După primul tur din 4 mai 2025, România ar trebui cu un  să râdă, iar cu celălalt, dacă nu să plângă, măcar să fie pregătit pentru așa ceva. Da, căci Crin Antonescu, candidatul cu niscaiva bube în cap, scos de la naftalină de fosta coaliție guvernamentală (PSD-PNL-UDMR-minorități), totodată singurul – zic eu – cunoscător de subtilități politice din cei 11 aspiranți la fotoliul cotrocenist, n-a izbutit să treacă în turul doi, astfel că finala se va disputa între extremistul (el își spune suveranist) George Nicolae Simion, președintele AUR, și Nicușor Dan, primarul general al Capitalei.
Mai înainte de consumarea primului tur, obișnuiam să le spun prietenilor și cunoștințelor că, în țara politrucilor orbi, chiorul Crin Antonescu este împărat. Acuma, după misologul și năucitorul vot al maselor isterizate în favoarea primitivului Simion (a obținut peste 40%), spun la fel ca Gustave Le Bon, fondatorul psihosociologiei, în celebra lui carte Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991), capodopera politologică pe care președintele american Theodore Roosevelt (laureat al Premiului Nobel pentru Pace) o păstra la Casa Albă alături de Biblie: „Acțiunea inconștientă a mulțimilor, substituită activității conștiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii noastre” (și a noastră, adaug eu, cu decisiva contribuție a tembelizorului și, îndeosebi, a idiotizantelor rețele internautice);

Am auzit o discuție extrem de interesantă pe un mijloc de transport în comun, între doi oameni trecuți de 70 de ani, care suna cam așa: „Întâlnirile de la Palatul Cotroceni la ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării, conduse de președintele interimar al României, Ilie Bolojan, mi se par pierdere de vreme, un mod de a-și arăta mușchii în fața românilor, de a se preface că ei muncesc și analizează modul cum poate fi ferită România de război și apărată în fața lui Putin. Domnule, noi nu contăm! Crede-mă! Toate deciziile le iau cei de la Bruxelles, în frunte cu Ursula von der Leyen, care mult rău ne-a făcut nouă, României!” Celălalt interlocutor îl aproba tacit, dând din cap, dar era atent în jur, avea teamă să nu fie văzut în compania primului, care s-a dezlănțuit:
„ Dumneata nu vezi cum ne bagă pe gât arme americane sau din țările Uniunii Europene, de la avioane, nave de război, drone, muniție, pe foarte mulți bani, în timp ce poporul român sărăcește și n-are ce pune pe masă. Bogatul tot la bogat ține, crede-mă! Am cumpărat  sistemul Patriot de rachete cu peste un miliard de dolari și apoi am fost obligați să-l donăm ucrainenilor!

După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău

La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a fost găsit mort în baie, "asfixiat", la vârsta de 52 de ani.
Pompiliu Marcea (n. 20 octombrie 1928, Colibași, județul Gorj – d. 27 martie 1985, București) a fost unul dintre susținătorii fervenți ai publicării Operelor Complete lui Mihai Eminescu sub egida Academiei Române, a fost un critic și istoric literar român, specialist în operele lui Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu și Alexandru Sahia.

S-a născut în jud. Gorj ca fiu al țăranului Ion Marcea și al soției sale, Maria (n. Andronie).
A urmat școala primară în satul natal (1935-1942), Școala Normală de Învățători din Târgu Jiu (1942-1950) și apoi Facultatea de Filologie a Universității din București (1950-1954).
După absolvirea studiilor superioare, a urmat o carieră universitară la aceeași facultate, ajungând în cele din urmă profesor universitar și șef al Catedrei de istoria literaturii române.
În anul 1967 a devenit doctor în filologie.
A lucrat o perioadă ca redactor la Editura pentru Literatură, apoi a devenit director la Editura pentru Literatură Universală (1964) și activist în aparatul Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
A predat temporar ca lector de limba română la universitățile din Paris (1963), Köln, Bonn, Aachen și Düsseldorf (1970-1973).
A fost decorat în 1964 cu Ordinul Muncii clasa a III-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.
Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România redactat în 2006 sub conducerea istoricului Vladimir Tismăneanu îl înscrie pe Pompiliu Marcea printre „exponenții protocronismului”, alături de Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Ilie Purcaru, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Dan Zamfirescu, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată și Artur Silvestri.
A fost unul dintre susținătorii fervenți ai publicării Operelor Complete lui Mihai Eminescu sub egida Academiei Române care publicase până în 1980 opt volume, dar care, prin volumele IX și X (publicat cu greu după câțiva ani, pe 15 iunie 1989, dar oprit de la difuzare) a atras critici extrem de virulente din partea Rabinului șef al României Moses Rosen care-l etichetase pe Eminescu ca fiind: „fascist, rasist, antisemit, dement, pornografic, mincinos, huligan și sifilitic", ceea ce a deranjat sensibilitatea mai multor scriitori români.
Conform documentelor securității aflate astăzi în custodia S.R.I., profesorul Marcea avea să capete în timpul controversei publice cu rabinul o „boală ciudată", fără diagnostic.
Tenul său avea o culoare stinsă, glasul îi era abia articulat, avea o incapacitate de a citi și o accentuată slăbiciune, care nu îi permitea să se deplaseze.
Soția sa, Florentina Marcea, care spunea că profesorul este „apatic, descurajat, slăbit, se mișcă ca un om accidentat, ținându-se de mobile și așezându-se cu greu în fotoliu", îl acuza pe rabin că apelase la «magia neagră» pentru a-i ucide soțul.
Consultat în secret (fără știrea oficialităților), de un medic din alt oraș al României a pus următorul diagnostic profesorului Marcea: „Este otrăvit, intoxicat, dar n-aș putea spune precis cu ce și cum. Simptomele și aspectele exterioare mă duc cu gândul la o otrăvire cu mătrăgună".
Din aceeași Notă Informativă a Securității reiese că fiica profesorului s-a plâns că ar fi fost acostată pe stradă de doi indivizi ce ar fi amenințat-o cu moartea dacă tatăl său nu încetează „acțiunile antisemite". (Arhiva S.R.I, fond D, dosar 10.966, vol.2, f.2)
La scurt timp, profesorul universitar Marcea a fost găsit înecat, într-un mod inexplicabil într-un lac din preajma Bucureștiului.
Profesorul Pompiliu Marcea a fost găsit înecat în lacul Herăstrău, iar circumstanțele morții sale au rămas neelucidate.
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete a lui Eminescu, poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la 22 mai 1985 iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a fost găsit mort în baie, "asfixiat" la vârsta de 52 de ani.

Scriitorii, crede Murakami, sunt niște alergători de cursă lungă. Odată ce au luat startul pe drumul creației literare,  nu admit să se oprească, fiindcă scrisul pentru ei a devenit sau ar trebui să devină un mod de a fi. Într-adevăr, autorul romanului „Ascultă cum cântă vântul”, menționează deseori că toate povestirile și romanele, pe care le-a scris, s-au născut dintr-o „bucurie a scrisului”,  nedisimulată, care se manifestă, cu reală claritate, mai ales atunci când și-a găsit stilul propriu de exprimare, și-a  cizelat limbajul literar și și-a format o tehnică specifică de a reda întâmplări, de a descrie  evenimente și de a face portretizări, care, deși nu par mereu extraordinare, sunt  transmise  prin intermediul unor cuvinte și expresii inefabile, ingenios formulate, ce transmit mesaje senzaționale, construiesc descrieri surprinzătoare și dau cititorului senzația de autenticitate, originalitate și mister.
Alți autori, de pildă, admit că arta scrisului  aduce multe satisfacții, dar presupune și multiple renunțări, dă naștere la conflicte interioare, la interogații care dezechilibrează, pentru un timp,  balanța sufletului celui care scrie. Acesta din urmă își redobândește liniștea tocmai prin intermediul exercițiilor de creație literară, înzestrate cu putere terapeutică și tămăduitoare.

    Ca lucrurile să fie cât se poate de clare, încep prezentul articol cu precizarea că dicționarele de-acuma (fizice și virtual-googliste) nu conțin termenul suveranist! Însă, din postările internautice și din mult prea frecventele dezbateri tembelizate (mă rog, unii le spun televizate) pe această inepuizabilă temă, lesne se deduce că respectiva făcătură lingvistică a fost scoasă cu forcepsul politic al prezentului din pântecele suveranității, care este astfel explicată de dicționare (ex. Dicționar de neologisme, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978): caracterul, situația, starea a ceea ce este suveran; putere supremă, independență a unui stat în relațiile internaționale.
    Îndeosebi a doua conotație  („independența unui stat în relațiile internaționale”) este atât de mult îndrăgită de partidele extremiste, poreclite suveraniste (la noi, auriștii, potiștii și rezerviștii militaro-securiști cu pretenții hiperpatriotice, adică toți aceia care stau – la vedere sau ascunși – în spatele necalificatului guru politic Călin Georgescu), încât puțin le pasă, ori poate sunt incapabili să înțeleagă că sfidătoarele lor narațiuni și acțiuni anticomunitare (UE, NATO) nu vor genera nicicând suveranismul la care visează (restaurația legionarismului în trup și spirit, redobândirea teritoriilor românești după „dispariția” Ucrainei, omul și pogonul, un leu litrul de benzină ș.a.m.d.), ci doar un haotic și contraproductiv izolaționism.

    Relaţiile internaţionale dintre ţări (evident, cele care – aidoma Rusiei – nu sunt supuse sancțiunilor de către atotputernicul grup al țărilor hiperdezvoltate), nu înseamnă doar legături politico-diplomatice și cultural-turistice, ci mai ales din cele economico-financiare și strategice, ba chiar militare în caz de forță majoră. De exemplu, cu războiul ruso-ucrainean în coasta sa, România intrată cu totul din 2007 în tulburele siaj americano-unionist (membră NATO și UE), are în momentul de față, pe teritoriul ei, cea mai mare bază a acestui bloc militar. Ceea ce, desigur, este și bine (conferă naiscaiva siguranță românilor și flancului NATO sud-estic), dar este și rău (țara e practic sub ocupație și, ca atare, se află necontenit în atentul vizor al puterilor nucleare antiamericane).
    N.B.: Apropo de trupele de ocupație, ne informează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), după definitiva înfrângere a dacilor în războiul din 105-106 e.n., la început în Dacia „a fost așezată o singură legiune, legiunea XIII Gemina, cu tabăra (castrum) la Apulum (Alba Iulia”.

În știu pe actualul primar al municipiului Baia Mare de multă vreme.
Ioan Doru Dăncuș era prieten foarte bun cu arestatul Cătălin Cherecheș, asociat cu Ureche, omul care (i)luminează – pe bani grei Baia Mare, la zi de sărbătoare.
Știi că știu, Doru!
Ne-am văzut și întâlnit - și chiar petrecut cândva, cumva, undeva – pentru că eram prieten foarte bun cu răposatul coleg Claudiu Florescu, de care ție și lui Ureche vă era foarte frică.
Am mai văzut oameni în genunchi, dar așa cum v-am văzut pe voi, niciodată!
Demnitatea vă era o himeră, voi fără de coloană vertebrală!
N-am venit la tine când nu aveai funcții, nici când ai fost un mandat – știm noi că aia a fost recompensa dată de Cătălin ție pentru susținerea campaniei sale – la Consiliul Județean Maramureș.
Ți-ai luat banii înapoi, numai cât ai primit tu, prin interpușii tăi, pentru montarea scenelor de spectacole, fosta ta soție – Iuliana Dăncuș, manager la Ansamblul Folcloric Național Transilvania – pentru spectacolele susținute pe aceste scene, sau partenerul URECHE pentru că a luminat zona.

Oricine știe (în ce mă privește, am afirmat de nenumărate ori în discuții și în articolele publicate) că artistul, în cazul de față scriitorul, nu trebuie judecat din șubreda sa condiție socio-umană, ci strict (sau, mă rog, în primul rând) din cea axiologică. Da, căci François Villon, de pildă, face din plin dovada că omul păcătos și rebel (bețiv, afemeiat, hoț, ocnaș) poate, din inalterabilul său fond moral-spiritual, să zămislească o operă nemuritoare.
    Conștient de inevitabilele derapaje ale oricărui individ, în primul rând ale lui, Tudor Arghezi devine poet universal inclusiv prin testamentara mărturisire că „Din bube, mucegaiuri și noroi,/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Mult mai mai pregnant ca la T. Arghezi, George Călinescu sau Camil Petrescu, conflictul dintre om și creator se învederează la Mihail Sadoveanu: ca om a fost un detestabil fripturist (a cauționat criminalul regim bolșevic atât prin maculatura Mitrea Cocor și obedienta afirmație că „Lumina vine de la Răsărit”, recte de la Uniunea Sovietică, cât și prin funcțiile politice deținute – președintele Marii Adunări Naționale, apoi al Uniunii Scriitorilor), însă ca scriitor, îndeosebi prin nuvelele, povestirile și romanele publicate în perioada interbelică, rămâne în literatura română un referențial izvoditor de valori nemuritoare...

26 iunie, Ziua Internațională de Luptă împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri

Problema mondială a drogurilor este o provocare complexă ce afectează milioane de oameni din întreaga lume. Multe persoane care consumă droguri se confruntă cu stigmatizarea și discriminarea, care le pot dăuna și mai mult sănătății fizice și mintale și îi pot împiedica să acceseze ajutorul de care au nevoie. (UN, International Day Against Drug Abuse and Illicit Trafficking | 26 June)

Ziua Mondială împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri, marcată pe 26 iunie, a fost stabilită de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1987. Scopul acestei zile este de a sensibiliza opinia publică cu privire la problema majoră pe care o reprezintă drogurile pentru societate și de a încuraja acțiuni pentru reducerea consumului și traficului de droguri.

    Cu siguranță că unii cititori vor fi surprinși că am pus termenul democratic între ghilimele. Da, căci el, care reprezintă coloana vertebrală a aparențialei democrații moderne, este în fond o imensă păcăleală pentru cei mulți și o necontenită aflare în treabă pentru catindații, din ce în ce mai numeroși și mai necalificați, la funcțiile decizionale din comunități (comune, orașe, municipii, județe, landuri), state și conglomerate suprastatale de tipul Uniunii Europene.
    Mai întâi că democrația sau puterea poporului nu este invenția occidentalilor (englezi, francezi, germani, italieni), ci a minților luminate din orașele-state antice grecești, unde se aplica în mod direct: aspirantul la puterea politico-juridică din respectivul stătuleț (Atena, Sparta etc.) își expunea ideile în auzul concetățenilor din agoră, care pe loc îl confirmau în postul vizat prin aplauze sau, dimpotrivă, îl izgoneau prin huiduieli.