UK Bookmakers

Mitologia Mării Negre

Scris de worldwideromania.com. Posted in Romania


Marea Neagră este o rămăşiţă a Mării Sarmatice şi prezintă mai multe aspecte unice în lume.

Este o mare din bazinul atlantic, aflată între Europa şi Asia. E legată de Marea Mediterană, prin Strâmtoarea Bosfor în Marea Marmara şi prin Strâmtoarea Dardanele în Marea Egee. Prin Strâmtoarea Cherci se ajunge în Marea Azov.

Marea Neagră are o întindere de 413.000 kmp. Mareele sunt practic inexistente, având o amploare de aproximativ 12 cm. În această mare se varsă mai multe fluvii şi râuri, cele româneşti mai importante fiind Dunărea şi Nistru.

În urmă cu aproximativ trei milenii, Marea Neagră era înconjurată numai de traci, aşa că am putea spune că a fost `Mare Nostrum”, cum numeau romanii, la un moment dat, Mediterana.

Potopul şi Arca lui Noe

Ca şi Atlantida, potopul biblic a fost rând pe rând „plimbat” de ipoteze prin tot felul de locuri. Nu e de mirare, având în vedere vecinătatea Muntelui Ararat cu Marea Neagră, că sunt cercetători care caută aici rămăşiţele celebrei Arce a lui Noe. Astfel, fiindcă mai există un munte cu numele de Ararat, în apropierea oraşului rusesc Ghelendjik, la ţărmul Mării Negre, unii arheologi ruşi susţin că acolo a fost ultimul refugiu, după Biblie, al oamenilor şi animalelor care au fugit din calea Potopului.

În Vechiul Testament e descris Muntele Ararat, ca ultima destinaţie a Arcei lui Noe, munte ce se scufunda apoi în „Lacul Negru”, care după aceiaşi arheologi ar fi chiar Marea Neagră. Ipoteza nu este atât de fantastică, pe cât ar părea la prima vedere, fiind susţinută şi de datele privind un potop adevărat, la sfârşitul erei glaciare, care ar fi dus la revărsarea Mării Mediterane peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele, într-o zonă depresionară, unde se afla un lac imens de apă dulce, devenit mai târziu Marea Neagră.

Tot în favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează mult spre larg, plus salinitatea mult mai scăzută a mării noastre în comparaţie cu a Mediteranei. Că aici s-a întâmplat cândva un mare cataclism o demonstrează şi urmele unor străvechi cetăţi scufundate, pe fundul Mării Negre, descoperite de arheologii subacvatici. De câţiva ani, arheologi americani explorează fundul Mării Negre, cu rezultate din ce în ce mai interesante. Pesemne că amintiri de neuitat ale unei nenorociri de anvergură au dus la numele antic grecesc al mării noastre, de Pontos Euxinos, adică „Marea Inospitalieră”, ca şi la actualul atribut de Neagră.

La poarta Celuilalt Tărâm

În „Istoria naturală”, Plinius cel Bătrân îi menţionează pe cattuzi, populaţie care trăia la gurile Dunării. Etnonimul cattuzi se poate tălmăci prin „cei legaţi” (cf. rom. cătuşă), cu sensurile, rămase până astăzi, de „fermecaţi; vrăjiţi; blestemaţi”.

Numele străvechi al InsuleiȘşerpilor, la greci cu tâlcul de „Albă”, era Leuke, care, în graiul geţilor ducea tot la sensul de „legătură” (cf. rom. leuca „parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie şi în celălalt prins de loitră, spre a o sprijini”). Neavând surse de apă de băut, Insula Șerpilor nu poate fi locuită de oameni; de aceea, după legendele romanilor din Bugeac şi din Dobrogea, este considerată poartă spre Tărâmul Celălalt, ai cărui locuitori sunt şi buni şi răi, dar toţi cu aptitudini suprafireşti. Acolo se găseşte şi Sorbul Pământului. Tot acolo e şi Bradul Zânelor, care îşi întinde crengile ca pământenii, după ce îndeplinesc anumite condiţii, să poată trece în Celălalt Tărâm. Aici s-a ajuns şi prin evoluţia sensurilor şi a sunetelor, de la Leuke – Cei Legaţi, la şerbi, adică legaţi de glie, iar prin paronimie, la şerpi, cu vechiul tâlc de „Balauri; Zmei”, cum se vede şi în numele ucrainean al Insulei Șerpilor, Ostriv Zmiinii. În slavă, zmii înseamnă şi „şarpe” şi „balaur”, ca şi românescul zmeu.

Din cele de mai sus se vede că românii au botezat întâi Insula Șerpilor, al cărei nume a fost tradus de slavi. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), puterea voievodului Ţării Româneşti s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile de vărsare şi ţărmul Mării Negre, inclusiv asupra Insulei Șerpilor. În anul 1484 ostrovul a intrat sub stăpânire otomană. Apoi, din unele cronici se înţelege că în vremea domniei lui Ștefan cel Mare, această parte a mării era „lac moldovenesc”, voievodul stăpânind aşadar şi insula.

Sanctuarul lui Poseidon

Grecii pomenesc de această insulă pentru întâia oară în anul 777 î.Hr. După mitologia lor, zeiţa Thetis s-a rugat de Poseidon, zeul mărilor, să scoată din adâncul Mării Negre o insulă pentru fiul ei Achile, erou al războiului troiano-elen.

După un poem epic despre aceleaşi război al lui Arctinos din Milet, osemintele lui Achile şi Patrocle au fost aduse în acest ostrov de către zeiţa Thetis, pentru a fi puse într-un sanctuar. De obicei, grecii „prelucrau” informaţiile de la traci. Și în acest caz legenda cu Achile al lor vine de la un alt nume vechi al insulei, Age-Laos, „Domnul Apelor” (cf. rom. aga; albanez aga „chiabur”; grec agios „sfânt”; lat. lauo „a spăla; a scălda; a uda”), asemănător cu numele eroului grec.

Dar vechiul Age-Laos, atestat şi ca nume tracic, se referea la Poseidon, patronul apelor, şi la altarul ce i s-a închinat pe insulă. Cercetările efectuate pe Insula Şerpilor în veacul al XIX-la confirmă existența ruinelor unui templu, cu un diametru foarte mare, de formă pătrată, fiecare latură având 29,8 m. Arhitectura de aici era specifică erei numite ciclopeană. Zidurile erau formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Fragmentele descoperite confirmă că templul a fost un monument de artă, având alături mai multe camere, pentru funcţionarea oracolului şi pentru ofrandele ce se aduceau zeului. Acest templu e pomenit de Ovidius, poetul surghiunit la Tomis, precum şi de geograful Ptolemaios şi de istoricul Strabon.

În veacul al IV-lea ă.Hr. geţii pontici încă mai considerau ostrovul ca un loc sacru. Astfel, un decret din Olbia cere locuitorilor acestei cetăţi să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”.

Legământul celor zece regi

Ipotezelor conform cărora Insula Șerpilor ar fi fost un centru religios al atlanţilor li se adăuga noi şi noi argumente. Astfel, plecând de la denumirea ei de Leuke „Legământul”, pot fi înţelese şi aceste rânduri din celebrul dialog „Kritias” al lui Platon: „Cât priveşte autoritatea unor regi asupra altora, ca şi legăturile între ei, toate acestea se supuneau poruncilor purcese chiar de la Poseidon, aşa cum le transmisese prin obiceiul pământului şi printr-o inscripţie pe care cei dintâi dintre ei puseseră s-o graveze pe o stelă de orichalc, ridicată în centrul insulei, în sanctuarul lui Poseidon. (…) Pe lângă legea lui Poseidon, stela mai cuprindea şi formula unui jurământ care prevestea mari nenorociri celui ce l-ar fi trădat”. Iată ce ostrov am pierdut, din prostia şi laşitatea d-rului Petru Groza, prim-ministrul Republicii Populare Române, care a semnat cu Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, la Moscova, „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS”! Acest „protocol”, deşi invoca Tratatul de pace din 1947, stabilea, contrar prevederilor acestui Tratat, că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componenața URSS”!

Vidra, Faraoancele şi Sorbul Marii Negre

În legendele româneşti, Vidra sau Iuda e un duh maritim şi locuieşte în fundul Mării Negre, într-un mare şi frumos palat, şi de acolo cârmuieşte Împărăţia Peştilor. Toţi peştii ascultă de el. Palatul lui se află în locul numit Vidros şi e cel mai adânc loc al mării, ca de la cer la pământ. Acolo sunt peşti câtă frunză şi iarbă.

Prezente în mitologia multor popoare, Sirenele sunt numite de români Faraoance sau Faraoni. Fiinţe stranii, jumătate femei, jumătate peşti, stau toată săptămâna, cât se frământă marea, ascunse pe fundul ei, iar sâmbătă sau duminică, atunci când marea se odihneşte, ies la suprafaţă. În acel loc se face o dungă roşie, una galbenă şi alta albastră. Faraoancele se ţin de mâini şi cânta foarte frumos, încât cine le aude cântecele rămâne vrăjit şi, dacă nu e om drept, se zăpăceşte şi se îneacă. Dacă e om cinstit, ţine minte acele cântece şi le aduce pe pământ, de le învaţă toată lume. Faraoancele ies foarte rar pe malul mării, mai mult primăvara, când e cald, rânduindu-se pe ţărm şi pe stânci şi jucându-se cu şiraguri de mărgele şi tot felul de scumpeturi ale mării. Nu doresc să fie zărite de ochi de pământean; de aceea, când simt că se apropie pas de muritor, se aruncă în mare, uitând pe ţărm scoici, ghiocuri şi pietre nespus de frumoase.

Sorbul Mării nu pare a fi acelaşi ca Sorbul Pământului. Însă şi primul trăieşte în apă, semănând cu peştii, fiindcă are şi el solzi strălucitori. Are o gură uriaşă, cu care soarbe apa, înecând oamenii care se scaldă în apă ori stau doar pe maluri privind. În Marea Neagră este cel mai mare dintre toţi Sorbii Mărilor. El soarbe apa din când în când, căci altfel s-ar mări prea mult şi ar îneca pământul. Când îi e sete, semn de secetă, soarbe şi apa râurilor, cu aşa lăcomie încât soarbe şi broaştele, care cad apoi pe pământ laolaltă cu ploaia. Atunci ploua „cu broaşte”, când după o secetă mare, plouă îndelung şi mult. De altfel, în mitologia românească, Marea Neagră este cea mai… mare din lume, cum se spune şi într-un colind: „Vine Marea cât de mare / şi de mare ţărmuri n-are”.

http://www.worldwideromania.com/2013/09/21/mitologia-marii-negre/

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019