SINCRETISMUL ARTELOR
Dacă la începuturile sale, intr-o acceptare largă a cuvântului sincretismul era o doctrină filosofică sau religioasă în care se îmbinau elemente ale unor sisteme diferite de gândire sau credințe la fel de diferite, care de multe ori, în loc să producă apropiere între ele produceau îndepărtare, într-o acceptare puțin mai restrânsă, sincretismul a devenit o tendință de manifestare în special pentru secolele al II - lea, al III - lea şi al IV - lea după Hristos, tendinţă prin care se încerca contopirea într-o singură figură divină a unor atribute şi calități caracteristice aparținând mai multor divinități, pe undeva înrudite.
În momentul de față, sincretismul vizează acea pluritate stilistică prin care forme ce aparțineau trecutului sunt redescoperite şi readaptate unor forme moderne. Cu lucrul acesta se ocupa POSTAVANGARDA, acel curent artistic - literar care a susținut superioritatea valorilor tradiționale, lucru care face posibilă apariția acelei stilistici eclective prin care artistul selectează elemente din alte lucrări combinându-le într-o lucrare nouă. Apoi, artele socotite tradiționale, poezia, pictura, sculptura, grafica, arhitectura, nemaifiind încadrate în granițele lor fireşti de manifestare, încep să se interfereze din ce în ce mai mult cu mijloace de exprimare diferite, dând naştere la acel sincretism artistic, la acea îmbinare de elemente care demonstrează o evolutie ascendentă a artelor frumoase, poezia, pictura, sculptura, muzica, coregrafia, damsul, manifestându-se concomitent.
Dacă în momentul de față arta este creată în mod special cu scopul de a satisface intelectul consumatorului de artă, al celui care priveşte, în defavoarea spiritului, acesta este nevoit să părăsească acea atitudine pasivă de simplu contemplator şi să pătrundă într-o stare de reflecție încercând să descopere mesajul transmis de artist. Sigur că da. Cel care receptează opera de artă va trebui să aibă capacitatea şi disponibilitatea necesare înțelegerii scopului manifestării artistice, în caz contrar întreaga lui acțiune se va concretiza prin apariția unei stări de indiferență față de opera de artă contemplată, dacă nu chiar a unei stări de respingere.
Ideea sincretismului artelor, pe care am încercat să o evoc puțin mai sus, mi-a încolțit în gând în momentul în care am primit cu dedicație şi am început să răsfoiesc minunata carte, îndrăzneața carte semnată de doamna Aurelia Oancă, POEZIA PICTURII, PICTURA POEZIEI, în care se întâlnesc, grație acestui sincretism artistic, un număr de 95 lucrări plastice ale distinsei doamne, pictorița Carmen Mihaela Coca, tablouri după numele cărora, doamna Aurelia Oancă s-a inspirat în alcătuirea pastelurilor cărții. Astfel, cu accepțiunea pictorului, a creat tot atâtea pasteluri, a câte trei strofe fiecare, strofe catren cu rimă încrucişată, în care simbolistica numelor poemelor coincide perfect cu simbolistica numelor tablourilor. Cartea a apărut la Editura eCREATOR din Baia Mare în Colecția POESIS (2019), Tehnoredactare : Adalbert Solticzki ; Coperta : Florin Dochia ; Ilustrații : Carmen Mihaela Coca, ISBN : 978 - 606 - 9021 - 27 - 9 / 821. 135. 1, cu o minunată prefață semnată de domnul Ion Romeo Roşiianu, însoțită de interesantele cronici literare semnate în ordine de Firiță Carp, Daniel Luca, Daniel Mariş şi Cristian Gabriel Moraru.
La urma urmei, arta şi literatura sunt două cuvinte simple, dacă sunt privite separat. Luate şi privite împreună formează însă un tablou unitar, un întreg în care se completează una pe alta. Educația muzicală şi artele plastice exprină acea stare afectivă, sufletească a omului, stare ce-l înalță, chiar şi pentru câteva fracțiuni de secundă, în acea zonă a ficțiunii ideale, zonă care va fi completată în cazul de față cu literatura, care prin sensibilitatea cuvintelor şi a imaginii artistice îl transpune pe consumatorul de artă în acea stare de beatitudine totală, făcându-l să uite de tot răul din el, de tot răul din jur, făcându-l mai bun, făcându-l fericit. Intre artă şi literatură există aşadar acea legătură care nu are practic nevoie să mai fie demonstrată, deoarece cuvintele au culoare şi ele singure pictează. La rândul lor, culorile vorbesc şi construiesc un univers sensibil, o anumită gamă de senzații vizuale, un adevărat alfabet care stă la baza unui limbaj special, limbajul artistice. Se pare că această practică îndrăzneață, spuneam, şi năucitor de frumoasă, picto - poezia, ca disciplină artistică ar avea drept rațiune unirea valorilor înrudite a două forme de exprimare artistică. Dacă în pictură artistul înlocuieşte bunăoară culoarea albastră a cerului cu roşu, iar verzuiul albăstriu al apei mării cu violet şi aşa mai departe, aceste schimbări sunt evidente numai pentru el. În viziunea celui care contemplă tabloul, ele nu apar ca schimbări, ci drept o viziune personală a artistului. Metafora este folosită aşadar în artele plastice cu sensul de a prezenta ceva prin altceva, completată fiind prin personificare, simbol şi alegorie. Pentru materializarea unei idei abstracte se recurge la personificare. Bunăoară, pornind de la tabloul ALB, al doamnei Carmen Mihaela Coca şi de la pastelul cu același nume, al doamnei Aurelia Oancă, iarna ca anotimp este imaginată metaforic printr-o suită de epitete ajustate artistic prin personificare, în felul următor : " Alb, covorul de petale / peste câmp s-a aşezat, / Şi cu fulguiri banale / Ingerii s-au amuzat. / Penéle cu puful moale , / Au compus gingaşe flori, / Sus pe munți, dar şi la poale, / De le prinzi, îți dau fiori. / Imortalizate-n rame / Sunt şi florile de gheață, / Dar acestea nu fac poame / Şi nici pomilor vervdeață! "(Aurelia Oancă, versuri ; Carmen Mihaela Coca, pictură - ALB). Toamna ca anotimp, în pastelul omonim este personificată într-o fostă regină : " Verde a fost când era ea regină / Şi pe-a sa creangă regatul avea ". Acum, " . . . frunza este tristă romanță, / Ce-adună în ea superbe - amintiri, / Din vara ce n-are importanță, / Iar frunza adună grele trăiri " (Aurelia Oancă, versuri ; Carmen Mihaela Coca, pictură - TOAMNA). Imaginea toamnei cu belşugul ei nu este personificată, aşa cum ne-am fi așteptat, într-o femeie frumoasă încărcată cu flori sau purtând roadele pământului, deoarece simbolicul tablou TOAMNA, al pictorului Carmen Mihaela Coca este format din ruginiul unei frunze solitare care pluteşte parcă tristă în drumul ei spre pâmântul din care, în alt anotimp, şi-a sorbit seva devenirii sale.
Atmosfera înnoitoare a primăverii, ca simbol al regenerării şi al reîntoarcerii la viață a naturii este redată la modul plastic şi liric prin tabloul şi pastelul cu acelaşi nume, PRIMĂVARA. Dacă-n lucrarea plastică a doamnei Carmen Mihaela Coca, pe un fond de galben maroniu, predomină-n diagonală două perechi de ramuri înflorite-n alb, în poemul cu acelaşi nume al doamnei Aurelia Oancă, ca specie literară a genului liric al literaturi culte, un pastel get - beget, metafora primăverii este alcătuită dintr-o puzderie de epitete ornante : " Cercei brodați ", " Obrăjorii bucălați ", " ninsoare albă ", " frumoasă salbă ", " viu parfum ", " galbene stamine ", " polen roditor ", " bondari şi harnice albine ", " soare cald şi iubitor ". Se poate observa epitetul dublu şi inversiunea, în construcţia lui, precum şi din personificarea propiu - zisă a prinăverii : " . . . Zâmbeşte iarăşi bătătura / Cu obrăjorii bucălați. / Petale de ninsoare albă / S-au adunat în dans, pe ram / Şi-i construiesc frumoasă salbă / Cu viu parfum, ca un balsam "(Aurelia Oancă, versuri ; Carmen Mihaela Coca, pictură - PRIMĂVARA).
Aceeaşi constucție metaforică formată dintr-o personificare multiplă, sub imaginea unui chip de fată " Ce-şi pride părul cu o fundă ", purtând la gât o salbă de epitete coloristice întâlnim şi-n evocarea verii ca anotimp : " Din raze aurii se naşte / O vară caldă, colorată, / Ce-şi prinde părul cu o fundă / Eliberând chipul de fată. / Din trandafiri şi din narcise / Îi construeşte straiul tandru, / Ce-l plimbă peste iarba moale / Formând pe rând câte-un meandru. / Dar vântul care o priveşte / S-a furişat pe câmpul lai, / Rupând uşor o margaretă, / Ce o transformă-evantai! " (Aurelia Oancă, versuri ; Carmen Mihaela Coca, pictură - EVANTAI), grafica tabloului cu acelaşi nume fiind alcătuită dintr-un număr de cinci petale de floare stilizate, trei dintre ele colorate crescendo, flancate de alte două, colorate în portocaliu şi galben, dispuse-n formă de evantai.
Diversitatea tematică a celorlalte 91 poeme - tablou sau tablouri - poeme ne face cunoştință cu o vastă tematică inspirațională, a pictorului Carmen Mihaela Coca şi implicit a poetului Aurelia Oancă, dând posibilitatea cititorului şi privitorului să citească şi să contemple cu uşurință şi cu plăcere pastelurile şi exponatele acestei minunate cărți, POEZIA PICTURII, PICTURA POEZIEI, care este în egală măsură, o carte de poezie, dar şi o expoziție de pictură. Cineva afirma faptul că poeţii transpun pe o coală de hârtie tot ceea ce simt, trăirile lor, gândurile lor, natura înconjurătoare şi tot ceea ce-i inspiră, pe când pictorii pictează doar ceea ce văd, neputând picta în culori imaginația unui poet. Lăsând la o parte situația în care cel ce pictează este şi poet. În cazul acesta, cel care scrie frumos poate şi picta frumos şi viceversa.
Părerea noastră este că acolo sus, în sferele înalte ale artei, poezia se-mpleteşte cu pictura şi invers, intr- un tot unitar. Ambele sunt arte. În interiorul simbolismului ca şi curent artistic, un poet talentat poate picta cu cuvinte şi viceversa, un pictor dotat poate crea poezie cu ajutorul culorilor. Dincolo de cuvânt şi de culoare, întâlnim frumuseți noi, nebănuite. Poezia, pictura, dansul, muzica şi sculptura merg mână în mână în ceea ce numim sincretismul artelor. Niciuna dintre arte nu este mai importantă decât alta, indiferent de instrumentul sau materialul cu care lucrează creatorul de artă. Toate artele slujesc frumosul artistic, inclusiv poezia. Ba mai mult, chiar şi urâtul poate deveni frumos artistic (vezi Cocoşatul de la Notre - Dame de Paris sau Frumoasa şi Bestia). Cineva se-ntreba dacă un pictor poate reda o metaforă. Cu siguranță că da, zicem noi. Un tablou în sine este o metaforă. Atât poezia cât şi opera de artă, alias tabloul, pot fi interpretate, comentate, nu numai citite, respectiv contemplate. Pentru aceasta există critica literară şi critica de artă, nu neapărat plastică. Starea " inimaginabilului " este totuşi o stare a imaginabilului, altfel nu ne-o putem imagina. Ea este prezentă în toate artele. Cum ar putea crea un sculptor sau un pictor fără această stare? Mama bătrână a unui pictor l-a vizitat în atelierul acestuia. Eram şi eu acolo, împreună cu nepotul pictorului. Şedea pe un scaun. Era iarnă. Afară frig, înăuntru cald şi bine. La un moment dat, mama a adormit. Pictorul a început să-i facă crochiul, după care a început să picteze. Am rămas uimit cum a reuşit să creeze, să redea pe chipul bătrânei acea stare de repaus, de somn. O simplă fotografiere, nu ar fi putut face diferența între somn şi moarte, bunăoară, sau între starea de veghe şi starea de repaus prin somn. Iată cum în această fabulos de frumoasă carte, poetul şi pictorul își dau mâna reuşind să creeze nişte peisaje pastelate, nişte peisaje feerice vaporoase pline de poezie şi de îndemn la visare. Merită din plin să vizitați şi să răsfoiți această carte - expoziţie, care vă va delecta şi încânta, atât intelectul cât şi sufletului, deopotrivă.