Epistolierul Ioan Romeo Roșiianu, în Scrisori de dragoste irosită
Neobositul slujitor al literelor contemporane (editor, conducător de revistă, un fel de Mecena chiar, pentru mulți care bat la porțile afirmării artistice sau chiar se află în acest areal de mai multă vreme, organizator de manifestări culturale, autor de comentarii critice, dar, în primul și în primul rând, poet), băimăreanul născut pe meleaguri teleormănene, Ioan Romeo Roșiianu, aduce în fața publicului cititor o nouă carte de versuri, creată, și aceasta, în stilul care l-a consacrat, epistolar, cu versuri libere, ample, de obicei, care-i permit, transpunerea în poezie a frământărilor ontologice, induse de o realitate pe care firea lui oximoronică (paradoxal, vulcanică și contemplativă, rezultat, de fapt, al unei irepresibile sensibilități) o receptează necontenit, îi adună mesajele, imaginile și le transpune în artă.
Cartea cu „Scrisori de dragoste irosită” – Editura ECreator, Baia Mare, 2019 – traduce, de la început și pe tot parcursul ei, neliniștile, tristețile artistului, înzestrat cu puterea de a vedea și dincolo de suprafața lucrurilor și, în același timp, de a le împărtăși prodigios și altora imaginea lumii așa cum apare dinspre sine, animat de o dragoste neostoită de viață, ce alege să o mărturisească, de cele mai multe ori, iubitei pe care o invocă în incipitul poemelor, etalându-și față de ea tot lăuntrul sufletului.
Titlurile poeziilor sunt explicative, amintind, mutatis mutandis, de cele cronicărești, poate fiindcă, în fond, și I.R. Roșiianu alcătuiește în acest volum o cronică a unui traseu sufletesc, punctându-i înălțările, dar și (sau mai ales) sincopele care anticipează – aspect înțeles târziu, când iubirea s-a încheiat și din ea nu au mai rămas decât cicatricile amintirilor – finalul analizat acum.
Cum dragostea este una dintre temele gândului și, implicit, ale poeziei, tonul versurilor este dat dintr-un teritoriu erotomorf, pe care-l cutreieră îndrăgostitul: „IUBITO, aseară te-am înşelat c-o idee rebelă c-o şoaptă pierdută în noapte / c-o rază uitată de lună / am strâns în palmele reci sânii tăcerii adânci şi-am / sărutat c-o patimă surdă liniştea din sufletul meu / ştiam că-n tot acest timp tu te destrăbălai cu gândul / şi îmi era ciudă că nu pot îmbrăţişa o idee /ştiam că dorul e-n braţele tale şi tremuram de plăcere / când pipăiam înserarea…”
Totuși, fondul ori izvorul acestor trăiri este lilial (cum „dansul în ploaie / și starea de dor”) și poetul îl dezvăluie tot iubitei, actant principal al „poveștii” pe care o trăiește (încă, dar în amintire), mai mult el însă, „expeditorul” scrisorilor: „(Mai ştii că de când iubirea a înflorit în inima mea ating mai uşor norii cu mâna când sufletele noastre se plimbă pe stradă?)” Sau: „(Mai ştii când în noaptea de Sânziene ielele ţi-au aşezat mătăsuri pe umeri şi mie tristeţe nespusă în suflet?)”…
Analiză a gesturilor, a cuvintelor, a evenimentelor cuplului, pe care memoria afectivă i le ordonează după voia sa, introspecție, identificând entuziasm și tristețe, elanuri și dezabuzări sunt câteva dintre „acțiunile” manifestate de eul liric, în ipostaza de îndrăgostit, prezente în poezia lui I. R. Roșiianu din acest volum, trădând o tentativă nedeclarat cathartică a creatorului de frumos. De aceea, dincolo de „Așa a fost, Iubito”, nu pare a se întrevedea însă o continuare a „poveștii”, în forme trecute, cunoscute, adică, sau noi. În consecință, tonul poeziilor este, cu precădere, nostalgic-pesimist, cu atât mai mult, cu cât, de la evocarea unei pasiuni mistuitoare, de la Eros, treptat se face alunecarea spre Thanatos, prezență de care pare a fi conștient doar cel ce, în amplul monolog adresat, întins în întreaga carte, își retrăiește sentimentele, evaluându-le și evaluându-și, concomitent, parcursul existențial, pentru care își alege iubirea drept călăuza: „Aşa a fost, Iubito şi nimeni nu ştia ce furtună curgea prin inima şi sângele meu / prin arterele mele se prelingea viaţa spre moarte /
şi nimeni nu ştia asta”.
În acest context, de pildă, despărțirea cuplului are asupra îndrăgostitului ce se simte proscris, efecte hiperbolice, cvasi-apocaliptice pentru ființă, comparabile cu alungarea din Rai: „IUBITO, când ne-am despărţit am simţit că sunt / ca un înger alungat din Rai pentru păcat / m-a durut căderea pe pământ şi-am smuls / câteva fire de iarbă răzleaţă / m-am răzbunat pe umbrele înserării / pe zorii încă nemijiţi pe liniştea nopţii / am dat cu pietre-n norii învolburaţi de vânt / şi-n liniştea din jur numai eu auzeam zgomotul inimii / sângele îmi pulsa nervos în tâmple şi venele / stăteau să plesnească”.
Între epoca despărțirii de iubire și cea a morții, există însă cuvântul salutar, mai exact „cămașa de zale a cuvântului”, pe care poetul îl transformă în armă împotriva timpului, fecundat de ploaia din suflet, despre care îi vorbește tot celei pe care și-o alege drept interlocutor la distanță, destinatara cascadei scrisorilor. Mai mult chiar, îi mărturisește: „eu după grăbita ta plecare / numai acasă la Poezie / mă mai simt bine mereu”.
Un factor esențial de rezistență, dacă nu singurul, adevăratul dincolo de iubire – căreia, de-a lungul cărții pare a i se revela și un alt statut: de pretext pentru căutare, pentru (auto)cunoaștere – este însă credința, sădită în suflet, drept care crede „că lumea ar arăta altfel dacă oamenilor li s-ar vedea sufletele şi nu chipurile”. Cu această convingere, îndrăgostitul învață să se bucure de întâmplările aparent simple ale ființei: „m-am bucurat că Dumnezeu / n-a uitat să mă trezească și în dimineața aceasta”.
Aproape că nu este gest, inclusiv dintre cele casnice, cotidiene (de pildă, datul cu aspiratorul, momentele când „mâna formează numărul pe telefon”…), sau trăire din peisajul vieții împreună și, mai ales, din epoca în care, tot mai mult, „ne despărțeau amintiri și ne apropiau iluzii”, pe care să nu-l înregistreze poeziile din volum, într-o tentativă de găsire a punctului de echilibru pentru suflet, pentru posibilitatea ca perspectiva finalului, cu toate că este acceptată, cu luciditate maximă, să nu opacizeze orice mai poate fi pozitiv până acolo, între altele, cu încrederea că toleranța, iertarea pot să-l salveze în primul rând pe cel care le manifestă, câtă vreme „cea mai nobilă valoare a creştinismului e însăşi iertarea”, după cum îi spune iubitei.
Enunțurile meditative, aforistice abundă, de asemenea, în poezii, tot rezultat al neliniștilor intense, cărora le caută antidotul prin cuvânt: „am rămas cu visul rănit şi speranţa pustie / s-a îmbăiat dintr-o dată în praful amiezii / în liniştea grea a privirilor mele am ucis viitorul…”; „Nimic din ce facem, Iubito, acum, nu schimbă trecutul”; „nimeni și nimic nu este mai statornic decât moartea în sine / oamenii sensibili sunt îngeri cu aripi rupte”
Așadar, deznădăjduit sau revoltat, omul îndrăgostit, din poezia lui Ioan Romeo Roșiianu, cu o atenție mereu trează, privește atât spre obiectul dragostei sale, femeia – martoră directă sau doar construcție fantomatică, ideală, de vreme ce-i ortografiază, invocând-o, apelativul cu inițială majusculă –, cât și spre sine și spre lume, căutând să-și fixeze, prin cuvântul poetic, locul în peisajul ei sufletesc, dar și în universul pe care-l străbate, cu neobosita convingere că, indiferent cum ar fi, cum s-ar derula, viața este un dar dumnezeiesc, însă cel care-l primește are datoria să-i confere adevărata valoare, bucurându-se cu toată gravitatea de fiecare clipă a ei și, în cazul artiștilor, lăsând urme, chiar dacă acestea vorbesc „despre singurătate în mijlocul lumii”.