După ce omenirea a trăit mii de ani în normalitate, cu o identitate clară între masculinitate și feminitate, s-a ajuns la actuala extrem de tulburătoare educație a degenerării umane, prin care se militează în direcția anulării identității bărbaților și a femeilor, a masculinității și a feminității, în care satanizarea ajunge tot mai mult o modalitate de vieţuire.
A devenit cât se poate de clar că prin acest tip de „educație modernă”, se acționează în direcția degenerării umane, prin care:
1) dispare tot mai mult distincția dintre bărbați și femei, dintre masculinitate și feminitate, dintre ceea ce a fost normal de mii de ani în viața omenirii și
2) sunt promovate persoanele anormale, care pretind că se află în afara genurilor bărbătesc sau femeiesc, care pretind că nu sunt nici de gen feminin, nici de gen masculin, sau se cred că sunt și bărbați și femei în același timp, și despre care ajungi să nu mai știi ce sunt.
Sunt numeroase exemplele prin care are loc, efectiv și în mod real, degenerarea umană prin educația modernă, dar în acest articol voi prezenta numai două.

Oricine știe (în ce mă privește, am afirmat de nenumărate ori în discuții și în articolele publicate) că artistul, în cazul de față scriitorul, nu trebuie judecat din șubreda sa condiție socio-umană, ci strict (sau, mă rog, în primul rând) din cea axiologică. Da, căci François Villon, de pildă, face din plin dovada că omul păcătos și rebel (bețiv, afemeiat, hoț, ocnaș) poate, din inalterabilul său fond moral-spiritual, să zămislească o operă nemuritoare.
    Conștient de inevitabilele derapaje ale oricărui individ, în primul rând ale lui, Tudor Arghezi devine poet universal inclusiv prin testamentara mărturisire că „Din bube, mucegaiuri și noroi,/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Mult mai mai pregnant ca la T. Arghezi, George Călinescu sau Camil Petrescu, conflictul dintre om și creator se învederează la Mihail Sadoveanu: ca om a fost un detestabil fripturist (a cauționat criminalul regim bolșevic atât prin maculatura Mitrea Cocor și obedienta afirmație că „Lumina vine de la Răsărit”, recte de la Uniunea Sovietică, cât și prin funcțiile politice deținute – președintele Marii Adunări Naționale, apoi al Uniunii Scriitorilor), însă ca scriitor, îndeosebi prin nuvelele, povestirile și romanele publicate în perioada interbelică, rămâne în literatura română un referențial izvoditor de valori nemuritoare...

26 iunie, Ziua Internațională de Luptă împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri

Problema mondială a drogurilor este o provocare complexă ce afectează milioane de oameni din întreaga lume. Multe persoane care consumă droguri se confruntă cu stigmatizarea și discriminarea, care le pot dăuna și mai mult sănătății fizice și mintale și îi pot împiedica să acceseze ajutorul de care au nevoie. (UN, International Day Against Drug Abuse and Illicit Trafficking | 26 June)

Ziua Mondială împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri, marcată pe 26 iunie, a fost stabilită de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1987. Scopul acestei zile este de a sensibiliza opinia publică cu privire la problema majoră pe care o reprezintă drogurile pentru societate și de a încuraja acțiuni pentru reducerea consumului și traficului de droguri.

    Cu siguranță că unii cititori vor fi surprinși că am pus termenul democratic între ghilimele. Da, căci el, care reprezintă coloana vertebrală a aparențialei democrații moderne, este în fond o imensă păcăleală pentru cei mulți și o necontenită aflare în treabă pentru catindații, din ce în ce mai numeroși și mai necalificați, la funcțiile decizionale din comunități (comune, orașe, municipii, județe, landuri), state și conglomerate suprastatale de tipul Uniunii Europene.
    Mai întâi că democrația sau puterea poporului nu este invenția occidentalilor (englezi, francezi, germani, italieni), ci a minților luminate din orașele-state antice grecești, unde se aplica în mod direct: aspirantul la puterea politico-juridică din respectivul stătuleț (Atena, Sparta etc.) își expunea ideile în auzul concetățenilor din agoră, care pe loc îl confirmau în postul vizat prin aplauze sau, dimpotrivă, îl izgoneau prin huiduieli.

Azi, 9 mai, sărbătorim două momente de importanță majoră în istoria noastră și a Europei: Ziua Europei și Ziua Independenței de Stat a României. Această zi marchează atât momentul în care, în 1877, România și-a proclamat independența de stat, dar și cel în care, în 1950, a fost pusă piatra de temelie a ceea ce astăzi este Uniunea Europeană, prin Declarația Schuman.
Trăim un moment extrem de important pentru întreaga Europă iar peste o lună de zile, în 9 iunie, ne vom exprima votul nu doar în cadrul alegerilor locale, ci și pentru alegerile europarlamentare. Aceste alegeri sunt esențiale pentru viitorul nostru în cadrul marii familii europene, deoarece vom decide cine ne va reprezenta interesele în Parlamentul European. Județul Maramureș are un candidat important la alegerile europarlamentare în persoana lui Florian Sălăjeanu. Profesionalismul său și dedicarea pentru valorile europene sunt garantul că Maramureșul și România vor avea o voce puternică în inima Europei, pentru că Florian Sălăjeanu este omul potrivit să ne reprezinte interesele, promovându-le cu cinste și integritate.

    Când spunem că „istoria nu se repetă”, trebuie să avem în vedere faptul că (vizibil pentru orice om atent și cu discernământ) ea nu se învârte orbește în cerc, deoarece forțele transumane ale progresului istoric (de ordin cultural-civilizatoriu) se alimentează neîntrerupt  din acumulările materiale (producția de bunuri) și spirituale (cultural-artistice, științifice, religioase, ideologice) ale întregii omeniri, pentru a genera sensul ascensional al spiralei fizice (triada consum-comoditate-confort) și cel descensional al spiralei psiho-morale (satanism, sodomie, libertinaj, cruzime, ipocrizie, nedemnitate, needucație, falsă cultură), pe cilindrul sau – mai nou, în era globalizării – pe conul aspirațiilor umane.

Cu mii de ani în urmă, Socrate punea bazele gândirii antropocentrice prin celebrul său „Gnothi seauton” (Cunoaște-te pe tine însuți), convins fiind că numai cunoscându-și sinele, omul are posibilitatea să se autoperfecționeze și să cunoască adevărul. Or, cunoașterea de sine este axul central al Zen-ului japonez, iar cunoașterea adevărului (firește, a Adevărului absolut) constituie piatra unghiulară a creștinismului, după cum suntem încredințați în Evanghelia după Ioan 8/32: „Adevărul vă va face slobozi”!
    Acuma, sigur că budismul Zen este departe de statutul universalist al creștinismului, prin aceea că „nu și-a însușit nimic din ceea ce caracterizează o religie în sensul firesc al cuvîntului” (Octavian Simu în Civilizația japoneză tradițională, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984): nu are nicio zeitate, nu încurajează niciun cult, nu recunoaște nemurirea sufletului și nu crede în supraviețuirea de după moarte.

    Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.
    Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.

    Nu-i zi de la bunul Dumnezeu în care să nu ni se furnizeze dovezi concludente că oamenii se tot împuținează pe măsură ce populația lumii crește: pe unii (găinari, tâlhari, violatori, criminali, scandalagii, teroriști, torționari) ni-i pune sub ochi presa mereu în goană după senzaționalul la modă, acel senzațional ce pendulează neobosit între dezagreabil și oribil, pe alții ni-i scoate în cale păcătoasa asta de viață.
    Dar dacă pe primii ai posibilitatea să-i ignori (fie sărind peste cele mai penibile pasaje din presa scrisă, fie ferindu-ți privirea de imaginile etichetate de știriști ca fiind „cu impact emoțional”), nu la fel stau lucrurile pe trotuar sau pe trecerea de pietoni, unde gorilele mai mult sau mai puțin tuciurii te înjură și sunt gata-gata să te rupă-n bătaie pentru că ai curajul să protestezi după ce nu te-ai lăsat strivit de mașinile lor bengoase, ori în predilectele cotloane publice ale aflării în treabă, unde indolența și sfidarea birocraților, la fel ca exasperarea și neputința solicitanților, a atins maxima înflorire cu neprecupețitul ajutor dat de informatică.

Motto: Societăţile viitorului sau vor fi tot mai inculte
                          sau nu vor mai fi deloc!

    Având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea substanţială sau ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării aparenţiale, acea filosofare de doi bani care se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, din punct de vedere strict utilitar nu valorează, vorba unui gânditor, nici măcar cât o varză. Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
    „Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi...” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!