Oct 09 Casa spațiu sacru în Maramureș

Meşteşug străvechi, legat de cele dintâi trepte de civilizaţie, ridicarea adăpostului ca nevoie vitală a suscitat, chiar din cele mai vechi timpuri, spiritul inventiv al omului.Măiestria de a construi din lemn sau din pământ, dezvoltată şi amplificată de-a lungul anilor de meşterii acestor meleaguri, în strânsă legătură cu elementele de veche cultură spirituală, reprezintă dovezi ce probează existenţa unor originale creaţii arhitectonice ţărăneşti. Domeniul arhitecturii populare a cunoscut o vastă arie de cuprindere, fiind mereu îmbogăţit de faptele varietăţii, de invenţie, totul sub comanda factorului economic, dar supus totodată, inevitabil, mitologiei.

Arta de a construi a concretizat aici gustul pentru frumos al oamenilor locului, dezvoltând în timp şi un dialog cu mitologia locală, dialog în urma căruia simbolurile sacre primesc, implicit valenţe estetice. Ierarhizarea valorică a simbolurilor străvechi s-a contopit într-un sincretism ce aparţine unui creştinism cosmic de factură populară. În urma dialogului permanent dintre om şi natură, dintre mitologie şi realitate, s-a dezvoltat în timp o interesantă concepţie, chiar de natură filosofică, despre viaţă şi rostul omului în univers. Fiecare comună, fiecare sat, fiecare aşezare a satului îşi are istoria sa, istorie bogată în fapte de viaţă reflectate în tradiţii şi urme străvechi. Întrebat unde este centrul lumii, ţăranul înzestrat cu o viziune cosmică va afirma cu siguranţă că satul său reprezintă centrul lumii. Satul este situat şi angajat în natură. Spaţiul acesta este bogat de lucruri care înseamnă forme şi sensuri de existenţă concretă, el este concret fie că priveşte ograda, uliţa, vatra satului sau hotarul. Mircea Eliade coboară logic dinspre centralitatea cosmică a satului, spre simbolismul casei ca element fundamental al unităţii aşezărilor etnice. Adăpostindu-se într-o casă, omul nu se izola de Cosmos, ci venea să trăiască exact în centrul acestuia.

            Faptul  de a construi reprezintă unul dintre sensurile fundamentale ale modului omenesc  de a fi. Și viețuitoarele sub-umane au  capacitatea de a construi un loc de adăpostire. Dar spre deosebire de lumea sub-umană, omul construiește întru  eternitate. Construcția se  înfățișează drept însuși simbolul manifestării universale. Rămâne simbol și cu  înțeles invers; orice construcție înnoiește opera creației. Un edificiu se stabilește întotdeauna într-un fel anume în centrul  lumii și poate fi  interpretat și în sens de întoarcere la centru și în sens de trecere de la pământ la cer.  Este interesant de observat că  verbul a construi nu se aplică tuturor lucrărilor umane, ci  numai acelora menite să  înfrunte timpul, cum ar fi: o casă, un templu, o șosea, un pod. Construcția, cioplitul pietrei reprezintă ordonarea haosului, armonizarea conform legilor divine, a materiei brute.  Din cele mai vechi timpuri ridicarea construcţiei a cerut îndrăzneală, intuiţie, un simţ artistic şi inventiv, încărcătură simbolico - mitică, încă de la alegerea locului pentru viitoarea construcţie. Pretutindeni în lume omul a practicat din cele mai  vechi timpuri o variată gamă de obiceiuri cînd și-a construit casa. Aceste obiceiuri se situează în cadrul riturilor de trecere, alături de cele de la naștere, nuntă  înmormântare. În fiecare din aceste împrejurări omul se găsește la o răspântie a vieții sale; ele îi pot aduce noroc sau  nenorocire. Tot așa și o casă nouă poate deschide perspective de fericire pentru  cel care ridică sau poate constitui începutul unui lung șir de nenorociri. Omul primitiv a încercat să/și învingă soarta cu  mijloacele pe care i le punea la îndemână experiența magică, atunci  când decidea să-și ridice o casă. 

            Printre măsurile cele mai importante pe care li le ia omul spre a se sustrage unui destin nefast la construirea unei case, este alegerea locului curat adică  nebântuit sau neaflat  în posesia duhurilor malefice. A le stingheri  prin ocuparea unei porțiuni din proprietatea acestora înseamnă a te expune mâniei neîmpăcate a acestor duhuri foarte răzbunătoare. În concepție magică există numai  două categorii de locuri: rele, populate de ființte demonice care trebuie ocolite cu  orice preț și  locuri bune care sunt foarte căutate de oameni. Terenul potrivit pentru construcție trebuie ales cu  ajutorul unor mijloace magice. O modernizare a străvechilor datini îl reprezintă  faptul că  înainte de a se începe construcția, este chemat preotul satului  pentru  sfințirea locului. Românii se feresc să construiască pe locuri  unde au  fost drumuri, răspânti, deoarece sunt considerate locuri de aruncare a vrăjilor. De asemenea se feresc să  construiască în preajma cimitirelor, a locurilor unde au  fost îngropați copii nebotezați, în preajma bisericii, deoarece pentru  omul care își caută loc de casă, acestea reprezintă spații cu  totul periculoase care trebuie ocolite. Sunt evitate locurile pe care au  avut loc nenorociri: o crimă, un înec, o sinucidere, un incendiu, locurile unde au  fost cârciumi, o casă  pustie sau  unde a locuit un om sărac. Calitatea de a alege locul o posedă  doar bărbații fără  defecte fizice, căsătoriți prima oară și care sunt primii între frați. Acești  sacralizează spațiul, bătănd un par în pământ. Parul de vine astfel substitutul phalusului, instrument de cult cu  care se credea că  se întemeiază o casă și o nouă viața.[1] Simbolica bățului se află în legătură cu cea a focului și prin urmare cu  cea a fertilității și a regenerării.Orice bâtă are un pronunțat simbolism masculin și fertilizator. Cu această funcție e prezent în ceremonialurile de nuntă, în jocurile călușarilor, la cetele de colindători și în obiceiurile de construcție a caselor.  Dar nu numai alegerea locului pentru  casă are rol important în destinul familiei ci  și alegerea materialelor pentru  construcție. Se crede că  lemnule necesare ar trebui tăiate în pădure pe lună plină. Este evitată întrebuințarea la o casă  nouă a lemnelor dintr-o construcție în care s-a întâmplat vreo  nenorocire, fapt care permite evitarea aceluiași destin pentru noua familie. O grijă deosebită comportă și alegerea  zidarilor. Se evitau meșterii sterpi sau  cei  cu  vreun defect fizic. Bărbații care făceau casa nu trebuiau să  fie neapărat tare voinici ci  tare pricepuți, pentru că  fodomentu cel din piatră trebuia să-l facă  cineva, ca piatra ceie să  să leje.[2]  Zidarii erau aduși cu  lăutari, voie bună și mâncăruri  alese pentru  ca noua locuință  să  fie mereu  veselă.

 

 

 

Rituri  de construcție a caselor

 

 

            În lumea magică începutul oricărui lucru are o importanță hotărâtoare, deoarece începutul are puterea de a influența în bine sau  în rău desfășurarea viitoarelor evenimente. El poate predestina. Astfel o construcție nu se poate începe oricând, deoarece timpul magic nu e omogen. Și dacă anotimpul e indiferent pentru începerea lucrului la o casă nouă, nu aceeași e situația când e vorba de zilele săptămânii. Sunt consideră favorabile pentru  începerea lucrului zilele de luni și  joi. Marțea este considerată  o zi  nefastă. Nu să  începea construcția în zi de sărbătoare cât de neînsemnată, nu se începea vinerea, fiindcă  în foarte multe cazuri vinerea nu să  lucra deloc, nici  la săpat nu să mergea. Zicea că  lucrul vinerea este aducător de furtuni; în special  vinerea de Rusalii și în vinerea de Sâmpetru nu să  lucra, să  nu cumva să  bată gheața sau să  iasă apa.[3] Măsurarea fundației  se face cu ajutorul uinei  funii pe care se leagă  nouă  noduri pentru  fiecare latură a casei. Cifra nouă are o valoare rituală, simbolizând încununarea eforturilor, desăvârșirea unei creații și este totodată simbol al dragostei și sacrificiului. După  săparea fundației, în colțurile acesteia se așază patru  lespezi din piatră. Ultima lespede este arsă la trei focuri de miez de noapte și este așezată în colțul de apus al fundației.  Unele rituri par să reprezinte o îmbinare de elemente magice și raționale: în unele zone este atestat obiceiul de  a prepara mortarul cu  ouă sau  cu  paie.  Alte obiceiuri au  menirea de a asigura căsenilor o viață lungă, sănătate, fertilitate, belșug în bani și vite. Aceasta se realizează prin așezarea la temelia construcției a unor elemente de proveniență vegetală, minerală sau  animală. Astfel, sub stratul casei și în cele patru colțuri se așază boabe de grâu ca simbol al fertilității și prosperității; tămâie ca element purificator de factură  creștină; fir de busuioc, plantă prin excelență erotică, cu proprietăți fecundatoare, fertilizatoare și apotropaice; se mai  pun capete de pasăre tăiate, în special cap de găină sau cocoș ca simbol al sacrificiului, mergând pe ideea că  orice operă, construcție, cerea un sacrificiu de factură umană în trecut și animală  sau  vegetală în zilele noastre.  Cocoșul simbolizează lumina, este un simbol solar și apare totodată ca o emblemă a lui Iisus Hristos. Prezența cocoșului purifică  și n sacralizează  orice loc, ferindu-l de incidența haoticului și a întunericului. Într-n colț de la fundație să punea într-o basma, într-o zadie două căciulii de ai (usturoi) și o filă dintr-o cărtiuță de rugăciuni cu  Tatăl Nostru și după aceea să  zidea.  Fodomentu s-o făcut din piatră  calcaroasă, care să  scotea tablii mari. Mergeam tăți în clacă la cineva când construia casă și aduceam piatra cu  carăle. La tăți oamenii ceia li s-o dat câte un păhar de horincă și câte o pancovă când o vinit acasă cu  ptiatra și-o descărcat-o. Și apoi când o fo  gata de adus ptiatra, într-o sară, când o socotit gazda căsii, o făcut o masă pentru  tăți care o mărs la el în clacă. După ce să săpa fodomentu, să  începea construcția casei.[4]

            Momentul începerii construcției este considerat prielnic pentru farmece, răufăcătorii îngropând păr și unghii care au  aparținut vreunui mort, în fundația casei.  În satul Câmpulung la Tisa sub fundația casei  se așezau  tigăi cu  obiecte descântate, care se scoteau periodic și se reîmprospătau farmecele. Se urmărea astfel divorțul soților sau  ghinionul fetelor mari.[5]

            Sub pragul  casei, sub pragul acesteia se așeza funia cu  care a fost măsurată  fundația, argint viu cu  rol în procreație, lucru  atestat  și în basme.[6]Nu lipsește nici  fierul, cunoscut ca aducător de noroc. Așezarea unei potcoave pe pragul casei, aducea noroc la animalele care poarta astfel de potcoave. Totodată fierul nu le permitea animalelor sălbatice să  se apropie de casă.

 

 

 

 

Terminarea construcției  și mutarea în casă  nouă

 

 

            Finalizarea construcției este considerată aducătoare de nenorociri: ea poate provoca moartea unui membru al familiei sau  chiar a proprietarului. De aceea, maramureșenii îmbunau spiritele malefice aducând ofrande de proveniență vegetală și textilă. Înainte de ridicarea acoperișului se așază un batic și pospan (plantă din clasa rășinoaselor) în colțul din dreapta casei.

            Ocuparea propriu zisă a casei reprezintă ultimul gest în acțiunea de smulgere a proprietății din partea spiritelor rele. Mutarea în casă trebuie precedată de o seamă de practici magice cu  rol de a salva situația. De aceea se face o petrecere înainte de a se locui. Este chemat  și preotul pentru sfințirea casei. În prima noapte înainte de a locui se lasă să  doarmă un cocoș, un câine au  o pisică, ca simbol al jertfei închinate spiritelor malefice.  În a doua noapte este obligatoriu lăsat  un bărbat  să  doarmă. Se crede că primul care doarme este luat  ca ofrandă de către duhurile malefice, ceea ce echivala cu  moartea. O seamă de lucruri  întrebuințate în casa veche nu e permis să  fie luate în casă  nouă, fiind aducătoare de pagubă. Acestea sunt mătura, furca de tors, rășchitorul,  cociorva de la cuptor și icoanele. Primul foc în cuptor este aprins de către o bătrână sau  de un străin pentru  a evita moartea vreunui membru al familiei. În prima săptămână se doarme cu  lumina aprinsă și primul vis avut în casă nouă se împlinește cu  siguranță.