Foarte mulți dintre românii cu discernământ ai zilelor noastre (nu-s prea mulți dintre ăștia, iar numărul lor tot scade!), se întreabă și (degeaba) întreabă în felul următor: Cum e posibil că România, țara dăruită de Creator cu de toate (climă blândă, relief prietenos, rețea hidrografică generoasă, însemnate bogății ale solului și subsolului), iar prin aceasta posesoarea a trei dintre cele patru vitale straturi naturale (litosfera, biosfera, hidrosfera, atmosfera), care, în profunda și tainica lor întrepătrundere formează binecuvântatul leagăn al vieții pe Pământ, parcă de-al dracului și în pofida acestor excepționale avantaje îndelung jinduite de agresori (romani, unguri, turci, tătari, muscali, austrieci, nemți, mai nou „distinsele” seminții ale Apusului) are atât de mulți sărăntoci și, la toți parametrii care ilustrează nivelul general de trai, ea se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană?

    Recenta demisie a lui Vasile Dîncu de la cârma Ministerului Apărării Naționale, taman acuma când lucrurile se complică enorm în conflictul ruso-ucrainean (mai nou, cei doi adversari se acuză unul pe altul de pregătirea unor atacuri cu „bombe murdare”), când războiul nici gând să ia sfârșit după mai bine de opt luni și când România se află realmente în bătaia puștii kremliniste, ne arată cât se poate de clar două lucruri, cu grijă demonocratică ascunse de ochii presei neobediente și ai cetățenilor tot mai înfricoșați de posibila extindere a conflictului (declanșarea fățișă a celui de-al treilea război mondial), bașca teribila înrăutățire a nivelului de trai pentru cei mulți (inflație galopantă, prețuri aberante la energie, scumpiri la toate cele, educație pe sponci, nesiguranța zilei de mâine etc.): (1) Că România nu contează în ecuațiile strategico-economice ale Washingtonului și Bruxellului (vezi cum de mai mulți ani se screme să intre în Spațiul Schengen), decât cel mult cu rol de cordon de siguranță pentru apuseni – carne de tun în eventualitatea extinderii războiului, respectiv rampă de lansare pentru o oarecare ripostă NATO, după „întărirea” acestui flanc al său cu tehnică militară franco-americană; (2) Că președintele Klaus Iohannis și premierul Nicolae Ciucă, ambii oameni de paie ai globaliștilor și sforarilor apuseni (primul cu gândul la fotoliul de secretar general NATO, celălalt visând să devină președintele în genunchi al unui stat aparent), nu vor ezita să-i arunce pe români în focul devastator al acestui război absurd, chit că România postdecembristă nu are nici de leac armată și armament corespunzător.

    Consider că trebuie și, în linii mari, este îndreptățit să ne gândim la școala ideală (în sensul necontenitei ei îmbunătățiri pe linia infrastructurii și, mai ales, a producției instructivo-educațională) de-abia atunci când procesul național de învățământ la toate nivelurile (preșcolar, primar, gimnazial, liceal, universitar, postuniversitar) a devenit cu adevărat normal, adică așa cum a demarat prin Legea Instrucțiunii Publice în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, cum s-a desfășurat la începutul secolului 20, când la timona învățământului românesc a ajuns inegalabilul Spiru Haret (la sfârșitul celor trei mandate ale ministrului S. Haret, ne înștiințează Nicolae Iorga, numărul știutorilor de carte s-a dublat!), cum s-a ridicat la cote nepereche în perioada interbelică (anul 1938 continuă să rămână apogeul nivelului de trai pe aceste meleaguri) și cum – dincolo de derapajele ideologice și sterilizarea intelectuală – s-a desfășurat întregul învățământ bolșevic (perioada 1945-1989).

    În cei peste 32 de ani de postdecembrism am stat de vorbă (direct sau prin intermediul telefonului și al internetului) cu zeci de mii de români din țară și străinătate: unii pe care-i cunosc de mulți ani și pentru care – la vremea respectivă – eram gata să bag mâna în foc la capitolul onestitate și vrednicie (oare câți au rămas așa cum i-am cunoscut, adică atât de necesari în România crucificată de jigodiile interne și externe?!), alții cu calitatea de cunoștințe (în viața de zi cu zi și pe internet), care erau/sunt dornici să-mi cunoască opiniile în diverse chestiuni politice și culturale, fapt pentru care ba sunt abordat pe stradă de anumite persoane (n-am mașină, refuz să mă deplasez cu autobuzul sau cu mașinile binevoitorilor, așa că sunt lesne abordabil), ba altele mă sună la telefon (habar n-am cum își procură numărul mobilului meu), ba multe dintre ele postează comentarii la unele dintre textele mele sau chiar îmi trimit mesaje pe internet, cu intenția de-a stabili prietenii, respectiv de-a înjgheba relații de colaborare.
    Și astfel, în decursul timpului mi-am tot mărit numărul de cunoștințe trainice printre oamenii de certă cultură din țară și străinătate, cu unii dintre aceștia fiind în legătură de peste două decenii.

Despre regină, numai de bine! Dispariția fulgerătoare a reginei a descumpănit o lume întreagă. Desigur, vîrsta era un indiciu și toți se așteptau să moară. Dar era vioaie la trup și minte. Toată lumea se aștepta la o agonie lungă. Pata aia de pe mînă, care se vede la intilnirea cu noul premier (Elisabeta Truss) trădau fie o problemă cu diabetul, fie o slăbiciune a vaselor de singe, datorate varstei înaintate. De obicei, nici una din afecțiuni nu iartă. (Ambii mei părinți au avut o asemena problemă, cu petele pe mînă. Mama la 82 de ani, tata la 93. Am bănuit că va muri, dar nu așa repede.) Cum, necum Elisabeta a II-a a trecut în neființă. Marea majoritate a lumii o deplinge și o consideră unul din marii oameni politici ai secolului. Există și păreri contrare. “Republica.ro”, este un ziar electronic, care a adăpostit două astfel de opinii. CTP consideră că monarhia britanică e doar un show și că nu are rost să ne uităm prea mult în direcția respectivă. O fi, dar când vezi câți doresc să intre în show și nu reușesc (Diana, Meghan)… rămâi pe ginduri. Pe de altă parte, toți liderii stingisto-progresiști ai lumii au mîncat din palma reginei. Venind cu spinarea plecată și căciula în mînă. (Și Clintonii, și Obama etc.) Ba doamna Clinton a și fost amendată pentru o parcare neregulamentară………

 Începutul celui de-al doilea război mondial a adus câteva elemente noi, în strategia militară. În primul rînd, tandemul tanc-avion. Dar și utilizarea de trupe aeropurtate, utilizarea comunicațiilor radio pe scară întinsă (infanterie, aviație, tancuri etc.). Armata germană era dotată cu toate aceste elemente și avea generali capabili, care au dezvoltat noi tactici, superioare adversarilor. Hitler a căpătat aura unui erou invincibil, cu o înțelegere profundă a campuilui de luptă modern. Era venerat de ofterii săi și de trupă. Totuși, desfășurarea războiului a demonstrat că Hitler era un novice. Un cârpaci. Un simplu caporal, care nu a înțeles necesitățile frontului și a reușit –în final- să obțină zdrobirea propriei armate, prin decizii proaste în mai toate momentele decisive. Să vedem de ce. În primele luni de război, campaniile fulger derulate victorios (“blitzkrieg”) l-au făcut să micșoreze fondurile pentru cercetarea armelor noi, strategice. Credea că nu mai are nevoie de ele. Asta a făcut ca rachetele, motoarele cu reacție, ochelarii cu infraroșii, bombele cu ghidare radio să fie gata mai tîrziu decât era planificat. Practic, nu au putut participa decisiv la război. Finalizate în ’44-’45, când Germania era strinsa în chingi din toate părțile. Și intrate în război în număr mic, etc. E un lucru puțin cunoscut.

Din păcate, după 15 luni de boală și transfuzii, tata a trecut în lumea celor drepți. Era și boala, era și vîrsta. A murit la 93 de ani, 7 luni și 10 zile. În somn. Nu a realizat ce se întîmpla.(22.02.2022) Cautind prin hirtoategele familiei un act pentru moștenirea mamei (decedată în 2010), am dat peste niște hirtii interesante. În 2010, știți cu toții, a venit măsura Boc/Băsescu. Modificarea pensiilor militare, conform principiului contributivitatii. Prin urmare, toate dosarele au fost luate la mînă și recalculate pensiile, conform noii reglementări. Prin adresa nr.CR616/06.12.2010, eliberată de UM 02595 Constanța, tatălui meu i se re/calculează pensia, fără lungi perioade de vechime. Perioadele lipsă sunt trecute la final. 13 perioade. Uneori câteva luni, în același an, alteori câțiva ani. Tata s-a străduit să trimită datele cu unitățile la care a lucrat în perioadele respective. Tare ciudat, căci actele erau numai la ei. Dacă lipsea ceva, ei erau de vină. Cum la finele perioadei lipsă tata era tot în armată (în cele mai multe cazuri tot în aceeași unitate militară), nu fusese judecat pentru dezertare, nu era trecut în indisponibilitate sau bolnav -etc-, logic era că avea aceeași funcție/grad și –deci- același venit și taxe pentru pensie.

Noi, oamenii de rând (ceea ce înseamnă opt miliarde și ceva), ne ducem existențele de azi pe mâine, ba cu teama de urgiile naturii, siluită de absurda civilizație umană (poluare, furtuni devastatoare, cutremure, secetă prelungită, aer otrăvit, apă pe sponci), ba cu permanenta sabie politică a Damoclesului globalist deasupra capetelor preaplecate (epidemii iscate, războaie provocate, inflație bolundă și sărăcie tot mai hâdă), ba cu neroada bucurie că – iată – a mai trecut o zi și n-am dat ortul popii, deci – în jalnic spirit democratic și integral nepatriotic – indicat (sic!) ar fi să rămânem recunoscători (!) celor care din umbră acționează (masoni, „iluminați”, corporatiști) și care, prin intermediul sculelor naționale (cârmuitori de paie, servicii secretoase, guverne păguboase) din când în când mai aruncă maselor niște firimituri, cu evidentul rol de mită electorală: indexări parțiale și la-ntâmplare, ajutoare mai degrabă fastidioase decât eficiente (greu să dai viață bolnavului aflat în moarte clinică) și eventualele majorări ale veniturilor celor mulți (lefuri, pensii, alocații), atât de bine drămuite de către cârmuitorii conjuncturali și necalificați (deseori rău intenționați), încât totdeauna, în țări ca România, aceste creșteri prevăzute de lege sunt mai mici decât rata oficială a inflației.

    Văzând uriașul dezastru cu care se confruntă planeta (poluare, felurite și frecvente crize, îmbuibare la cei puțini și foame la cei mulți – în fiecare oră mor de foame peste 500 de pământeni, omenie cu paharul, ticăloșie cu carul, pandemie prelungită, propagandă îndrăcită, tâlhărie nesfârșită), oamenii cu minte și simțire au două opțiuni: ori își revizuiesc din temelii cunoștințele și raporturile cu lumea actuală (o lume în care toate cele au fost date peste cap – răul a detronat binele, minciuna a luat locul adevărului, nedreptatea dă cu tifla dreptății, satanicul se războiește cu divinul și urâtul dă la cap frumosului), iar în acest chip antiuman și anticreștin au șansa să fie văzuți ca (ne)vrednici cetățeni progresiști (!) ai globalismului în ascensiune și ai corectitudinii politice în expansiune, ori (derutați și scârbiți de haosul prezentului) le dau dracului pe toate, în primul rând smintitele „binefaceri” ale acestei civilizații de rahat, apoi se retrag în ei și în soteriologia credinței sincere, astfel făcând dovada (pentru ei și cei dragi, nicidecum pentru vulgul ahtiat după manele și belșug exterior) că s-au angajat pe anevoiosul drum al înțelepciunii, drum ce urcă spre îndumnezeire.

Deși cu toții știm că războiul a fost, este și va fi expresia apocaliptică a absurdului politico-militar, cu consecințe dezastruoase (morți, răniți, uriașe distrugeri materiale, incalculabile traume psiho-mentale, nenumărați dezrădăcinați și refugiați) nu pentru mizerabilii cu puteri discreționare (alde Hitler, Putin etc.), care fac tot ce le stă în putință să demareze conflictele și apoi să le justifice necesitatea (!), ci pentru masa oamenilor de rând, totuși, de la încheierea oficială a celui de-al doilea război mondial (sub forma războiului rece acesta s-a prelungit încă vreo câteva decenii, pentru ca acuma să răbufnească) n-a trecut nici măcar o zi fără conflicte militare pe micuța noastră planetă. E drept, doar războaie regionale, de-ar fi să le amintim pe cele din Coreea, Vietnam, Afganistan, Iugoslavia, Irak și Siria.