Mareşalul Averescu, eroul care a reprimat însă răscoala ţăranilor şi l-a ajutat pe Carol al II-lea să instaureze dictatura

Mareşalul Alexandru Averescu (1859-1938) este una dintre cele mai cunoscute personalităţi româneşti de la începutul secolului al-XX-lea, fiind recunoscut în special pentru că a oprit ofensiva feldmareşalului german Mackenzen la Mărăşti şi Oituz.
Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în Ismail, în sudul Basarabiei, fiind fiul unui fost ofiţer în armata ţaristă. Iniţial, Averescu a urmat cursurile Seminarului Teologic din localitatea natală. După numai un an a renunţat, înrolându-se ca voluntar la Războiul de Independenţă. Ulterior, urmează Şcoala Superioară de Război de la Torino (1884-1886).
După întoarcerea în ţară, Alexandru Averescu va ocupa mai multe funcţii importante în armata română, ajungând în martie 1907 ministru de război în guvernarul Sturdza. Din această poziţie a participat direct la reprimarea răscoalei tărănesti din 1907. A fost atât de implicat încât ofiţerii îşi justificau ordinele împotriva răsculaţilor spunând: „Este ordinul generalului Averescu".
În timpul războaielor balcanice, generalul Averescu a devenit şef al Marelui Stat Major. Alexandru Averescu a devenit, însă, faimos, în calitate de comandant al Armatei a II-a, prin marile victorii obţinute în timpul Primului Război Mondial, în 1917, la Mărăşti şi Oituz, care au oprit înaintarea germană spre Iaşi şi spre Odessa. Aceste victorii nu au dus la eliberarea Bucureştiului, astfel că regele Ferdinand îi încredinţează lui Averescu formarea unui guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale. Inflexibil, Alexandru Averescu încheie doar acordul preliminar din martie 1918 de la Buftea, fiind înlocuit de filogermanul Alexandru Marghiloman.
