Simbolismul şi importanţa dragonilor în cultura europeană
Foarte puţine creaturi, fantastice sau nu, i-au fascinat pe europeni precum dragonii. Omniprezenţi în blazoane nobiliare şi cavalereşti alături de grifoni, vulturi, lei, leoparzi, urşi, tauri, cerbi, dragonii ornau cu imaginea lor nu doar arme, scuturi, sigilii, ci şi bântuiau prin imaginaţia creatoare a tuturor oamenilor din perioada medievală. Atunci au luat naştere sau urmau să se cristalizeze principelele mituri, legende şi credinţe referitoare la aceste creaturi fantastice dar extrem de vii în memoria colectivă a tuturor oamenilor.
Cât de mare este interesul şi fascinaţia pentru dragoni chiar şi în zilele noastre, o dovedeşte cu prisosinţă seria Urzeala tronurilor.
Străjer de comori şi demon neînduplecat
În majoritatea legendelor, baladelor şi miturilor străvechi, dragonul, sau balaurul cum apare în mitologia românilor, apare ca un paznic sever al comorilor şi misterelor sau ca un simbol al răului şi al tendinţelor demoniace. De altfel, în istoriografia medievală occidentală, Satan este portretizat cel mai adesea sub formă de dragon sau de şarpe, în fond tot o reptilă (reală de data asta) derivată din imagistica dragonului.
Această creatură mitologică are o lungă genealogie şi o numeroasă filiaţie. Cu peste trei mii de ani înainte de Hristos, el apărea în Mesopotamia, iar o mie de ani mai târziu era menţionat în China Antică. Renăştea în India cu puţin timp înainte de apariţia creştinismului şi avea ulterior să apară în scrierile şi menţionările greceşti de unde s-a răspândit în tot Evul Mediu Occidental. Monstru străvechi mereu revenind din abisurile fiinţei noastre, dragonul este martorul conştiinţei noastre colective, al rădăcinilor deopotrivă mocirloase şi rodnice ale subconştientului nostru. Este unul, dar este multiplu, nu este nicăieri, dar este pretutindeni. A-l nega înseamnă a-l confirma. Primul dragon cunoscut este şarpele adamic din Geneză, pe care adesea iconografia biblică l-a prevăzut cu aripi, coarne, labe de reptilă şi bust de femeie. Ultimul este cel care personifică teribila Fiară din Apocalipsă. La vechii greci păzea Grădina Hesperidelor şi avea să fie învins de Hercule. Îl chema Ladon şi era fiul lui Typhon şi al Echidnei, părinţi încă mai monstruoşi decât el. Termenii grec şi latin „Drakon” şi respectiv, „Draco”, de unde a derivat numele de dragon, prezent în majoritatea limbilor europene sub forme proprii, desemnau iniţial un şarpe uriaş, în timp ce numele de „Ophis” era rezervat şerpilor reali, obişnuiţi. Deci cei vechi făceau clar diferenţa...
Mereu nemuritor, dragonul a străbătut neliniştit veacurile întunecate ale Evului Mediu. Pe urmele lui Origen, lui Arnobiu, ale lui Ieronim sau ale Sfântului Augustin, reptila fantastică a mai purtat stigmatul de fiară malefică a Scripturilor, balaurul blestemat pe care omenirea era condamnată să o combată aproape veşnic.
În arhitectura medievală, dragonul a apărut frecvent în arta lor specifică. Fiara fantastică se potrivea de minune în rol de ornament statuar al turnurilor, donjoanelor şi castelelor.
Odată cu răspândirea creştinismului în Europa, apare şi se consolidează şi figura eroului masculin, solar şi viril, hăituitor şi ucigaş de dragoni prin definiţie. Dacă Antichitatea nu cunoscuse decât puţini astfel de eroi (cu precădere în figurile lui Hercule, Perseu şi Cadmos), sfinţii creştini vor apărea în număr mult mai mare şi vor purcede înarmaţi pentru a scoate din ascunzişurile pustiului dragonii şi balaurii, ale căror capete trebuiau tăiate. Printre aceşti eroi, vor apărea şi unele femei, care nu vor înfrunta dragonii cu sabia şi lancea, ci îi vor învinge prin virtutea şi rugăciunile lor. Un rol cumva similar îl au eroii populari din toate basmele şi poveştile din folclorul european.