UK Bookmakers

Athosul românesc si extraterestrii din Muntii Buzăului

Scris de Aurora Petan. Posted in Romania


Un ţinut cu nume bizar, “Ţara Luanei”, ascunde vestigii tulburătoare, necercetate de arheologi: locuinţe şi schituri rupestre, urme străvechi de scrieri necunoscute, încrustate în stânci. Visam de mult să ajung în Ţara Luanei, un ţinut vrăjit, aflat în Munţii Buzăului. Acum a sosit clipa. Din Bucureşti, în două ore şi jumătate sunt la hotarul acestei “ţări” străvechi, unde fiecare vârf de munte e însemnat cu misterioase inscripţii nedescifrate.

Mai am doar câţiva kilometri. Între Pătârlagele şi Colţi e un ţinut pustiu, numit dealul Burduşoaia. De o parte pereţi abrupţi şi prăfoşi, de alta pământ neted, cu bălţi murdare. Un câine slab rătăceşte în pustietate. Sunt singură. Mă năpădesc presimţiri şi îmi spun că e ceva tare straniu cu zona asta: ori că priveliştea îţi dă fiori, ori ceva nevăzut bântuie în colb. Apăs pe acceleraţie, calc cu iuţeală drumul zdrobit şi în cinci minute mă aflu în plin mister.

Inima dintre frunze

Dumitru Nica a fost profesor de istorie în satul Colţi. O materie pe care a îndrăgit-o încă din anii copilăriei, când jocurile îl purtau prin păduri şi pe vârfuri de dealuri, pline de peşteri ciudate, cu pereţii acoperiţi de desene şi semne bizare. Cunoaşte toate vestigiile din zonă: schituri rupestre, pietre cu inscripţii, locuri pline de istorie şi poveşti. Dar astăzi are o misiune aparte. Mă însoţeşte pe culmea Broscarului, ca să îmi arate o piatră plină de semne, care a fost descoperită recent. O relicvă istorică ce ascunde, cu siguranţă, un mister. Trecem prin Fijereşti, Colţii de Jos şi Călugăriţele. De aici, începe urcuşul pe munte. E amiază şi soarele de toamnă loveşte în pietre. Urcăm pieptiş, pe o scurtătură printre păduri. Drum greu, abrupt, dar profesorul parcă zboară. Îmi povesteşte precipitat despre piatra pe care urmează să o vad. E mare, acoperită de zeci de semne… Au venit şi de la muzeul din Buzău, au venit şi de la Iaşi, dar nimeni n-a dezlegat enigma. I s-a spus că ar fi mai bine să acopere piatra la loc, cu pământ. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, într-un noiembrie rece… Profesorul era la vânătoare de mistreţi, pe dealul Broscarului. Frigul îi înţepenea picioarele. Stătea chiar sus, pe culme, un loc cu pădure nu prea deasă, de pini. “Ce să vă spun? Am început să îmi frec tălpile de pământ, ca să mă încălzesc”, povesteşte profesorul.  ”Şi când colo, văd pe o piatră, în faţa mea, două linii lungi, paralele. M-am gândit eu că nu puteau fi făcute de natură. Apoi, când mă uit mai bine, sub tălpile mele era o altă piatră, acoperită cu muşchi şi pământ, dar pe care se vedeau săpate nişte stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta. I-am anunţat şi pe cei de la muzeu. Am săpat în jurul ei şi am dezvelit o suprafaţă cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat încă de “rădăcini”. E plină de semne pe toate feţele. ” De la o vreme, urcăm prin pădure, pe cărările făcute de mistreţi. “Aci e un culcuş de scroafă cu purcei”, îmi arată profesorul. “Acolo jos e scăldătoarea lor. Scurmăturile astea le fac când caută rădăcini şi ouă de cărăbuş”. Apoi profesorul se opreşte, întinde mâna şi îmi spune şoptit, arătându-mi luminişul care se iveşte printre copaci: “Uite-o!”. Broscarul nu e o culme ascuţită, cum sunt toate vârfurile care îl înconjoară, ci un platou, parcă anume netezit de mâna omului. Acolo e piatra. O bucată de stâncă masivă, care de departe pare un organ uriaş al pământului, o inimă ciuntită, îngropată între frunze uscate. “Vedeţi, mai la vale se mai zăreşte câte un prun”, îmi spune profesorul. “Aci erau livezi, nu păduri”. Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatră, ca să privesc împrejur. De departe, inima ei cenuşie parcă pulsează. Şi pădurea pare să respire odată cu ea, şi pământul. Profesorul mi-o ia înainte. Curăţă piatra de frunze şi pământ, suflă prin şanţurile lăsate de semne, ca să le facă vizibile. Mă apropii încet, încercând să-mi aliniez respiraţia la suflul acelui loc. Semnele de pe piatră sunt haotice. Nici o ordine: nici verticală, nici orizontală, nici şerpuită, nici circulară, numai semne aruncate peste tot. Nu văd nici o literă cunoscută, din nici un alfabet care să fi fost folosit pe teritoriul ţării noastre sau pe la vecini. Doar stele alcătuite din linii întretăiate, jumătăţi de stele, cruci mărginite de pătrate şi dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul răbojului, linii care se întretaie şi se frâng, spice sau brăduţi… Unele îmi par vag familiare, parcă le mai văzusem pe diverse obiecte, între semnele scrierilor din Vechea Europă şi între semnele de pe tăbliţele de la Sinaia, altele parcă seamănă cu runele. Dar sunt atât de multe şi de diverse, încât în prima clipă nu pot lega în minte nimic. Ca şi cum mai mulţi copii s-ar fi aşezat în jurul pietrei şi ar fi început să scrijelească fiecare pe unde a apucat, până ce piatra s-a umplut de semne. Să fie doar o joacă? Greu de crezut, căci piatra e în pământ de multă vreme, se vede după albeaţa ei. “Vedeţi, pe partea sudică, pământul a acoperit piatra mai mult de un metru. În multe sute de ani se depune atâta pământ”, îmi spune domnul Nica, citindu-mi parcă gândul. Unele semne sunt grupate câte două-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari şi mai adâncite, unele sunt încadrate în pătrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe, cel puţin la prima vedere, fapt de înţeles, căci pe piatră e destul de greu să trasezi cercuri. “Ei, ce ziceţi?”, mă întreabă nerăbdător profesorul. Îmi trec prin minte două idei. Prima, că un asemenea haos aparent ar putea reda o hartă, poate o hartă a cerului. Doar într-o astfel de hartă semnele sunt împrăştiate fără noimă pentru cel ce nu le cunoaşte rostul. A doua idee este aceea că semnele nu au fost făcute toate odată, ci pe rând, la anumite ocazii. Poate că acolo era un loc de întâlnire şi procesiune periodică, şi de fiecare dată, se însemna ceva pe piatră: o invocaţie, o rugă de mulţumire către Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tămăduitoare, iar semnele erau lăsate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preoţii care intermediau în procesiunile de vindecare, în numele celui bolnav. Un fel de “icoană” păgână făcătoare de minuni, unde la anumite date se strângeau oameni cu nevoi şi boli. Sau, cine ştie, un loc sacru, unde iniţiaţii veneau periodic şi lăsau însemnări pentru cei ce vor veni după ei, ca să-i îndrume sau să le transmită ceva. Când se putea întâmpla asta? Domnul Nica i-a întrebat pe bătrânii din sat dacă au auzit de la bătrânii bătrânilor despre piatra asta, şi nimeni nu ştie nimic. Aici a fost în ultimele generaţii păşune şi livadă şi atât. Să fie nişte semne, nu tocmai de demult, simbolice, lăsate de oameni care aveau un cod al lor şi-şi transmiteau informaţii în felul acesta? Poate nişte ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de răboj, cum era cel al plutaşilor de pe Bistriţa? Sau să fie semne teribil de vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un răspuns. Sigur este că semnele nu sunt făcute în joacă, piatra a stat sub pământ, cu siguranţă, sute de ani. Mă gândesc că e uimitor cum, în ultima vreme, astfel de “documente” preţioase ies tot mai des la suprafaţă şi cum am norocul să aflu de ele, chiar eu… E toamnă. Sunt deja trei luni de când îmi doresc să văd această piatră. Iar acum se află în faţa mea!

Athosul românesc

“Daţi-mi voie să afirm că aci este un adevărat Athos românesc”, îmi spune solemn domnul Nica. “În zona Aluniş – Nucu – Bozioru, pe o suprafaţă de doar câţiva kilometri pătraţi, avem o mulţime de schituri şi biserici rupestre: Aluniş, grota lui Dionisie Torcătorul, Fundul Peşterii, Peştera lui Iosif, Agatonul Vechi şi Agatonul Nou, Schitul Fundătura, Schitul Piatra Îngăurită, Bucătăria… multe. Şi multe nu mai există. La Călugăriţe, a existat o mânăstire, dar nu mai e, la Găvanele a existat o mânăstire mare de maici, apoi între Muscelul Cărămăneşti şi Ulmet a existat o biserică cu hramul Sfântul Dumitru, care a dispărut la un cutremur… Se spune că a fost înghiţită cu totul de pământ. Iar în unele zile din an, anumiţi săteni aud dangăt de clopot venind din adâncuri”. “Cum de tocmai aici a luat naştere acest Athos? Ce are special acest loc?”, îl întreb pe profesor, deşi îmi dau seama că nu e nevoie de explicaţii: se simte că locul este foarte special şi nu ar mai fi nimic de adăugat sau de lămurit. “Aci, la curbură, au existat condiţii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viaţă timpurie”, îmi răspunde. “Zona nu este expusă intemperiilor, vânturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce nu cunoaşte asprimea iernii. Apoi, mai târziu, în perioada invaziilor, oamenii se ascundeau în munţii aceştia şi nu puteau fi găsiţi de tătari şi de alţi invadatori. Era o zonă foarte bună pentru refugiu. Şi mai e ceva. Au existat în fiecare generaţie bătrâni, buni povestitori, ţărani adevăraţi, curaţi la suflet, care datorită acestei curăţenii sufleteşti au putut transmite din generaţie în generaţie lucruri foarte interesante.” “Ce fel de lucruri?”, tresar eu şi ciulesc urechile. “Legende vechi de mii de ani. Aci există o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodată să facă cercetări. Locurile sunt lăsate în voia sorţii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele pădurii ajung la ele. Arheologii sapă în alte părţi, la Pietroasele, Monteoru, Cârlomăneşti şi Gherăseni, dar aci, în zona de munte, nu vin niciodată. Şi nu doar că sunt puţin cunoscute, dar locurile acestea continuă să se sălbăticească şi să se pustiască. Au dispărut sate întregi. Au fost părăsite. Aşa s-au pustiit Călugăriţele, Măgădani, Colţii de Sus, Lingureşti, Lupoaia, Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori… E o zonă săracă, fără drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii au plecat, bătrânii au murit şi au rămas în urma lor doar casele năruite şi poveştile… E trist că locurile astea se sălbăticesc, dar poate e şi un noroc, căci în felul acesta vestigiile sunt mai protejate.” Păşesc alături de profesorul Nica, ascultându-i fascinată poveştile. Ţinutul străvechi, încremenit în timp, al curburii Carpaţilor se află în faţa mea. Munţii Buzăului sunt de o frumuseţe pe măsura sălbăticiei lor. Satele şi oamenii poartă în ei o sămânţă de străvechime ce se întoarce în timp, mult înaintea creştinismului, şi chiar înaintea dacilor. S-au așternut straturi peste straturi de istorie şi credință, călugării creștini au preluat de la pustnicii daci lăcașurile sfinte, iar crucile au luat locul stâlpilor dacici ai nemuririi. Nu cred ca am mai văzut undeva, în ţara asta sau în altă ţară, atât de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatră, povârnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos împodobite, umbre sfinte, ce păzesc drumul şi îi apară pe călători de rele. În trecut, numărul lor era şi mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit şi nu au mai fost înlocuite. Pe atunci, trecătorii se închinau la fiecare. Drumul de la Colți la Ruginoasa, sub lumina răsăritului, este un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul Cărămăneşti, Buduie, Scăieni, Văvălucile, Fişici, pe lângă Bozioru, prin Brăești, sate arhaice, cu nume de legendă, străvechi. “Buzău” știu că e nume dacic, “scai” şi “muscel” la fel, mă întreb ce poate fi o “văvălucă”, cuvânt coborât din basme cu zâne şi tărâmuri ceţoase. Răsăritul soarelui printre crucile de la Văvăluci îmi curăţa sufletul, iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevărată inițiere, care mă ajuta să pătrund în lumea străveche a celor de demult. Aici, la Ruginoasa, sunt “Policiorii”, sălaşuri ascunse, pline de semne ciudate.

Semne străvechi la Ruginoasa

Policiorii sunt două terase de piatră cocoțate sus, între stânci, care au folosit cândva ca adăpost. Nu e ușor să te cațeri acolo. Pe o suprafață de câțiva metri pătrați, “podeaua” de gresie e plină de semne. Trebuie să calc pe ele ca să pot înainta, şi simt un nod în gât pășind peste figuri ciudate, fragile, cu cine știe ce semnificații sfinte. Astăzi, călăuza mea e Diana Gavrilă, o localnică pasionată de istoria fabuloasă alături de care a copilărit. Înaltă şi zveltă, acum stă aşezată în genunchi, migălind pe o foaie de hârtie semnele pe care le vede pe piatră. “Sori”, brăduţi sau spice, compoziţii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamănă cu un pom sau o ciupercă, “fulgi de zăpadă” cu ramificații asimetrice, turnuri stranii cu 12 “trepte”, posibile figuri umane foarte stilizate, alcătuite dintr-un pătrat, un dreptunghi în locul capului şi două dreptunghiuri în locul picioarelor, totul abstractizat şi geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate şi conţin şi linii curbe, dar impresia generală este tot aceea de lipsă de coordonare. În plus, unele semne sunt vag figurative. Şi aici au fost făcute, probabil, la momente diferite. Sunt şi desene mai noi, căci zărim reprezentate câteva biserici cu trei turle, una “semnată” la 1914. Şi pe nelipsiţii Marius, Anca, Fănel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au scris numele peste inscripţiile străvechi, distrugându-le. Într-un colţ se află un desen complex, care pare să umple un dreptunghi. “O tăbliţă sumeriană”, îmi spune Diana. O privesc cu circumspecție: “Ce sa caute o tăbliţă sumeriana aici?” “Uitaţi-vă mai bine: spicul din partea stângă, zig-zagul care delimitează desenul, semnele din interior, grupate în cadrane, adânciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se găsesc în tăbliţele sumeriene.” Mă lasă fără grai şi nu am cum să o contrazic. Deşi pentru mine nu prea are sens, asemănarea este intr-adevăr izbitoare. Turnăm apă peste desen, ca să mai adâncim contrastul. Diana copiază desenul, cu un firesc care mă descumpănește: ei i se pare normal să găsească semne “sumeriene” printre stâncile Ruginoasei. “La noi sunt semne străvechi, cam pe fiecare vârf de munte. Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate. Altele sunt inventariate, dar sunt considerate “de interes local” de către autorităţi. Unele au fost cercetate de un inginer, Paul Lazar Tonciulescu. Nici una nu beneficiază de o minimă protecție: ploile continua să le macine, turiștii care reușesc să le descopere le distrug, fără nici o mustrare de conștiință.” Îmi pun aceeași întrebare ca şi la Broscaru: oare nu e o glumă? Chiar sunt semne străvechi, autentice? Obișnuită ca la orice nouă descoperire care nu se încadrează în linia “oficiala”, să sară pe mine acuzatorii de fals, am stat şi am privit îndelung semnele, le-am comparat cu ce mai văzusem în alte părți şi le-am făcut zeci de fotografii. Multe se regăsesc pe piatra de la Broscaru, care a stat în pământ sute de ani. E o legătură clară între cele două categorii de scrieri şi probabil aparţin aceleiaşi epoci. Îmi trece brusc prin minte că filmele americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri şi artefacte străvechi, precum şi documentarele gen “Discovery” sau “National Geographic” despre vechi civilizaţii ar putea păli în faţa a ceea ce am văzut eu în doar două zile. Şi asta este doar începutul: în Ţara Luanei mă mai aşteaptă aventuri incredibile.

Diana, fiica Luanei

Diana are ceva din tărâmul pe care îl stăpâneşte: o înțelepciune uimitoare, graţie exterioară şi forţă interioară. Şi mai are ceva, un aer de basm, de zână bună dar severă, în jurul căreia te aștepți să vezi roind pitici şi spiriduși de pădure. Ne așteaptă un urcuș aspru pe vârful Turtudui, unde știm că există altă piatră scrisă. Şi pentru ea, e prima dată când urcă pe această creastă. “Pe aici, toate vârfurile ascuţite se cheamă Turtudui”, mă lămureşte. Diana are la gât un fluier cu care alungă mistreţii şi urşii. Din când în când, în timp ce urcam, scoate din el sunete ascuţite. Apoi vorbeşte. Îmi ţine o lecţie de istorie. Nu ştiu cum poate vorbi în timp ce urcă pieptiş, printre crengile copacilor prăbuşiţi, pe stâncile afundate în frunze uscate. Fac eforturi să nu pierd nici o vorbă, căci felul în care povestește are ceva magic. Îmi spune despre schiturile rupestre, despre călugări şi haiduci, despre disparițiile din munții Buzăului şi despre o misterioasă ceaţă albastră, despre azurul cerului la Crucea Spătarului, despre comori şi căutători de aur, despre chihlimbar si Valva Băii, despre pasarea Phoenix şi despre argonauți… În răstimpuri, mai suflă în fluierişca ei, apoi o aud citând în latinește din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri, scrieri străvechi, ape tămăduitoare… E ciudată fata asta, cu ochii ei tăiați ferm, în roșeața fetei, cu glasul sfătos şi ușor poruncitor. “O făptură din alta lume”, îmi spun. Figura mitică şi spirit protector al acestor locuri.

Ţara Luanei

“Suntem în Ţara Luanei”, îmi spune Diana după ce mai suflă o dată în fluierul argintiu. “Bătrânii de demult povesteau că Luana era un rege bătrân, un mare înţelept, o ființă atotputernică.” “Un bărbat?” întreb mirată. “Da, un bărbat. Există şi o variantă în care Luana era o fată frumoasă, o să v-o spun şi pe aceea. Așadar, regele Luana păzea porțile unei cetăți puternice, cu ziduri până la cer. Aceasta cetate era luminată zi şi noapte de un soare ce strălucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepți şi netemători. Atunci când erau răniţi în războaie, Luana îi tămăduia cu apele vii şi moarte din Valea Izvoarelor. Mulți ani fericiți au trăit ei, până au venit vrăjmași în care de foc şi au doborât soarele Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ.” Felul in care povesteşte Diana arată limpede că e vorba de o repetare fidelă a unei povesti străvechi. “Pământul s-a cutremurat din încheieturi”, continuă ea oarecum mecanic, ca şi cum ar vorbi în transă, “iar locul cetăţii a fost ars până la jumătate de metru adâncime şi nu a mai fost călcat multă vreme, nici de picior de animal sălbatic, nici de picior de om, nici păsările cerului nu au mai zburat pe deasupra.” Brusc, Diana pare ca se trezește din poveste şi trece la alt ton: “Eu cred că apele tămăduitoare sunt cele de la Fişici, unde pe vremea comuniștilor erau băi curative. Povestea regelui Luana este evident legată de un cult al soarelui, foarte vechi, şi așa se explică şi mulțimea de simboluri solare de pe pietre – stele, sori, cruci. Iar doborârea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credință la alta, de la religia solară la creștinism. În cealaltă variantă, Luana era o fată foarte frumoasă, venită din cer într-un car de foc. S-a îndrăgostit de un locuitor de aici şi a rămas in locurile astea. I-a învățat pe oameni scrisul, cititul, medicina, şi le vindeca bolile cu apă vie şi apă moartă. Dar fostul ei iubit a descoperit unde se află şi a pornit război împotriva localnicilor. Luana i-a învățat să se ascundă în stancă, deoarece numai acolo vor scăpa de trâmbele de foc aruncate de dușmani. Așa se explică mulțimea de așezări rupestre în zona Carpaților de curbură, în special la Colți-Bozioru.” “Se știe în ce zonă s-au întâmplat toate astea?” “Da, cum să nu… E vorba de platoul Martirei…” Platoul Martirei! Locul fabulos în care înotasem prin flori de câmp, într-o călătorie făcută în vară. Iar stâncile în care s-au ascuns oamenii ca să scape de trâmbele de foc sunt stâncile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Peșterii, văzusem pe pereți desenate mulțime de pumnale, vârfuri de săgeată şi de lance orientate cu vârful în sus, între care erau figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune că sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV înainte de Hristos. Imaginea este impresionantă, şi parcă ilustrează, intr-adevăr, un atac, un război, poate chiar trâmbe de foc. Povestea soarelui este cu adevărat stranie, şi ar putea sugera existenţa unei surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansată pentru vremea aceea. Ce să înţeleg din aceste legende? Că în această regiune cu energii ciudate s-au stabilit, cândva, niște ființe venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii înaintate? Stratul de arsură a fost confirmat de unii cercetători, dar nicăieri nu s-au făcut săpături arheologice. De altfel, Fundul Peșterii este încadrat în Lista Monumentelor cu datarea în sec. XVI-XIX! În plus, se vorbește că în zonă sunt zăcăminte de uraniu, care au fost exploatate în secret pe vremea comuniștilor, deci regiunea e radioactivă… “Sumerienii aveau 12 zei-regi”, mă lămurește fata. “Când între ei se năştea un alt zeu, cel mai bătrân trebuia să plece. Iar Luana, e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la număr. De altfel, numele acesta e străin de noi, nimeni nu îl poartă, el apare doar în legendă”. O las să continue, dar pentru mine e parcă prea mult. Am pătruns dintr-o dată într-o lume fantastică, dar care e pe jumătate aievea: “tăbliţa” sumeriană de la Policiori, scrierile ciudate de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele şi trâmbele de foc, florile uriașe de pe dealul Martirei…

Inscripţia de pe Turtudui

Liniștea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povestește, povestește, iar când ajungem sus, se oprește brusc. Priveliștea iți taie respirația. Şi nu doar pentru o clipă. Este atât de ciudată atmosfera, încât mă tem că dacă aş respira, s-ar isca cine știe ce grozăvie din senin. “Mă gândesc la disparițiile acelea din poiana Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Peșterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul acela”, îmi spune Diana după câteva clipe de pauză. “Știți, acolo au dispărut în anii ’80 doi băieţi. Doi frați. Au dispărut, pur si simplu, şi nu au mai apărut niciodată! Te apuca răcorile. Dacă dispărem şi noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastră să nu dispăreți, că nu știu cum mai dau eu faţă cu domnul Nica!”, spune fără urmă de zâmbet pe chip. “Nu-i de gluma!” Ne apucăm să căutăm inscripția. Sunt zeci de colți stâncoși, şi pe oricare dintre ei s-ar putea găsi scrierea căutata. O luăm în direcții diferite, în timp ce Diana îşi reia firul vorbirii. O aud depărtându-se, vorbind tare, ca şi cum s-ar teme de cețurile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi şi nu o mai aud. O caut printre pietre, mă duc în direcția în care a mers şi ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un răspuns. De jur-împrejur, doar eternitate. Pentru o clipă, am sentimentul că am pășit în alt tărâm. E o liniște absolută, iar faptul că nu o aud pe fată vorbind mă neliniștește. “A dispărut Diana”, îmi zic, pe jumătate amuzată, pe jumătate îngrijorată. Reiau căutările şi o găsesc așezată pe jos, lângă o piatră înaltă, frumos fasonată, doborâtă la pământ. Stă şi copiază într-un caiet inscripția. Răsuflu ușurată. Arunc o privire pe scriere şi decretez scurt: “sunt chirilice”. “Nu sunt chirilice”, răspunde ea calmă şi absorbită. “E o scriere autohtonă. Par a fi chirilice, dar sunt şi semne care nu există în alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic derivă dintr-un alfabet de-al nostru, autohton.” “Pi Pascul”, citește repede, pe primul rând. Apoi, sacadat, pe litere: “e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi însemnând?”

O zână în ţara piticilor

Mă uit uimită la fata asta care are doi copii, păzește vacile şi trudește pământul, dar citează în latinește din Ovidiu şi, deși are doar studii medii, ar putea în orice moment să-şi dea un doctorat în “luanologie”, fiindcă știe absolut tot ce s-a scris vreodată despre toate schiturile, bisericile, așezările şi întâmplările din Ţara Luanei. Multe le-a învățat de la soții Nica, multe le-a citit în cărți, altele le-a văzut la faţa locului şi a înţeles singură legăturile dintre lucruri. Fără computer, fără internet, fără posibilităţi. Doar din pasiune. O întreb cum a pătruns în lumea asta, a basmului, care se împletește cu istoria. “Am rămas orfană de tata de mică, şi mama s-a chinuit să mă crească singură, cum a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie şi citea mereu. Seara îmi spunea povesti. Niciodată nu mă săturam, o puneam să mi le repete iar si iar… Mama a făcut ca lumea în care am crescut să mi se pară de basm. Când mă uitam pe fereastră, la marginea pădurii, se vedeau saivanele, ca niște căsuţe mici, crescute din pământ. Mama spunea că alea sunt casele piticilor, şi că acolo este tărâmul lor. Când mergea după lemne în pădure, mă punea să stau ascunsă sub frunze, ca să nu-i trezesc pe pitici. Așa am crescut, cu poveşti, iar când am ajuns mare, nu mi-a fost ușor sa mă înfrunt cu realitatea. Mama a murit, dar am rămas de la ea cu pasiunea pentru istorie şi cu bucuria poveștilor.”

Epilog

Plec de la Colți înainte de răsărit. Luna e încă sus. Ies din sat şi intru pe drumul pustiu de pe dealul Burduşoaia. Norii se zvârcolesc deasupra pământului sărac, lipsit de vegetație. Trec minute lungi, drumul spart se curbează pe lângă stânci, se întoarce, se încovoaie, colbul lui îmi învăluie mașina. Sunt singură, între beznă şi lumină, la hotarul dintre Ţara Luanei şi lume. Câinele costeliv e tot acolo, în bălțile murdare. Priveliștea pare că se repetă la nesfârșit, la fiecare cotitură. Îmi pare că trece o veșnicie. Nu mai știu pe ce lume sunt, pe lumea mea, sau în lumea patriarhului Luana. Îmi trec prin faţa ochilor chipuri de pustnici daci gârbovi, aplecați deasupra pietrelor pe care migălesc scrieri ciudate, şi Văvălucile, poate ființe de abur ce cântă șuierat prin văi, şi aud dangăt de clopote venind din adâncuri… Se zăresc, în sfârșit, primele case. Trec podul şi cotesc la stânga, spre Cislău. Dintr-o dată, îmi dau seama că e lumina: a răsărit soarele.

https://gazetalubuzoianu.wordpress.com/2013/09/27/athosul-romanesc-si-extraterestrii-din-muntii-buzaului/

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2020