„Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor”. (Platon, citatecelebre.eu).
 „Gândeşte ca un înţelept, dar comunică în limba oamenilor”. (William Butler Yeats).

Cuprins:
1. Semnele diacritice.
2. De ce este importantă scrierea cu diacritice.
3. Măsuri ce se impun a fi luate pentru a asigura scrierea cu diacritice.
4. Într-un cuvânt, o singură literă scrisă fără diacritice, conduce la un alt cuvânt, cu un sens şi cu un conţinut diferit de cel iniţial, fie cu consecinţe negative imprevizibile, fie cu conotaţii pornografice.
Anexa nr. 4/1. Exemplele de modul în care scrierea fără diacritice schimbă radical sensul şi conţinutul unui cuvânt şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege care conţine cuvântul respectiv.
Anexa nr. 4/2. Exemplele de modul în care o singură literă schimbă radical sensul şi conţinutul unui cuvântul şi pe cel al întregii propoziţii, fraze, articol de lege care conţine cuvântul respectiv.
5. Bibliile scrise fără diacritice redau eronat „Cuvântului lui Dumnezeu”, fiind o blasfemie.
6. Topica este foarte importantă.

Pentru ucrainenii stabiliți în România, atunci când învață să scrie în limba română, prima condiție este să înceapă cu cunoașterea și cu folosirea diacriticelor. În caz contrar ajung în situația în care, fără să-și dea seama, mulțumirile lor, în scris, fără diacritice, să fie mulțumiri PENTRU … PUTIN, precum în următorul exemplu:
Mulțumesc frumos.
1. Răspuns, folosind diacriticele:    PENTRU PUȚIN.
2. Răspuns, nefolosind diacriticele:  PENTRU PUTIN.

Dacă  "La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul", înseamnă că de atunci cuvântul a fost eternitate şi pentru eternitate.
    Daniela Micu este ambiţioasă când îşi propune ca zicerile sale să fie pentru eternitate, fiindcă ne propune "Cuvinte pentru eternitate" pentru a dezvălui  (în faţa noastră)  porţia sa de dumnezeire .
    Artista Daniela Micu care-i şi poetă şi pictoriţă este puternic frământată de marile probleme ontologice şi de aceea prin poezie de subtilă percepţie încearcă să elucideze misterul fiinţei umane ca unitate şi contradicţie între spirit şi trup, unde părţile se restricţionează  reciproc .
    Trupul prin pulsiunile (voluptăţile) generate de simţuri poluează acurateţea spiritului dedicat scopurilor sfinte, iar spiritul prin penitenţe şi asceze are menirea să restricţioneze exagerările hedonice ale voluptăţii.
    Este preocupată la modul cel mai serios de problema sufletului pe care-l vede ca fiind o fereastră spre veşnicie ("Sufletul este fereastra / spre veşnicie"  şi ca singur element care înlesneşte legătura noastră cu lumea de dincolo) prin gândul care este firul cu care se leagă adevărul nostru de adevărul celest ("gândul  / e firul / ce leagă sufletul / la adevărul / din cer").

Luna martie în  Canada înseamnă încă zăpadă! Multă zăpadă! În suflet ne înmuguresc speranțe de  primăvară căci  razele soarelui  își intensifică puterea, dar  nu suficient încât să topească munții de zăpadă adunați pe marginea drumului, prin parcări și prin grădini!
Nu l-am văzut de la Crăciun pe poștașul care îmi aducea corespondența de peste mări și țări  și  nu era zi să nu mă uit pe geam  sperând să-l văd  venind și pe la casa mea!  Astăzi,17 martie   în sfârșit  a sosit și la mine!  Câtă bucurie! El nici nu cred că știe ca mi-a adus primăvara!
L-am văzut de la distanță, m-am încălțat rapid și  alergând pe trepte  mi-am îmbrăcat paltonul  din mers fără să-l închei. Pe când  am ajuns afară deja stătea în dreptul porții  cu un pachet mare în mână și cu un zâmbet larg pe față, știa că îmi aduce bucurie, dar nu știu dacă realiza cât de mult îl așteptasem! I-am mulțumit politicos și m-am întors rapid și  am ajuns într-o clipită  înapoi în casă, nerăbdătoare să-mi  deschid pachetul!

Motto:
 „Sufletul artistului trebuie să fie o biserică deschisă pentru toți. Sub bolta lui strălucitoare toate durerile să intre, toate plângerile au dreptul să răsune”.
Eugen Lovinescu (1881-1943).

Anul acesta binecuvântat de Dumnezeu 2022 în ziua de 12 martie s-au împlinit 14 de ani de la moartea  marelui actor transilvan, OVIDIU IULIU MOLDOVAN. Mi se pare că a fost uitat cam repede de poporul nostru pe care l-a iubit și l-a servit cu toată dragostea și dăruirea.
Poate să fie de vină evenimentele prin care a trecut și trece omenirea, dar eu îmi fac datoria să-l readuc în conștiința noastră națională și să-l repun pe piedestalul care-l merită cel puțin din trei motive: În primul rând actorul s-a născut în satul Vișinelu, comuna  Sărmașu, județul Mureș, unde eu slujesc pe Dumnezeu și „turma” încredințată mie de peste 43 de ani. În al doilea rând, am fost un apropiat și uneori un confident petrecând multe momente frumoase ceea ce a  făcut să ne cunoaștem mai bine și chiar să conlucrăm uneori la anumite proiecte pentru zona noastră. În al treilea rând, la Mănăstirea Sfântul Mina de pe „Dealul Comoara” unde slujesc Domnului am ridicat un bust al marelui actor Ovidiu, situându-l în panteonul neamului nostru românesc.

Cercetarea tradițiilor populare din nordul țării noastre, mai precis din județul Maramureș, a reprezentat pentru etnologul teleormănean Iordan Datcu o constantă timp de patru decenii. De aceea, a decis să adune într-o singură carte, Tradiții din Maramureș (Editura „Grai și Suflet — Cultura Națională”, București, 2009) rodul celor mai importante cercetări ale domniei sale despre creația populară maramureșeană. Lucrarea aceasta, binevenită în spațiul cultural românesc, se impune din start ca element indispensabil pentru orice bibliografie respectabilă despre etnocultura maramureșeană.
    Autorul își amintește cu nostalgie că în localitatea maramureșeană Berbești, unde s-a născut preotul și folcloristul Ion Bârlea, a debutat în 1967 ca cercetător și culegător al folclorului maramureșean, având asupra sa  doar „o recomandare a profesorului Mihai Pop și un magnetofon al Institutului de Etnografie și folclor”. Pe lângă culegerea de folclor, respectiv tipărirea unor colecții de folclor inedite aparținând cercetătorilor locali, I. Datcu mai precizează în Argument-ul cărții sale: ,„în Dicționarul etnologilor români, ediția a treia, din 2006, figurează 40 de articole despre culegători și exegeți localnici ori născuți pe alte meleaguri românești, ai folclorului maramureșean, și câteva articole despre publicații periodice de specialitate apărute în Maramureș.”. (p. 6).

Anual, pe 3 martie este marcată Ziua Internaţională a Scriitorului.
Decizia sărbătoririi scriitorilor în această zi a fost adoptată la cel de-al 48-lea Congres internaţional PEN Club, care s-a desfăşurat în perioada 12-18 ianuarie 1986.
PEN Club a fost înfiinţat în anul 1921, la Londra.
Denumirea acestei organizaţii, abrevierea PEN, se descifrează prin: Poets – poeţi, Essayists — eseişti, Novelists — romancieri.
Ideea înfiinţării Clubului respectiv aparţine scriitoarei engleze C.A. Dawson Scott, iar primul preşedinte al PEN Club a fost John Galsworthy.
PEN Clubul Român a fost creat in 1923 si l-a avut printre iniţiatori pe Liviu Rebreanu.

I. Poetul

Acel „geniu de o înspăimântătoare vastitate”, cum îl numea Mircea Eliade în prefața la ediția scrierilor sale din 1937, Bogdan Petriceicu Hasdeu (n. 16 februarie 1836, com. Cristinești, jud. Hotin — m. 25 august 1907, București) este practic omul care a lucrat la o singură carte: opera sa. Cele zece ipostaze principale ale creativității în care îl aflăm pe magul de la Câmpina sunt: 1. poet; 2. prozator; 3. dramaturg; 4. comparatist literar; 5. gazetar și ctitor de publicații literare și științifice; 6. folclorist; 7. lingvist; 8. istoric; 9. om politic; 10. ocultist.
Pe Hasdeu îl putem situa, ca și pe Heliade, tot în paradigma romantismului înalt, după cum afirmă N. Manolescu în Istoria critică a literaturii române: „După Heliade Rădulescu, Hasdeu și Eminescu pot fi considerați singurii reprezentanți la noi ai H.R., iviți, ei, foarte târziu și după ce generația pașoptistă, de altfel mult mai la unison cu spiritul european al vremii, se cantonase în Biedermeierul dominant.”1
Ca poet, Bogdan Petriceicu Hasdeu a publicat doar două volume de versuri în timpul vieții: Poezii (1873), respectiv Sarcasm și ideal (1897). Relativ mică din punct de vedere cantitativ, lirica lui Hasdeu, care, inițial, a început să scrie poezii în rusește, este ofertantă și astăzi din punct de vedere estetic.

De Ziua Națională a Lecturii, vă invităm să urmăriți lansarea cărții „Elogiu cititorului. Un documentar al (re)cunoașterii emoționale de sine” de Zorin Diaconescu. Volumul apare în Colecția Binefacerile Lecturii (coord.: Vasile George Dâncu), sub egida Cenaclului UBB, condus de Ion Mureșan. Partener: Asociația Școala Ardeleană de Editare și Promovare a Cărții. Pe copertă: Lucian Dobârtă – LuciD, „utopii distopice” (2021).
Prezintă: Ion Mureșan și Vasile George Dâncu.
Invitat special: Lucian Dobârtă.
Moderator: Remus Octavian Câmpean.
„Scriind această carte, am trecut Rubiconul în așteptarea confruntării cu Senatul Cititorilor, care sper să fie necruțător, dovedind că distinșii membri au parcurs textele și nu se eschivează prin obișnuitele laude și felicitări, de fapt atât de des invocate scuze și tot atâtea scutiri de la cazna lecturii. Nu-mi doresc acordul cititorilor, mă mulțumesc să-i știu de acord cu propriul lor cuget, stimulați de aceste rânduri, dovedind astfel că truda autorului nu a fost doar un zadarnic exercițiu de orgoliu.” (Zorin Diaconescu)

Ziua Culturii Naţionale a fost fixată prin Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 pentru data de 15 ianuarie, ca un semn de omagiu faţă de poetul naţional Mihai Eminescu. Pe 15 ianuarie 1850 se năştea autorul poemului „Luceafărul”. De aceea am fost mirat când un consilier de la Cotroceni a întocmit defectuos mesajul preşedintelui Klaus Iohannis în care nu se aminteşte numele lui Mihai Eminescu, ci doar despre „noul val” din cinematografie, destul de subţire moral şi cultural, şi despre scriitorii care promovează valorile „europene”. Mesajul e de un limbaj de lemn în stil ideologic sau propagandistic demn de anii 1950. În timp ce marile naţiuni îşi promovează poeţii naţionali, la noi se încearcă ocultarea poetului Mihai Eminescu de către funcţionari sau scriitori mărunţi care nu înţeleg opera genială a acestuia. Pentru detractori, Eminescu este doar „cadavru din debara”, pentru această sintagmă aceştia au fost promovaţi în funcţii de stat. În timp ce Germania are un Institut Goethe, cu filiale în toată lumea, în care se pormovează opera marelui poet romantic german şi cultura acestei mari puteri europene, la noi culturnicii se ruşinează de Eminescu, pentru că nu au organul şi capacitatea intelectuală privind înţelegerea valorii acestui geniu românesc.