Scriitorii, crede Murakami, sunt niște alergători de cursă lungă. Odată ce au luat startul pe drumul creației literare,  nu admit să se oprească, fiindcă scrisul pentru ei a devenit sau ar trebui să devină un mod de a fi. Într-adevăr, autorul romanului „Ascultă cum cântă vântul”, menționează deseori că toate povestirile și romanele, pe care le-a scris, s-au născut dintr-o „bucurie a scrisului”,  nedisimulată, care se manifestă, cu reală claritate, mai ales atunci când și-a găsit stilul propriu de exprimare, și-a  cizelat limbajul literar și și-a format o tehnică specifică de a reda întâmplări, de a descrie  evenimente și de a face portretizări, care, deși nu par mereu extraordinare, sunt  transmise  prin intermediul unor cuvinte și expresii inefabile, ingenios formulate, ce transmit mesaje senzaționale, construiesc descrieri surprinzătoare și dau cititorului senzația de autenticitate, originalitate și mister.
Alți autori, de pildă, admit că arta scrisului  aduce multe satisfacții, dar presupune și multiple renunțări, dă naștere la conflicte interioare, la interogații care dezechilibrează, pentru un timp,  balanța sufletului celui care scrie. Acesta din urmă își redobândește liniștea tocmai prin intermediul exercițiilor de creație literară, înzestrate cu putere terapeutică și tămăduitoare.

    Ca lucrurile să fie cât se poate de clare, încep prezentul articol cu precizarea că dicționarele de-acuma (fizice și virtual-googliste) nu conțin termenul suveranist! Însă, din postările internautice și din mult prea frecventele dezbateri tembelizate (mă rog, unii le spun televizate) pe această inepuizabilă temă, lesne se deduce că respectiva făcătură lingvistică a fost scoasă cu forcepsul politic al prezentului din pântecele suveranității, care este astfel explicată de dicționare (ex. Dicționar de neologisme, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978): caracterul, situația, starea a ceea ce este suveran; putere supremă, independență a unui stat în relațiile internaționale.
    Îndeosebi a doua conotație  („independența unui stat în relațiile internaționale”) este atât de mult îndrăgită de partidele extremiste, poreclite suveraniste (la noi, auriștii, potiștii și rezerviștii militaro-securiști cu pretenții hiperpatriotice, adică toți aceia care stau – la vedere sau ascunși – în spatele necalificatului guru politic Călin Georgescu), încât puțin le pasă, ori poate sunt incapabili să înțeleagă că sfidătoarele lor narațiuni și acțiuni anticomunitare (UE, NATO) nu vor genera nicicând suveranismul la care visează (restaurația legionarismului în trup și spirit, redobândirea teritoriilor românești după „dispariția” Ucrainei, omul și pogonul, un leu litrul de benzină ș.a.m.d.), ci doar un haotic și contraproductiv izolaționism.

    Relaţiile internaţionale dintre ţări (evident, cele care – aidoma Rusiei – nu sunt supuse sancțiunilor de către atotputernicul grup al țărilor hiperdezvoltate), nu înseamnă doar legături politico-diplomatice și cultural-turistice, ci mai ales din cele economico-financiare și strategice, ba chiar militare în caz de forță majoră. De exemplu, cu războiul ruso-ucrainean în coasta sa, România intrată cu totul din 2007 în tulburele siaj americano-unionist (membră NATO și UE), are în momentul de față, pe teritoriul ei, cea mai mare bază a acestui bloc militar. Ceea ce, desigur, este și bine (conferă naiscaiva siguranță românilor și flancului NATO sud-estic), dar este și rău (țara e practic sub ocupație și, ca atare, se află necontenit în atentul vizor al puterilor nucleare antiamericane).
    N.B.: Apropo de trupele de ocupație, ne informează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), după definitiva înfrângere a dacilor în războiul din 105-106 e.n., la început în Dacia „a fost așezată o singură legiune, legiunea XIII Gemina, cu tabăra (castrum) la Apulum (Alba Iulia”.

În știu pe actualul primar al municipiului Baia Mare de multă vreme.
Ioan Doru Dăncuș era prieten foarte bun cu arestatul Cătălin Cherecheș, asociat cu Ureche, omul care (i)luminează – pe bani grei Baia Mare, la zi de sărbătoare.
Știi că știu, Doru!
Ne-am văzut și întâlnit - și chiar petrecut cândva, cumva, undeva – pentru că eram prieten foarte bun cu răposatul coleg Claudiu Florescu, de care ție și lui Ureche vă era foarte frică.
Am mai văzut oameni în genunchi, dar așa cum v-am văzut pe voi, niciodată!
Demnitatea vă era o himeră, voi fără de coloană vertebrală!
N-am venit la tine când nu aveai funcții, nici când ai fost un mandat – știm noi că aia a fost recompensa dată de Cătălin ție pentru susținerea campaniei sale – la Consiliul Județean Maramureș.
Ți-ai luat banii înapoi, numai cât ai primit tu, prin interpușii tăi, pentru montarea scenelor de spectacole, fosta ta soție – Iuliana Dăncuș, manager la Ansamblul Folcloric Național Transilvania – pentru spectacolele susținute pe aceste scene, sau partenerul URECHE pentru că a luminat zona.

După ce omenirea a trăit mii de ani în normalitate, cu o identitate clară între masculinitate și feminitate, s-a ajuns la actuala extrem de tulburătoare educație a degenerării umane, prin care se militează în direcția anulării identității bărbaților și a femeilor, a masculinității și a feminității, în care satanizarea ajunge tot mai mult o modalitate de vieţuire.
A devenit cât se poate de clar că prin acest tip de „educație modernă”, se acționează în direcția degenerării umane, prin care:
1) dispare tot mai mult distincția dintre bărbați și femei, dintre masculinitate și feminitate, dintre ceea ce a fost normal de mii de ani în viața omenirii și
2) sunt promovate persoanele anormale, care pretind că se află în afara genurilor bărbătesc sau femeiesc, care pretind că nu sunt nici de gen feminin, nici de gen masculin, sau se cred că sunt și bărbați și femei în același timp, și despre care ajungi să nu mai știi ce sunt.
Sunt numeroase exemplele prin care are loc, efectiv și în mod real, degenerarea umană prin educația modernă, dar în acest articol voi prezenta numai două.

Oricine știe (în ce mă privește, am afirmat de nenumărate ori în discuții și în articolele publicate) că artistul, în cazul de față scriitorul, nu trebuie judecat din șubreda sa condiție socio-umană, ci strict (sau, mă rog, în primul rând) din cea axiologică. Da, căci François Villon, de pildă, face din plin dovada că omul păcătos și rebel (bețiv, afemeiat, hoț, ocnaș) poate, din inalterabilul său fond moral-spiritual, să zămislească o operă nemuritoare.
    Conștient de inevitabilele derapaje ale oricărui individ, în primul rând ale lui, Tudor Arghezi devine poet universal inclusiv prin testamentara mărturisire că „Din bube, mucegaiuri și noroi,/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Mult mai mai pregnant ca la T. Arghezi, George Călinescu sau Camil Petrescu, conflictul dintre om și creator se învederează la Mihail Sadoveanu: ca om a fost un detestabil fripturist (a cauționat criminalul regim bolșevic atât prin maculatura Mitrea Cocor și obedienta afirmație că „Lumina vine de la Răsărit”, recte de la Uniunea Sovietică, cât și prin funcțiile politice deținute – președintele Marii Adunări Naționale, apoi al Uniunii Scriitorilor), însă ca scriitor, îndeosebi prin nuvelele, povestirile și romanele publicate în perioada interbelică, rămâne în literatura română un referențial izvoditor de valori nemuritoare...

26 iunie, Ziua Internațională de Luptă împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri

Problema mondială a drogurilor este o provocare complexă ce afectează milioane de oameni din întreaga lume. Multe persoane care consumă droguri se confruntă cu stigmatizarea și discriminarea, care le pot dăuna și mai mult sănătății fizice și mintale și îi pot împiedica să acceseze ajutorul de care au nevoie. (UN, International Day Against Drug Abuse and Illicit Trafficking | 26 June)

Ziua Mondială împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri, marcată pe 26 iunie, a fost stabilită de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1987. Scopul acestei zile este de a sensibiliza opinia publică cu privire la problema majoră pe care o reprezintă drogurile pentru societate și de a încuraja acțiuni pentru reducerea consumului și traficului de droguri.

    Cu siguranță că unii cititori vor fi surprinși că am pus termenul democratic între ghilimele. Da, căci el, care reprezintă coloana vertebrală a aparențialei democrații moderne, este în fond o imensă păcăleală pentru cei mulți și o necontenită aflare în treabă pentru catindații, din ce în ce mai numeroși și mai necalificați, la funcțiile decizionale din comunități (comune, orașe, municipii, județe, landuri), state și conglomerate suprastatale de tipul Uniunii Europene.
    Mai întâi că democrația sau puterea poporului nu este invenția occidentalilor (englezi, francezi, germani, italieni), ci a minților luminate din orașele-state antice grecești, unde se aplica în mod direct: aspirantul la puterea politico-juridică din respectivul stătuleț (Atena, Sparta etc.) își expunea ideile în auzul concetățenilor din agoră, care pe loc îl confirmau în postul vizat prin aplauze sau, dimpotrivă, îl izgoneau prin huiduieli.

Azi, 9 mai, sărbătorim două momente de importanță majoră în istoria noastră și a Europei: Ziua Europei și Ziua Independenței de Stat a României. Această zi marchează atât momentul în care, în 1877, România și-a proclamat independența de stat, dar și cel în care, în 1950, a fost pusă piatra de temelie a ceea ce astăzi este Uniunea Europeană, prin Declarația Schuman.
Trăim un moment extrem de important pentru întreaga Europă iar peste o lună de zile, în 9 iunie, ne vom exprima votul nu doar în cadrul alegerilor locale, ci și pentru alegerile europarlamentare. Aceste alegeri sunt esențiale pentru viitorul nostru în cadrul marii familii europene, deoarece vom decide cine ne va reprezenta interesele în Parlamentul European. Județul Maramureș are un candidat important la alegerile europarlamentare în persoana lui Florian Sălăjeanu. Profesionalismul său și dedicarea pentru valorile europene sunt garantul că Maramureșul și România vor avea o voce puternică în inima Europei, pentru că Florian Sălăjeanu este omul potrivit să ne reprezinte interesele, promovându-le cu cinste și integritate.

    Când spunem că „istoria nu se repetă”, trebuie să avem în vedere faptul că (vizibil pentru orice om atent și cu discernământ) ea nu se învârte orbește în cerc, deoarece forțele transumane ale progresului istoric (de ordin cultural-civilizatoriu) se alimentează neîntrerupt  din acumulările materiale (producția de bunuri) și spirituale (cultural-artistice, științifice, religioase, ideologice) ale întregii omeniri, pentru a genera sensul ascensional al spiralei fizice (triada consum-comoditate-confort) și cel descensional al spiralei psiho-morale (satanism, sodomie, libertinaj, cruzime, ipocrizie, nedemnitate, needucație, falsă cultură), pe cilindrul sau – mai nou, în era globalizării – pe conul aspirațiilor umane.