Scrisori despre dragoste, durere, îmbătrânire, disperare şi linişte

În „Scrisoare şi destin”, Ioan Romeo Roşiianu şi Alina Florica îşi aşează în poeme trăirile la limită în cheie romantică, religioasă ori epică.
Poveste după poveste se deapănă - din „pagină de carte” în „pagină de carte” - conturând o lume a nondialogului în care scrisoarea, „cartea”, poate fi decelată doar din foamea de adresare cu care începe fiecare poem: „iubito”, „iubite”.
Într-o lume ambiguă, poemele par a fi ancore ale (re)întoarcerii existenţiale pe un pământ solid, când în jur totul se (s)curge către un destin implacabil.
„Iubito, de-a lungul vieţii mele am recucerit zâmbete în mulţi ochi trişti/am lăsat multe cuvinte în inima celor din jur dar au fost şi cuvinte care-au nemurit în sufletul meu amintiri/ cu toate astea cea mai frumoasă privire blândă era tot a mamei… ” (Scrisoare despre dorul adânc şi mama mea Maria).
Tărâmul solid în care lucrurile şi viaţa capătă contur ţine de prezenţa „mamei amintire”!
Ca „figură tutelară” a vieţii, mama amintire oferă… amintire despre o lume în care s-ar fi putut trăi fără sufocare.





