Relația dintre elementele de structură și interior ale casei și manifestările spirituale
În locuinţele monocelulare, camera de locuit casa, îndeplinea toate funcţiile familiei. Astfel, pentru a evita pericolele viitoare, concepţia, naşterea, căsătoria şi moartea se realizau în acest spaţiu sacru şi intim. Această încăpere era împărţită în colţul cu vatra, colţul cu masa şi colţul cu patul, toate având funcţii bine delimitate în gândirea ţăranului român. Punctul de raportare în alegerea colţurilor era icoana. Locul patului era ales în aşa fel încât să se formeze o axă magică pe orizontală pat – icoană (să dormi cu faţa spre icoane) sau pe verticală, capul omului – icoană (să dormi cu capul sub icoană).
Tot despre crearea unei axe magice este vorba şi în raportul vatră – icoană, în acest caz întâlnirea pe diagonală a însuşirilor magice a celor două puncte extreme ale axei creând în odaia de locuit, spaţiul necesar regăsirii securităţii primare a vieţii fără probleme. Vatra casei şi vatra satului înseamnă miezul locului. Ea este aleasă şi confirmată prin rituri de întemeiere şi de construcţie. Este un loc bun, curat şi cu rod. Vatra este legată de foc care înseamnă căldură, lumină, hrană şi viaţă. Sacralitatea vetrei este reflectată în numeroase credinţe ale poporului: vatra e mama noastră, care ne hrăneşte şi ne încălzeşte. Importanţa focului este egală cu aceea a apei. Nici o casă şi nici un sat nu se întemeiază decât lângă o apă. Fântâna şi vatra au semnificaţii aproape identice, dar situate la poli opuşi. Prima în jos, în pământ, a doua în sus spre cer. Vatra este în fapt un loc, cu dimensiuni variabile, care tinde să se abstractizeze semantic, deoarece se îndepărtează de reprezentarea lui obiectuală, chiar pare că nu mai are nici o legătură cu focul, sau că legătura aceasta a slăbit enorm. Totuşi, în toate cele trei cazuri care ne interesează pe noi cu deosebire, adică vatra satului, vatra casei şi vatra focului, trimiterea la noţiunea de foc poate fi explicată lesne în
plan istoric. Vatra satului nu înseamnă doar locul central al aşezării, ci întreg perimetrul aşezării, uneori extinzându-se pentru a cuprinde şi proprietăţile înconjurătore. Această suprafaţă teritorială trebuie mai întâi impusă, apoi recunoscută şi în cele din urmă păzită de forţele malefice. Pe locul unei noi vetre de sat se bate un stâlp sau un par, ca simbol al întemeierii, având rol de axis mundi, în jurul căruia se derula întreaga construcţie. Acelaşi lucru se face şi cu ocazia construcţiei unei case noi, ceea ce aduce cu gestul modern de a înfige steagul într-un sol nou descoperit. Romulus a trasat cu plugul hotarul Cetăţii Eterne, spune legenda, dar acelaşi lucru îl făceau şi triburile algeriene şi îl făceau şi românii ca să se apere de ciumă, şi de alte molime, când în plus, construiau şi câte nouă vetre, pe care ardeau focuri, până ce duhul bolilor părăsea aşezarea. De altfel, roata, cercul, ocolul, până să devină simboluri solare, au fost mijloace de apărare magice, cu sorginte în roata animalelor sau roata câinilor când aceştia sunt atacaţi. Indiferent care este forma vetrei satului, obiceiurile practicate pentru a feri acest spaţiu de spiritele malefice au o gestică sau o organizare colectivă de tip circular.