Se spune că presa scrisă și vorbită (radioul, televiziunea) ar fi, după cele trei puteri existente în orice țară și separate constituțional în fiecare stat cu pretenții democratice (puterile  legislativă, executivă și judecătorească), cea de-a patra putere, care – prin curajul și obiectivitatea/imparțialitatea slujitorilor ei – are (mă rog, ar trebui să aibă!) nu doar un fundamental rol educațional cu funcția sa cetățenească de formare a opiniilor, corecte au ba, ci și acela de a semnala la timp derapajul uneia dintre puteri (în principal puterea executivă), în sensul restrângerii atribuțiilor firești ale celorlalte două (fie prin abuz și ticăloșie politrucianistă, fie prin corupție la cel mai înalt nivel și șantaj legalizat), astfel contribuind la apariția și întărirea celor mai toxice forme ale unei demonocrații originale, precum postdecembrista făcătură dâmbovițeană.

Da, iată că se poate și așa ceva: o moțiune împotriva unei persoane! E drept, acea persoană nu e una oarecare, adică un oltean de rând (total neînzestrat în plan moral-spiritual, însă puternic împins din spate de năbădioasa sa ambiție politico-materială și – după cum se zvonește mai nou – de către Serviciul postdecembrist pentru Informații Externe, alias SIE), ci actualul premier al României, adică agasantul, nedemnul și necalificatul Florin Vasile Cîțu.
    Cu alte ocazii (vezi articolele „Guvernul Cîțu fără har, în străchini calcă iar și iar...”, „Cu Cîțu astăzi la timonă suntem o nație atonă...”, „Cinism cu carul și competență cu paharul din partea actualilor liberali”, „Techergheul premier Florin Cîțu”) am demonstrat, cu argumente irefutabile, că acest ipochimen, extrem de nociv pentru întreaga nație prin nemeritata funcție pe care (încă) o deține (pentru că așa vor mușchii lui Klaus Iohannis), este în primul rând un triplu „t” (tembel-trufaș-tenebros) și abia pe urmă, dar nu în ultimul rând, „agasant, nedemn, necalificat”.

    Te uiți la năucitoarea ascensiune politică a lui Florin Vasile Cîțu și-ți spui că el este prototipul (ne)omului postdecembrist: elev submediocru și cu școala pe sponci în perioada antedecembristă (a se citi „notat cu patru la examenul de treaptă, mutat din pix la un liceu cu profil tehnic și cu două nereușite succesive la Academia de Studii Economice din București”), care - iată că - după lovitura de stat din decembrie 1989, nu numai că ajunge student, masterand cu cântec și doctorand de tot hazul la Colegiul american „Grimmell” din statul Iowa, specialitatea Economie/Matematică (cine l-a trimis și i-a finanțat 10 ani de zbenguială în SUA?!), dar – după întoarcerea în țară cu nemeritata faimă de mare finanțist – se face liberal de formă și din interes, rampa politrucianistă de lansare spre comodul și generosul fotoliu de senator în Parlamentul României, apoi spre acela de ministru al Finanțelor Publice și, în cele din urmă, de premier.

Se mai îndoiește cineva de faptul că lumea de azi este cu gaibaracele în sus sau că – vorba lui Eminescu – „s-a întors mașina lumii”?! Dacă da, atunci acei îndărărătnici neîncrezători n-au decât să privească în jur. Lesne vor vedea, îndeosebi când pielea lor este în joc la slujbă sau pe la diverse instituții (primărie, judecătorie, administrația financiară, poliție, bănci etc.), că negrul a devenit alb, răul a luat locul binelui tradițional și minciuna îi dă cu tifla adevărului. Adică ceea ce educația (potrivit dictonului ”Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu face”), credința (în principal „Decalogul”), bunul simț și înțelepciunea multiseculară a tradițiilor ne asigurau până mai ieri că este uman și plăcut Atoatefăcătorului, astăzi – printr-o cultură tot mai precară (vezi alarmantul spor al falșilor culți și al analfabeților funcționali), o educație de-a-ndoaselea (prin încurajarea până la disperare a nesimțirii, respectiv a datului din coate) și o tot mai năucitoare raportare/racordare a politicii (inclusiv cea internațională) la jegul numit „corectitudinea politică” – nu numai că unele noțiuni fundamentale (precum mamă, tată, familie tradițională, naționalism, patriotism, bărbat, femeie ș.a.m.d.) sunt sistematic ofensate și îmbotnițate de atotputernicii apărători globaliști ai sodomiților, care devin tot mai odioși prin revendicările lor dezechilibrante pentru întreaga omenire, și că prin atari abuzuri sunt rănite/sluțite toate limbile (nu „mamă” și „tată” sunt primele cuvinte învățate și rostite de copii?), dar însăși cultura consacrată și cea viitoare va avea serios de suferit din pricina acestor absurdități impuse de păpușarii planetari.

Etichetele puse de "progresiștii" de azi cruciadelor, spun că ar fi fost razboiae laice, cu intenții acaparatoare, sub pretextul religiei. Eventual, afirmă că religia a provocat războaie de jaf, care au adus numai nenorociri. Studiind epoca și refăcând mentalitatea generală, lucrurile nu arată așa. Dar deloc. Nu putem exclude ideea că războaiele sfinte au fost utilizate și în scopuri laice. Capetele încoronate ce au participat la lupte, împărțirea teritoriilor cucerite, cucerirea Constantinopolului(?!!!) creștin, la ațițarea venetenilor, arată că s-a intimplat și așa ceva. Din păcate. Dar ideea de bază era adînc implantată în conștiința maselor credincioase. "Țara Sfinta" trebuia eliberată de sub ocupația păgână. Nu poți să înțelegi mentalitatea preistoricilor, anticilor și medievalilor, dacă faci abstracție de credință. Aveau cu totul altă mentalitate, atunci. Religioasa. Că așa stau lucrurile, o dovedesc numeroase fenomene.

În Matei 4/4 („Ispitirea lui Isus Hristos”) stă scris pentru eternitate: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Dacă astfel stau lucrurile, căci sunt chiar cuvintele prin care Mântuitorul l-a pus la punct pe Ispititor, și dacă apostolul Pavel ne spune cât se poate de clar în 1 Timotei 6/7: „Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns”, nu poți să nu constați cu uimire și indignare furibundele zbateri în plan material (case fățoase, mașini bengoase, purcoaie de bani mai mult sau mai puțin necușere) nu numai din partea credincioșilor circumstanțiali și/sau de fațadă (ei sunt bisericoșii cu ștaif!), ci chiar din partea slujitorilor altarului – preoți și pastori. Da, pentru că alde ăștia își permit să distorsioneze în sensul dorit de respingătoarea lor lăcomie (cică activismul, inclusiv al unora ca ei, este motorul progresului social!) atât normalitatea subliniată de apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni 3/10 („Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”), cât și superbul îndemn al unui protopărinte: „Să crezi ca și cum ai muri chiar mâine și să muncești ca și cum ai fi nemuritor”...

Într-o lume clar improprie visului și poeziei, într-o lume cu sisteme de valori răsturnate (re)întoarcerea la esențe mai este greu cu putință.
Situația este agravată de faptul că se citește din ce în ce mai puțin, paradoxal și ca efect secundar al bombardamentului informațional și al invaziei de scriitorași extrem de vocali pe rețelele de socializare, mai nou spațiu de polemică și de ascuțire a săbiilor ori penelor.
Ciudata situație cu care ne confruntăm alimentează din plin scuzele unora ce invocă graba, preocupările zilei, programul încărcat.
Eu îi plâng pe cei care se plâng de faptul că astfel de semeni stau cu spatele întors la carte ori la vreun alt produs media.
Ei bine, este tot mai evident faptul că oamenii se folosesc de inflența pe care o au într-un domeniu sau altul într-o încercare de a impune  puncte de vedere, produse ori viziuni.

A trecut deja o săptămână de la izbucnirea crizei guvernamentale declanșată de Iohannis prin semnătura pusă pe decretul de revocare al  a fostului ministrul USR+ Vlad Voiculescu. O săptămână în care zi de zi, președintele și-a ignorat datoria constituțională de a media pentru asigurarea stabilității țării. Culpa sa e cu atât mai gravă cu cât această criză este întreținută de Guvernul pe care l-a girat personal.
România se adâncește în criză, mor oameni, dar nimeni nu-și asumă aceste decese. Președintele Iohannis este Marele Absent și autorul moral al acestei crize politice. El este cel care a nesocotit rezultatul alegerilor și  constituit Coaliția Pierzătorilor, care acum este incapabilă să treacă peste orgoliile de partid pentru a asigura „o guvernare lungă și stabilă”, cum garanta în decembrie Iohannis.
În loc să facă „reforme importante în domenii cum ar fi sănătatea, educația și reforme importante în marile sisteme publice, reducerea birocrației”, cum promitea Iohannis la învestirea Guvernului Cîțu, cei din Coaliția Mincinoșilor fac câte 4 ore pe zi de „terapie pe ciolan”, în care se acuză unii pe alții, de minciuni, de falsuri și de eșec în guvernare și în gestionarea pandemiei.

    Înclin să cred că tot omul cu scaun la cap (firește, din această nobilă familie umană nu face parte grosul politrucilor și toți trepădușii ce se gudură pe lângă ei!) nu se ia orbește după poruncile date de lighioanele cârmuitoare, îndeosebi când aceste lighioane aplică în mod cât mai abuziv „recomandările” antiumane făcute de sforarii planetari (cartelurile farmaceutice,  Organizația Mondială a Sănătății, Bill Gates ș.a.), ci se conduce după competentele opinii și sfaturi, respectiv după exemplul oferit de adevărații specialiști în materie. Îndeosebi atunci când în joc este sănătatea omului, familiei, nației și lumii (cazul de față) și când cetățenii sunt neîncetat bombardați (de peste un an de către toată presa oficial-globalistă) ba cu știri intenționat exagerate (morți, infectați, carantinați, izolați etc.) și, deci, în bună măsură false, ba sunt efectiv amenințați de autoritățile obediente cu amenzi și cu obligativitatea vaccinării prin legi special elaborate în acest sens.

    Se știe și chiar s-a scris enorm pe marginea „emblematicului” paradox al României postdecembriste: țara cea mai săracă din Uniunea Europeană (asta rezultă din principalii indicatori ai nivelului general de trai), cu toate că – potrivit probelor prezentate de diverși specialiști – ea se situează pe locul trei în Europa la capitolul „Bogățiile solului și ale subsolului”! Unde mai punem formidabilul fapt că, la asasinarea cuplului Ceaușescu taman în ziua de Crăciun a anului 1989 (cică s-a făcut vinovat de genocid economic!), România nu doar că poseda un apreciabil potențial economic (însuși redutabilul antibolșevic Petre Țuțea recunoștea că Nicolae Ceaușescu, în pofida unor grave erori politico-ideologice, a scos România din feudalism și a propulsat-o în familia țărilor emergente ale lumii, unde – ca să dau doar un exemplu – ocupa un foarte onorant loc patru la capacitatea totală a transportului maritim și fluvial), dar - și asta este cu adevărat remarcabil – ea nu avea la sfârșitul fatidicului an niciun cent datorie externă (câte țări se puteau mândri cu așa ceva?), dimpotrivă, avea de încasat creanțe de miliarde dolari de la țări africane și arabe, contravaloarea lucrărilor efectuate de specialiștii și muncitorii români în perioada ceaușistă.