Lumea în care trăim este înțesată de paradoxuri, dar tot mai puțini oameni le bagă în seamă. De pildă: „Dacă numărul lăcașurilor de cult crește în progresie aritmetică, cel al necredincioșilor crește în progresie geometrică”, „Cine muncește n-are timp să facă bani”, „Numai oamenii liberi au posibilitatea să-și înrobească semenii”, „Bogăția exterioară își trage seva din putregaiul lăuntric”. Dar cu adevărat regele neîncoronat al paradoxurilor lumii noastre în derivă este următorul: „Oamenii se împuținează pe măsură ce populația globului crește”!
Da, căci nicăieri nu se simte omul, îndeosebi omul cu frică de Dumnezeu, mai singur și mai pierdut decât într-o mare aglomerație urbană, adică în idealul loc al pierzaniei și înstrăinării, unde doar valoarea aparențială, respectiv cea conferită de bani, se simte ca peștele în apă.

Duminică dimineaţa am avut timp să văd mai bine ce se mai întâmplă prin gară şi pe lângă gară. De fapt, nu se întâmplă mai nimic.
În afară de taxiuri, de lume care aşteaptă sosirea sau plecarea trenului, de explozia de verdeaţă, de copaci crescuţi bine pe locul fostului hotel, împrejmuit acum cu ceva material care a pus capăt (pentru că nu se vede prin el) controversei legate de întrebarea „ dar aici ce-o fi (fost)?”, sunt puţine lucruri de semnalat. Eu o s-o fac, poate cineva se ruşinează când citeşte. Mă refer la cineva – mă rog, la unii - care chiar au posibilitatea să îndrepte nişte nereguli atât de evidente.
În faţa gării e un sens giratoriu. Are o vegetaţie netunsă cam de multişor, după cum arată. E atât de mare, că un eventual şofer grăbit s-o ia prin sens după sensul de rotire al acelor de ceas, ar putea fi cu mare dificultate observat de şoferii care merg regulamentar.

Suntem în plină epocă a negării Rusaliilor. La ce să ne mai trebuiască, nu-i aşa, Duhul Sfânt? Acum când ne umplem de energiile create ale unei lumi tehnologizate până-n cântărirea sufletului, când ne urâm prin lege şi ne umilim prin contract social, la ce să fie bun Duhul Sfânt, la ce anume mai vine şi Duhul Sfânt peste noi?
Poate pentru a înţelege ce se întâmplă prin lucrarea Acestuia în lume trebuie să ne trezim înainte de ştirile de groază ale dimineţii, să mergem spre ale noastre în tihna pasului odihnit de o noapte cuminte. Cum să mai ceri asta omului modern, cum anume să-i motivezi aşezarea în cuminţenia Bisericii?
Cum să o faci când lumea din jur continuă să facă din Biserică gaura neagră a frustrărilor cu o învârtoşare vrednică de misiuni mai înalte?

Avem un mare talent în a complica lucruri care din cele mai vechi timpuri sunt cunoscute rasei umane ca fiind foarte-foarte simple. Ai o idee despre care o planetă întreagă spune „Hai, bă, e de noaptea minții, e simplu”, dă-o unor români și îți vor demonstra în acte și cu o prezentare Power Point că nimic din ce ai citit, ai crezut sau ai știut nu e așa. Avem, de exemplu, schiatul. În urmă cu zeci de mii de ani, oamenii acelor vremuri, așa puțin oameni cum erau, ar fi spus cu mâna pe inimă că e una dintre cele mai simple activități. În esență, schiatul se rezumă la niște lucruri simple: ai zăpadă – te dai, nu ai zăpadă, ghici ce, nu te dai. Îți mai trebuie niște gravitație, o pantă cât de cât decentă, după cât te duce mintea și talentul, adaugi o simplă intenție de a merge la vale și gata, schiezi. Eh, când totul a ajuns la românache, acest tot s-a schimbat radical.

F.M. Dostoievski era de părere că toți oamenii sunt vinovați de lacrima de pe obrazul unui prunc. Dacă ne însușim acest adevăr (fiecare dintre noi contribuie mai mult sau mai puțin la apariția răului uman, care acționează devastator asupra nevinovăției), atunci trebuie să avem curajul să ne recunoaștem partea de vină în toate catastrofele ce s-au abătut, se simt ca peștele în apă și fac ravagii pe planetă: alarmantul regres moral-spiritual generat de înflorirea necinstei, minciunii, ipocriziei, egoismului și cruzimii, aberanta civilizație mașinistă la care omul nu consimte să renunțe în pofida faptului că ea îl strânge de gât prin poluare, boli provocate de sedentarism și grozăvia accidentelor tot mai frecvente, globalism, multiculturalism etc.

 Mereu în pas cu tehnologia, copiii nu mai cred demult în bebeluşi aduşi de barză. Profesorii spun că, mai mult ca oricând, se simte nevoia unei ore de educaţie sexuală în şcoli.
O materie controversată, dar extrem de utilă, spun şi reprezentanţii ONG-urilor, care vor ca disciplina să fie studiată încă de la grădiniţă. Biserica Ortodoxă se opune, însă, unei astfel de iniţiative.  Chiar şi la vârsta de 6 ani, copiii nu mai pot fi păcăliţi cu povestea berzei. Problema orei de educaţie sexuală a reapărut în discuţie, după ce la o şcoală din Bacău, mai mulţi elevi de clasa a patra ar fi experimentat acte sexuale, în sala de sport şi în toaleta băieţilor.
Mai multe organizaţii nonguvernamentale din România încearcă să convingă Ministerul Educaţiei că orele de educaţie sexuală sunt vitale.

După 50 de ani de la moarte, rămăşiţele pămînteşti ale lui Carol II – „regele «playboy»” ce a apucat să domnească 10 ani între două dezertări, pierzînd fără luptă o treime din teritoriul ţării, decimînd elita unei generaţii (peste 300 de asasinate politice numai între 1938 şi 1940!), desfiinţînd democraţia cu 7 ani înainte de bolşevizare (căreia i-a netezit în mod iresponsabil terenul) şi fugind definitiv din România cu 14 vagoane ticsite de bunuri mai mult sau mai puţin proprii – au fost aduse pe 13 februarie 2003 din dependinţa de la Estoril în necropola regală de la Curtea de Argeş, laolaltă cu rămăşiţele pămînteşti ale Elenei Lupescu („Duduia”, fiica a doi evrei creștinați: Nahum Grünberg, ortodox, și Eliza Falk, catolică), metresa lui de o viaţă, cu care făcuse totuşi o căsătorie tîrzie (1947-1953), chipurile „pe patul morţii”, dar care i-a supravieţuit timp de 24 de ani (1953-1977), judecîndu-se la sînge cu toţi urmaşii legitimi şi nelegitimi ai satirului răposat în puf, la 59 de ani, pe meleaguri lusitane.

Cum nu-i pădure fără uscături, tot astfel nu-i popor fără ciurucuri. Iar dacă facem o necesară comparație între România și Japonia, de pildă (două țări diametral opuse economic și geografic, dar mai ales spiritual și atitudinal), atunci concluzia se impune de la sine: Cu cât e Dumnezeu mai milostiv, cu-atâta-i omul mai parșiv!
    Într-adevăr, căci dacă românii au primit de la Creator cu carul (trecut fabulos, țară nepereche în ceea ce privește bogățiile solului și subsolului), niponii au primit doar cu paharul (trecut situat între incert și modest, arhipelag fără egal în ceea ce privește frecvența cutremurelor și taifunurilor). Dar în pofida diferenței ca de la cer la pământ dintre coordonatele natural-existențiale (climă, sol, resurse etc.) ale celor două popoare, iată că astăzi Japonia se situează cu autoritate printre cele mai prospere țări ale planetei (ocupă locul doi în lume ca putere economică și financiară),

Viața omului normal se compune din iluzii concretizate (partea practică) și din iluzii zburdalnice sau visuri (partea moral-teoretică), pe cele din urmă ținându-le în taină sub controlul rațiunii până în momentul când consideră că există șanse ca ele să fie înfăptuite. Prima categorie de iluzii ilustrează valoarea finito-aparențială a individului din punct de vedere social, iar cea de-a doua înfățișează valoarea infinito-substanțială a spiritului îndumnezeit. Fiind aparențiale, iluziile întrupate, întrucât reprezintă principala sursă a nefericirii, nu sunt în fond decât niște himere, pe când cele substanțial-metafizice sunt reale prin aceea că au puterea de a-l elibera pe om de sub tirania timpului și, în acest mod, de a-l face cu adevărat fericit.
Cu completarea că afirmațiile de mai sus n-au nimic de-a face cu oamenii eminamente pragmatici, ale căror iluzii sunt atât de precise și concret-aparențiale încă din fașă (stadiul mental), încât n-au niciun chichirez în afara banilor.

Pentru a se salva atunci când sunt prinși cu mâța-n sac, ticăloșii cu ștaif (politrucii ciocoizați și ciocoii politrucizați) recurg din ce în ce mai des fie la bunăvoința general-umană găzduită în maxima „A greși este omenește”, fie la cutremurător de profundul paragraf-angajament din rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Că altminteri, ceea ce înseamnă în mod obișnuit și sfidător la adresa nedescurcăreților cu frică de Dumnezeu, toți acești ipocriți se conduc după principiul fundamental al neamului prost: „Hoțul neprins e om cinstit”!...
    Da, greșeala este într-adevăr omenească, iar prin aceasta scuzabilă, doar dacă este neintenționată și nerepetată, nicidecum atuncea când (cazul ipochimenilor postdecembriști), ea, premeditat-programată, este ridicată la rangul de politică națională și, în acest chip legal-nelegiuit, devine obsedantă de la vlădică și până la opincă.