În celebra sa carte Imitatio Christi (după Biblie, cea mai tradusă operă din lume, apărută la noi cu titlul Urmarea lui Hristos), Thomas din Kempis cere un lucru paradoxal pentru un profan („Robește-mă, Doamne, ca să fiu liber!”), nu și pentru un credincios adevărat, care cunoaște foarte bine recomandarea Mântuitorului, deci caută din toate puterile să nu se abată cu o iotă de la ea: „Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”, iar „jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11/29-30).
    Mântuitorul era perfect îndreptățit să ceară oamenilor acest lucru, deoarece din Genesa 1/26 aflăm că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui („Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”), ceea ce – pentru faza primordială – înseamnă un superb buchet atotuman de valori morale și însușiri intelectuale, inclusiv nemurirea protopărinților Adam și Eva, desigur, mai înainte de izgonirea acestora din Edenul supratemporal.

În ultimul timp (a se citi „în ultimele 6-7 decenii”, mai exact de la al doilea război mondial încoace) se vorbește atât de mult de globalism și globalizare, încât astăzi, când omenirea a intrat – furtunos și păgubos - în deceniul trei din al treilea mileniu, de fapt aproape pe nimeni nu mai interesează că planeta este ultrapoluată și clima este dată peste cap (vezi anotimpurile fără noimă - iernile fără zăpadă, verile secetoase și toride), căci asta este soarta realităților intens politizate și dezbătute doar de fațadă: ca cei bogați să fie mai bogați și cei săraci tot mai săraci (rolul legilor demonocratice este acela să ia de la cei mulți și săraci pentru a le da celor puțini și putrezi de bogați!), ca masele să fie tot mai imbecilizate prin circ (libertăți aparente, festivaluri grotești, mașinisme și automatisme cu toptanul), ca materia înrobitoare (bani, case, mașini, plăceri) să-i dea cu tifla spiritului înțelept și eliberator (cultură, simplitate, cumpătare), ca pacea să fie realmente răstignită de interesele financiare și strategice ale globaliștilor (n-a trecut nici măcar o zi de la a doua conflagrație mondială fără conflicte regionale pe micuța noastră planetă!) și, desigur, ca negrul să devină alb prin monstruozitatea numită „corectitudine politică” – împerecheri politice și trupești împotriva firii,

    Pământul este „casa viului” (plante, animale, oameni), adică singura planetă din sistemul solar și de mai departe (niciunul din semnalele luminoase și acustice lansate de pământeni în Univers, nu a primit încă răspuns din partea unor posibile creaturi extraterestre!), unde Biblia ne face cunoscut că Dumnezeu  a creat în mod imperativ și unde se întâlnesc toate condițiile necesare de lumină, căldură, presiune, gravitație, apă, aer și sol pentru reproducerea viețuitoarelor „numai potrivit speciei lor”, implicit pentru perpetuarea vieții. Desigur, prin respectarea cu sfințenie, de către toți „actorii” acestui superb miracol, a tuturor legăturilor/cifrurilor ce asigură perfecțiunea și monumentalitatea lanțurilor trofice, ele însele sublime părți dintr-un Tot desăvârșit, etern în timp și infinit în spațiu.
     Dar regula respectării naturii și a subtilelor legături dintre verigile viului nu are în vedere necuvântătoarele (plantele și animalele), căci ele nu se abat nici măcar cu o iotă de la rosturile lor existențiale, ci-l privește în exclusivitate pe om, această tot mai hapsână, imbecilă și păcătoasă „coroană a creației”.

    „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: Nu îmi găsesc nici-o plăcere în ei” stă scris în primul verset din ultimul capitol din Eclesiastul.
E cel mai răspicat îndemn care li se face tinerilor în Sfânta Scriptură, şi, totodată, poate cel mai încălcat îndemn biblic. Spun asta deoarece bisericile noastre sunt cu adevărat pline de tineretul ce va ca să ne ducă pe mai departe credinţa de marile praznice împărăteşti şi numai în unele dintre duminici.
Ce fac unii dintre ei la vremea sfintelor noastre slujbe? Mulţi îşi petrec frumuseţea şi bogăţia vârstei departe de tihna şi de lumina pe care ne-o relevă vieţuirea după bunul plac al Mântuitorului nostru. Din nefericire!
Sunt ei pierduţi? Sunt ei iremediabil pierduţi? Nu! Cu siguranţă NU! Sunt doar la vremea a ceea ce ei numesc „căutarea propriei identităţi”. Dar, se cuvine pusă întrebarea, ce să cauţi într-o lume în care ispită este la fiece pas? Care identitate? Cea pe care generaţii întregi de înaintaşi n-au găsit-o?

Încep cu precizarea că acest „azi” din titlul articolului, dacă nu este luat cu sensul „în peste trei decenii de postdecembrism”, are un rol pur decorativ, deci poate fi ignorat de neiubitorii cadențelor/rimelor jurnalistice...
    În ticăloasa eră postdecembristă am scris nenumărate texte despre binomul aroganță-prostie (combinația revine în totalitate politrucilor ajunși la putere, moment în care – potrivit jegosului slogan „Facem pentru că putem/ne permitem orice” – nu doar că uzează, dar chiar abuzează, fără urmă de teamă sau jenă, de această hâdă proprietate a secăturilor înfumurate), respectiv despre prostia cvasi-generalizată a maselor și despre aroganța în expansiune a aspiranților la prelungitul festin național.
    Păi da, că doar nu de florile mărului se spune pe mealeagurile noastre: „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”...

În pofida nenumăratelor dovezi, de-o cutremurătoare evidență în ceea ce privește prezentul și, mai ales, viitorul omenirii (dramatica și neîntrerupta scădere a nivelului inteligenței planetare, poluarea tot mai accentuată și mai pustiitoare a pământului, apei, aerului și alimentelor, sporul alarmant al decăderii moral-spirituale a întregii omeniri, îndeosebi în țările  îmbuibate din apusul Europei și nordul Americii, lucru ilustrat atât de dementa creștere a infracționalității individuale și colective, deci a cruzimii omului actual – crime în serie, războaie, atacuri teroriste minuțios pregătite, cât și de înfricoșătorul proces de decreștinare – uriașe festivaluri esențialmente sataniste, lepădarea nu doar a tinerilor teribiliști de „povara” valorilor creștine cardinale și teologice, incendierea bisericilor și grăbirea islamizării Occidentului prin înmulțirea moscheilor de proporții, generalizarea și legalizarea în tot mai multe țări cu pretenții demonocratico-libertinare a „familiilor”/împerecherilor împotriva firii etc.), în pofida acestor dovezi, deci, „evoluționiștii” de toate culorile și gabaritele (politruci, politologi, sociologi, economiști, științifici, infectologi și mulți alți trepăduși) se dau peste capetele lor pătrate să demonstreze poporenilor, inclusiv celor mai școliți și mai înțelepți decât ei,

Numeroase sunt crizele (economică, politică, financiară, alimentară, sanitară, energetică etc.) ce asaltează astăzi omenirea în general, națiunea română în special, îndeosebi după invadarea Ucrainei, pe 24 februarie 2022, de către hoardele putinisto-muscălești, care – ca întotdeauna în decursul istoriei și cu Testamentul lui Petru cel Mare pe post de călăuză - și-au arătat pofta feroce de expansiune teritorială, specific asiatică (nu spunea Dostoievski că, dacă răzuiești un rus, dedesubt dai de tătar?!), demonstrând totodată, prin înfrângerile suferite și bătuta pe loc vreme de aproape un an (e drept, armata ucraineană a fost masiv ajutată cu bani, medicamente și tehnică militară de o formidabilă coaliție internațională: Statele Unite, NATO, Uniunea Europeană, Japonia, Canada, Australia și altele), demonstrând, deci, cu vârf și îndesat că nici pomeneală ca Rusia să fie o mare putere militară, posibil și la capitolul atomic, dacă temutul său arsenal nuclear este la fel de nemodern și neperformant ca uriașul stoc de arme convenționale, multe dintre ele din vremea bolșevismului: tancuri, blindate, avioane, elicoptere, rachete, nave, puști.

Se știe foarte bine că politica (mă rog, făcătura poreclită „politică”) reprezintă pe meleagurile noastre, de peste trei decenii, rampa de lansare spre un trai mai ceva ca-n sânul lui Avraam: bani cu toptanul (uriașa leafă nemeritată de la stat, alte multe venituri necușere din diverse descurcăreli – trafic de influență, mită, consilii de administrație etc.), dese deplasări în străinătate, palate ca-n povești, mașini ca-n țara tuturor posibilităților pentru semidocții, nesimțiții și ipocriții de carieră.
    Totul este ca lichelele politrucianiste să respecte cutuma postdecembristă, adică să aibă capul gol și punga plină, căci hoțul neprins e om cinstit (!) și trebuie răsplătit cu funcții în partid și în statul ultranevolnic; pe urmă să dea dovadă de slugărnicie în fața șefilor (asta la ei se  cheamă disciplină) și de bățoșenie în raporturile cu masa alegătorilor. De-abia atunci alde ăștia sunt în stare să aprecieze cum se cuvine (singuri sau în găști) „înțelelepciunea” băsesciană: „Am ajuns președinte, deși nu m-am ținut niciodată de școală...”

Luni de zile am primit asigurări din partea tuturor factorilor decizionali în statul nostru aparent (Klaus Iohannis, coaliția penelisto-pedelistă, premierul neșcolit, Aurescu depășit, Rareșul Bogdan pocit etc.), că de data asta România îndeplinește absolut toate condițiile impuse de Uniunea Europeană UE), dovadă ridicarea – cu ceva timp în urmă – a Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), așa că intrarea ei în mult râvnitul Spațiu Schengen va fi floare la ureche.
    Însă, dura realitate a votului țărilor membre, din urmă cu câteva zile, când „pachetul” România-Bulgaria a ratat șansa de-a intra în Schengen prin împotrivirea Austriei și Olandei, care au fost de acord cu intrarea Croației (parte componentă a fostului Imperiu Austro-Ungar, deci altminteri văzută și tratată de ipocriții noștri „amici” – Olanda, de pildă, cerea ca România să se decupleze de Bulgaria pentru a avea votul ei, de parcă aberația asta n-ar fi complicat și mai mult lucrurile, iar Austria ba invocă faptul că, din cauza românilor, pe teritoriul ei intră prea mulți migranți, aproape toți în tranzit spre țările occidentale, ba acuză autoritățile române că pun presiune pe companiile lor, deși este bine știut că astea taie și spânzură cum vor mușchii lor în pădurile, petrolul și finanțele de pe aceste meleaguri), dura realitate a votului din penibilele organisme europene, deci, ne demonstrează următoarele:

    Foarte mulți dintre românii cu discernământ ai zilelor noastre (nu-s prea mulți dintre ăștia, iar numărul lor tot scade!), se întreabă și (degeaba) întreabă în felul următor: Cum e posibil că România, țara dăruită de Creator cu de toate (climă blândă, relief prietenos, rețea hidrografică generoasă, însemnate bogății ale solului și subsolului), iar prin aceasta posesoarea a trei dintre cele patru vitale straturi naturale (litosfera, biosfera, hidrosfera, atmosfera), care, în profunda și tainica lor întrepătrundere formează binecuvântatul leagăn al vieții pe Pământ, parcă de-al dracului și în pofida acestor excepționale avantaje îndelung jinduite de agresori (romani, unguri, turci, tătari, muscali, austrieci, nemți, mai nou „distinsele” seminții ale Apusului) are atât de mulți sărăntoci și, la toți parametrii care ilustrează nivelul general de trai, ea se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană?