Școala online nu poate fi altfel decât temporară, iar aspectul temporar ar trebui relevat mereu, spune președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, care este de părere că a sugera că acest sistem este bun și va fi permanent „înseamnă a semăna vânt”.
Școala online este o alternativă impusă și necesară în acest moment, dar nu poate fi o soluție permanentă, spune academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române.
„Școala generalizată online nu poate să fie decât temporară, iar aspectul temporar trebuie relevat mereu; nu se cuvine să creăm o psihoză din care să reiasă că această criză va însemna de-acum normalitatea. A sugera sau a spune direct că școala online sau va fi permanentă de-acum încolo și că această soluție este foarte bună înseamnă a semăna vânt. Este ca și cum am vrea să convingem lumea că mâncarea-surogat este mai sănătoasă decât hrana naturală. Școala online este alternativa impusă și necesară în acest moment. Am făcut școală în afara școlii din martie 2020 încoace și am constatat ușor ineficiența ei. Dovada cea mai palpabilă este faptul că materia în acele luni păcătoase nu a devenit materie de examen nicăieri, în nicio împrejurare. Guvernul a făcut bine prevăzând trei , dar deopotrivă guvernul și noi trebuie să tindem spre aplicarea soluției firești”, spune Ioan-Aurel Pop.

    În proporții diferite, cam toți pământenii au de suferit din cauza enigmaticului coronavirus. Dacă nu în mod direct (prin infectări și tratamente, cel mai adesea păgubitoare pentru psihic), atunci sigur în mod indirect: prin demențiala frecvență cu care le este servită cetățenilor, pe toate canalele mass-media, teribila picătură chinezească a avertismentelor oficiale (cică din grijă pentru sănătatea alegătorilor), precum și prin restricțiile care decurg cu necesitate politico-demonocratică din statisticile întocmite de autoritățile obediente, adică taman pe gustul păpușarilor planetari.
    Nici nu-i de mirare că în aceste condiții, tot mai tulburi și mai tensionate (cu autorități, așa ca ale noastre, care-și dau cu stângu-n dreptul și cu „specialiști” ce urcă neîncrederea poporenilor până la cotele disperării), iau avânt teoriile conspiraționiste de felul războiului mondial psiho-biologic, întru reducerea populației globului până la nivelul/numărul statornicit de guvernul mondial din umbră: cel mult două miliarde în opinia ticăloșilor cu pretenții umanitariste, sub un miliard în strategiile atotnimicitoare – prin poluare, mâncare chimizată și medicamente contrafăcute – ale bestiilor radicale!

Nici nu mai știu ce merge firesc, normal, cum trebuie, în România, numai dacă mă gândesc la sănătate (gestionarea răspândirii pandemiei), educație, economie, politică.
 Sportul este inventat pentru a ne menține sănătoși iar sportul de performanță pentru a ne bucura, cei mulți, de performanțele sportivilor noștri. Și de-a lungul timpului, slavă Domnului, am avut o Nadia Comăneci, Gabriela Szabo, Ilie Năstase, Leonard Doroftei, Francisc Vaștag, Carmen Bunaciu, Doina Melinte, Ana Maria Brânză Popescu, Marius Urzică, Nicu Vlad, Sorin Babii, Camelia Potec, Valeria Răcilă, Elisabeta Lipă, Ivan Patzaichin, Laura Badea, Mihai Covaliu, Cristian Gațu, Maricel Voinea, Corneliu Ion, Lia Manoliu, Andreea Răducan, Leon Rotman, Ștefan Rusu, Lucian Bute, Ecaterina Sabo, Mircea Lucescu, Gicu Dobrin, Gheorghe Hagi și lista ar mai putea continua.
Ideea acestui articol mi-a venit când am auzit la știrile Digi Sport 1 că Federația Română de Fotbal, cu năstrușnicul ei președinte Răzvan Burleanu dorește să mărească Liga I de la 14 echipe câte sunt acum la 18 și asta numai pentru a nu retrograda în Liga secundă formații precum:

 Am vorbit în eseurile anterioare despre multe subiecte contemporane. Prin prisma celor întâlnite sau a celor întâlniți, am descris ipocrizia, egoismul, fariseismul, snobismul, prostia pe diferitele ei paliere, dar nu am avut timp până astăzi să aștern câteva cuvinte despre eroziunea elitelor.
            Pentru că, fie că ne place să recunoaştem sau nu, în toate societăţile există elite. Unele adevărate, altele proclamate.
            Insă, indiferent de societate, elitele adevărate se distanțează de nivelul mediu,  nu prin gesturi grobiene, nu prin acte care să nască comentarii peiorative, ci prin noblețe, rafinament, eleganță, dar mai ales educație.
            Este absolut normal ca un erudit să-și formeze propria colectivitate, să adune în jurul lui alți erudiți și prin prisma subiectelor culese din mediul în care trăiește alături de cei mai puțin consacrați intelectual, să ajute prin sfaturi, idei, susținere materială și morală, dezvoltarea ascendentă a societății.

De mai mult timp observ o învrăjbire între cetăţenii României, o lipsă de solidaritate cu cei mai năpăstuiţi de soartă, cu cei vulnerabili, care ar merita o dezbatere în Parlamentul României. Numai că aşa ceva nu se va întâmpla când la conducerea sărmanei ţări va fi actuala clasa politică. O clasă politică coruptă, lipsită de caracter, cu traseişti politici, fără mari somităţi în partidele ce contează pe scena politică românească. După "episodul Ciucă" când un pensionar ce a lucrat ca lăcătuş-mecanic o viaţă de om are o pensie de 1186 lei, azi la ştiri, pe un post TV foarte urmărit, aflăm că la marginea Ploieştiului oamenii nu au canalizare, drumuri asfaltate, apă decât la fântâni iar o bătrânică este întrebată ce fac cei de la primărie, răspunsul ei a fost deosebit de înţelept: "Maică, vin când sunt alegerile şi toţi ne promit, dar aşa mare sărăcie cum este acum eu n-am văzut în viaţa mea!". Ei, asta ar trebui să le dea de gândit actualilor politicieni, cei cu salarii şi facilităţi mai ceva ca în ţările super-dezvoltate. Dar credeţi că o fac?! Da de unde! Azi noapte, pe la ora 2,oo din noapte (!!!) doi deputaţi PSD s-au dus să mănânce o shaorma, dar au intrat în respectivul local fără măşti, aşa cum prevede legea.

Nu cred că, după opt luni de fușăreală într-ale cârmuitului, mai sunt mulți români care consideră că orbanienii, cu nemeritata poreclă de liberali, constituie colacul de salvare al României postdecembriste, asta deoarece înșiși liberalii (singuri sau, cel mai adesea, în halucinante alianțe politrucianiste, inclusiv cu pesediștii) au contribuit din toate puterile la punerea acestei țări pe butuci.
    Dimpotrivă, este de presupus că de-o atare firească neîncredere sunt încercați tot mai mulți membri cu scaun la cap din respectiva formațiune, îndeosebi acuma când – din pricina unor palavragii și necalificați precum Șică (Mandolină) Orban, Raluca Turcan, Florin Cîțu, Violeta Alexandru, Monica Cristina Anisie, Ion Marcel Vela, Nechita-Adrian Oros, Costel Alexe sau ministrul Grindă – ei simt cum li se împuținează șansele la localele și parlamentarele din acest an, căci una este să-ți dorești încășcăvălirea când te afli în opoziție și cu totul altceva este ca acesta (cașcavalul) să-ți stea tot mai des în gât pe perioada guvernării după ureche.
    Atâta doar că ăștia (unii din teamă, cam toți din interes de gașcă) nu concep să dea glas neliniștii lăuntrice și nemulțumirii în creștere față de lamentabila prestație a mai-marilor cu funcții decizionale în statul paralel și la vedere.

Ce are în comun liberalismul postdecembrist, îndeosebi actualul liberalism iohanniano-orbanian, cu adevăratul liberalism interbelic, pe care Vintilă Brătianu (fratele mai mic al eminentului om de stat Ionel I.C. Brătianu) l-a sintetizat în articolul-manifest „Prin noi înșine!”, articol publicat pe 3/16 mai 1905 în ziarul „Voința poporului”, și a cărui doctrină economică va fi atât de remarcabil pusă în practică pe perioada guvernărilor liberale dintre anii 1922-1926 și 1927-1928 (exact în aceste perioade Vintilă a fost ministru al Finanțelor!), așa încât anul 1938 constituie, până în ziua de azi, apogeul dezvoltării noastre economice din toate timpurile și, desigur, vârful prosperității reale și generale a românilor?
    În paranteză fie spus, tocmai aceste considerente m-au determinat anul trecut să elaborez cele nouă articole din seria La trecutul mare un prezent minor, serie subintitulată De la politicienii trecutului la politrucii prezentului, în care, printre alții (Al. Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache), să creionez portretele politico-spirituale ale unor liberali referențiali pentru istoria noastră contemporană, precum Ionel I.C.Brătianu și I.G.Duca.

Știam că România este țara paradoxurilor, pe care postdecembrismul le-a ridicat la rangul de politică națională: țară încă bogată și cu cei mai mulți săraci lipiți pământului din Uniunea Europeană; nație cu impresionante tradiții creștinești-umanitare și cu cei mai mulți tâlhari nepocăiți/neîncarcerați la mia de locuitori; statul cel mai neputincios-caraghios din marea familie europeană și cu cei mai mulți funcționari plătiți regește; societatea cea mai apatico-resemnată de pe bătrânul continent și cu cea mai mare și mai penibilă densitate patriotardă la suta de alegători, care sunt sistematic duși cu preșul de către politrucii necinstiți, necalificați, lași, demagogi și trădători.
Aparent, toată această uriașă și neîntreruptă mascaradă postdecembristă nu are nimic de-a  face cu planul moral-filosofic, în sensul paradoxului gândirii existanțialiste, paradox arătat de filosoful danez Søren Kirkegaard („Trebuie să ucidem speranța terestră, căci numai atunci ne vom mântui prin adevărata speranță”) și „tradus” de Abert Camus prin următoarea opinie despre kafkianism în textul Speranța și absurdul în opera lui Franz Kafka din Apendix-ul la eseul Mitul lui Sisif (RAO, International Publishing Company, 2001): „Trebuie să fi scris Procesul pentru a putea să scrii Castelul”...

Sunt printre puținii jurnaliști din această țară care știe gustul sărat al sfidării autorităților, unul dintre cei care și-a văzut viața prăbușindu-se, sănătatea ruginid pentru… „principiul libertății de exprimare”.
Am câștigat un proces la CEDO pentru așa ceva, am fost premiat de toate organizațiile naționale și internaționale de profil, niscaiva ambasade au făcut același lucru, afigurat în rapoarte de țară, etc…
Au trecut anii, autoritățile locale și naționale n-au uitat deranjul făcut de mine, motiv pentru care, în urma altor și altor presiuni și persecuții… situația e cu totul alta acum.
Urăsc să vorbesc despre asta, dar vremurile pe care le trăim mă obligă să (ad)notez câte ceva.

Scurt istoric

Ziua mondială a libertăţii presei a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU, în 1993, în urma unei recomandări adoptate la a XXVI-a sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO.

Și dacă pandemia nu există? Dacă totul este inventat atunci care este scopul manipulării la nivel global?
Începeam ultima mea analiză pe tema Covid19 cu întrebarea fundamentală, “aveți încredere în autorități?”. Cei care aveți încredere în ei nu vă pierdeți timpul cu mine pentru că aveți deja statisticile morților și infectaților cu care suntem bombardați zilnic. Toți ziariștii sunt foarte ocupați să vă demonstreze varianta oficială.
Pentru toți ceilalți care nu aveți încredere în autorități am câteva întrebări pentru voi.
Înainte să citiți analiza mea vă îndemn să vă folosiți propriul discernământ și să nu înghițiți pe nemestecate ce vă scriu aici. Este doar o teorie ca oricare alta dar care pune întrebări cu impact emoțional foarte puternic. Sunt om și pot greși. Eu merg împotriva curentului și am ezitat multe zile înainte de a posta aceste gânduri. O fac totuși din datoria pe care o am față de toți oamenii simpli care se tem și care-și văd viitorul pus în pericol. Citiți, informați-vă și decideți singuri pe cine și ce credeți.