Holocaustul armenilor: cum a devenit România patrie pentru 10.000 de refugiaţi din calea prigoanei otomane
În primul genocid al secolului XX (1915-1923) au pierit, în funcţie de sursa datelor, între 500.000 şi 1,5 milioane de armeni din Anatolia, peninsula ocupată de otomani. Urmaşii refugiaţilor din România povestesc despre dramele care le-au însângerat familiile şi despre puterea de a începe o nouă viaţă în ţara noastră.
Primăvara anului 1915 avea să însemne declanşarea primului genocid al secolului XX: masacrul armenilor.
O populaţie de 1,5 milioane de armeni din Imperiul Otoman, aşezată în peninsula Anatolia (actuala parte asiatică a Turciei), avea să fie decimată în urma deciziilor luate de guvernul junilor turci, care conduceau Imperiul Otoman, şi care se implicaseră în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria).
De teamă că armenii din imperiu ar putea să devină partizani ai armatei ruse, aliată cu Anglia şi Franţa, otomanii au luat decizia de a-şi ucide propriii cetăţeni – armenii creştini din Anatolia. Au început cu soldaţi armeni care luptau în armatele imperiului. Crime în masă şi deportări în deşertul Mesopotamiei au fost comandate pentru exterminarea populaţiei. Opt ani, până în 1923, a durat regimul de teroare prin care surghiuniţii – tineri, bătrâni, femei, copii – au fost trimişi prin deşert, spre noile locuri de exil nepopulate, indicate de guvern.
„Practic, nu există familie de armeni care să nu aibă rude printre cei ucişi începând cu anul 1915“, spune profesorul universitar Mihael Chircor din Constanţa, urmaşul unei familii de armeni refugiaţi din Anatolia şi stabiliţi la Constanţa.
Fără ură, despre holocaust
Institutul Muzeal pentru Studierea Genocidului Armean, parte din Academia Naţională de Ştiinţe din Armenia, descrie fazele programului de exterminare a armenilor din Imperiul Otoman. A început în februarie 1915 cu înrolarea a 60.000 armeni în armata otomană, apoi dezarmarea recruţilor şi uciderea lor de către camarazii turci. A urmat teroarea declanşată în noaptea de 24 spre 25 aprilie 1915, când sute de armeni de elită din capitala Constantinopol au fost ridicaţi pe nepusă masă din casele lor, duşi în partea asiatică a oraşului şi, fără să existe un act de acuzare sau o judecată a faptelor imputate, au fost executaţi. Aceasta este data reţinută de analele istoriei pentru comemorarea genocidului.
Sub pretextul securizării zonei limitrofe frontului dintre Turcia şi Rusia, guvernul turc dispune deportarea în masă a populaţiei armene din zona teritoriilor istorice ale Armeniei cucerită de turci. Armata i-a scos din case şi i-a încolonat spre a fi duşi în deşertul sirian. Mulţi dintre armeni au fost ucişi în propriile case. „Turcii din satele vecine au năvălit cu cuţitele prin casele creştinilor şi îi înjunghiau în pragurile caselor şi pe scările bisericilor. Numai cei ce s-au refugiat pe vasele străine din port au putut scăpa“, consemna în al său „Jurnal de bord“ scriitorul Jean Bart, martor ocular al evenimentelor din Trabzonul de astăzi.
Cei care n-au fost ucişi au fost trimişi într-un dureros exil. Au fost nevoiţi să meargă mii de kilometri pe jos, lăsaţi pradă foametei, epuizării, epidemiilor şi bandelor de vandali kurzi. Supravieţuitorii din deşertul Siriei au fost izgoniţi şi de aici dacă nu au acceptat să treacă la islamism.
Citeste mai departe: http://adevarul.ro/locale/constanta/holocaustul-armenilor-devenit-romania-patrie-10000-refugiati-calea-prigoanei-otomane-1_55e06793f5eaafab2c01a99c/index.html