Problematica răului în gândirea Sf. Vasile cel Mare. Consideraţii din perspectiva istoriei religiilor
Studiul de față** își propune să sistematizeze concepția Sf. Vasile cel Mare asupra răului și să o încadreze în ansamblul preocupărilor de profil din cadrul istoriei și filozofiei religiilor. Trimiterea permanentă la cadrul mai larg al acestei discipline de cercetare are darul de a evidenția mai bine meritele gândirii vasiliene. Sunt elaborate aspectele metafizic, personal și moral ale răului, proiectate pe fundalul tensiunilor intelectuale ale epocii, în același timp este scoasă în evidență și valoarea lor de reper pentru creștinismul răsăritean până astăzi. Și din punctul de vedere al istoriei religiilor, înțelegerea concepției vasiliene asupra răului reprezintă un demers necesar și util propriului ductus intelectual.
Secolul al IV-lea, cunoscut şi drept veacul de aur al Bisericii, a fost o perioadă de profunde transformări pentru societatea Imperiului Roman, transformări ce şi-au pus amprenta şi asupra istoriei creştinismului. Edictul de toleranţă al Sf. Împărat Constantin cel Mare din anul 313, chiar dacă nu a făcut din creştinism religia oficială, a asigurat totuşi Bisericii o poziţie nouă în interiorul imperiului. Iar atunci când Biserica dobândește recunoașterea din partea statului, „toate curentele politice, sociale și spirituale ale lumii încep să primească în ea drept de cetate”[1]. În acest context, Biserica se confruntă cu o schimbare de paradigmă: pentru prima dată ea avea libertatea de a se concentra asupra problemelor sale interne, fără teama unui iminent pericol extern. Dar pentru prima dată acestea se și multiplică și se diversifică într-un mod fără precedent, solicitând astfel la maximum atenția și energia oamenilor Bisericii. Diferite modalităţi greşite de a înţelege mesajul creştin au stat astfel în centrul atenţiei, efortul teologilor şi în special al Sfinţilor Trei Ierarhi, cei mai reprezentativi teologi ai celei de-a doua jumătăţi a secolului, fiind acela de a mărturisi adevărul credinţei şi de a combate învăţăturile eretice de diferite forme, de la cele gnostice până la ereziile antitrinitare, în folosul mântuirii tuturor creştinilor.
În afară de provocarea din partea ereticilor, Biserica s-a văzut confruntată în secolul al IV-lea şi cu un alt fenomen. Pentru scurt timp, între anii 361 şi 363, creştinismul a trebuit să facă faţă încă o dată unei prigoane din partea unui împărat. Şocul pe care l-a declanşat Împăratul Iulian Apostatul prin încercarea sa de repăgânizare a Imperiului i-a marcat profund pe Sf. Trei Ierarhi. Iulian a declanşat în interiorul creştinismului o puternică preocupare faţă de identitatea proprie, preocupare care a devenit o constantă a gândirii teologilor şi oamenilor Bisericii din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Se punea acum cu o mai mare intensitate întrebarea: Care este specificul creştinismului vizavi de aşa-numitul păgânism? Care sunt valorile sale specifice? Sf. Trei Ierarhi au devenit promotorii efortului de a impune gândirea creştină în faţa unui păgânism care se înţelegea pe sine din ce în ce mai mult ca o mărime unitară. În timpul vieţii Sf. Trei Ierarhi, Biserica avea încă a se confrunta cu elite păgâne puternice. Şi această confruntare s-a dovedit favorabilă dezvoltării doctrinei, catehezei şi omileticii creştine[2].
Sf. Trei Ierarhi au studiat la şcolile cele mai bune ale vremii, avându-i ca profesori pe cei mai elocvenţi retori ai timpului lor. Solida însuşire a culturii profane a timpului a fost cea care le-a permis să intre în dialog cu personalităţi din toate sferele vieţii sociale şi culturale şi să se lanseze în orice direcţie tematică pe care ar fi reclamat-o nevoile Bisericii. Metoda lor a fost aceea de a pune cultura profană în slujba idealului soteriologic al Bisericii, alegând, după spusele Sf. Vasile cel Mare, „așa cum fac albinele”, ceea ce este folositor şi ceea ce serveşte cultivării virtuţilor[3].
Domeniul meu de specialitate este acela al istoriei şi filozofiei religiilor. De aceea voi prelua o singură temă din gândirea Părinţilor şi o voi plasa în contextul mai larg al preocupărilor studiului religiilor de astăzi.
Răul ca subiect de cercetare în domeniul istoriei și filozofiei religiilor
Una din temele de cercetare actuale în domeniul studiilor religioase este cea a prezenţei răului în viziunea diferitelor religii. Răul este o constantă a experienţei umanităţii, depăşind orice bariere de spaţiu şi de timp. Religiile ca sisteme organizate de explicare a lumii şi a vieţii şi de soluţionare a problemelor celor mai stringente cu care se confruntă conştiinţa umană au elaborat, fiecare dintre ele, atât modele explicative pentru existenţa răului în lume[4], cât şi metode prin care aderentul poate depăşi neajunsurile condiţiei umane şi poate regăsi o stare de plenitudine pe care a avut-o cândva, în illo tempore, şi care îi este promisă pentru viitor[5]. Paleta explicaţiilor posibile cuprinde, de exemplu, imaginarea răului ca un principiu coetern şi egal cu cel al binelui, uneori chiar ipostaziat într-o formă cu trăsături personale[6]; sau asocierea răului cu haosul primordial, la modul general cu lipsa de ordine şi structură care e percepută ca ameninţătoare[7]; sau chiar înfierarea corporalităţii ca loc al exilului, existenţa în cadrele lumii fenomenale fiind văzută ca sursă a suferinţei şi a răului de orice gen[8]. Cele pe care le-am enumerat aici sunt doar explicaţiile recurente în spațiul gândirii greco-romane a Antichităţii târzii, adică cele cu care Biserica creştină primară a venit în contact şi în raport cu care a trebuit să îşi articuleze propria viziune.
Şi în acest sector al gândirii, Sf. Trei Ierarhi şi-au adjudecat merite însemnate, contribuind decisiv la formularea concepţiei creştine asupra răului. Viziunea lor va fi preluată fără adaosuri majore de generaţiile următoare de Sf. Părinţi[9] şi va constitui parte integrantă a Tradiţiei creştine până astăzi. Este, așadar, firesc ca și cercetătorii preocupați de fenomenul religios exprimat în formele sale plurale să recurgă, atunci când vor să înțeleagă perspectiva creștină asupra unei anumite probleme de interes mai larg, în primul rând la autorii fundamentali pentru articularea concepției creștine în ansamblul ei, mai ales când aceștia se bucură și de o receptare adecvată în cadrul posterității.
Prea des însă cercetătorii occidentali apelează în asemenea situații numai la surse mai târzii ale creștinismului apusean, fără a sesiza faptul că acestea sunt reprezentative numai pentru o anumită tradiție din interiorul creștinismului[10]. Rezultatele analizelor lor se invalidează astfel din cauza recursului deficitar la surse, respectiv a nonconcordanței dintre tema anunțată pentru tratare și a materialelor pe care ei își sprijină argumentația[11]. Dacă ar preciza în titlu sau în partea introductivă a cercetării faptul că aceasta vizează doar creștinismul apusean din timpul sau de după Fericitul Augustin, atunci rezultatele ar fi conforme cu premisele muncii științifice, dar aria de acoperire a cercetării ar fi mult redusă[12]. În cazul prezentului studiu, intenția sa este aceea de a elabora viziunea veacului de aur al patristicii asupra răului, particularizată prin tratarea exemplară a doar unuia dintre Părinții Capadocieni, însă nutrind convingerea că ea exprimă concepția neschimbată a Bisericii Creștine Răsăritene până astăzi și astfel este o opinie reprezentativă pentru înțelegerea problemei răului în viziunea creștinismului în ansamblul său.
Definiția răului la Sf. Vasile cel Mare
În cele ce urmează mă voi opri asupra gândirii Sf. Vasile cel Mare, autorul câtorva texte fundamentale pentru înţelegerea perspectivei creştine asupra răului. Sf. Vasile cel Mare este în creştinism Părintele sintagmei: „Răul nu este decât lipsa binelui”. Pentru a înţelege mai precis sensul afirmaţiei sale, avem nevoie de contextul mai larg. În Omilia a IX-a, Sf. Vasile cel Mare se exprimă aşa:
„Nu socoti pe Dumnezeu autor al existenţei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de sine stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui. Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul; nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii, dar nici creat.
De unde-şi are dar existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?
Cei care cercetează unele ca acestea să răspundă la următoarele întrebări: De unde vin bolile? De unde beteşugurile trupului? Că nu se poate spune că boala este necreată, dar nici că este creatură a lui Dumnezeu. Nu! Fiinţele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor şi au fost aduse la viaţă având desăvârşite toate mădularele; se îmbolnăvesc când îşi pierd starea naturală de vieţuire; îşi pierd sănătatea sau prin o vieţuire rea, sau dintr-o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se înrăutăţeşte când se îndepărtează de starea lui naturală.”[13]
Textul contrazice cu claritate doctrinele dualiste gnostice şi maniheice conform cărora binele şi răul sunt două principii coeterne aflate într-o permanentă luptă până la sfârşitul timpurilor. Învăţătura creştină se sprijină pe textul Genezei care Îl afirmă pe Dumnezeu drept singur etern şi fără a avea un început în timp, Creator din nimic al tuturor celorlalte realităţi materiale sau spirituale, inclusiv al haosului primordial exprimat prin formula „pământul netocmit şi gol”[14]. Acesta este deja un prim element de originalitate absolută a gândirii biblice în raport cu culturile popoarelor înconjurătoare. La ceilalţi întrebarea cu privire la începuturile absolute ale universului îşi găseşte răspuns în ideea unui haos primordial, a unei stări încă neorganizate, dar care conţine deja în sine toate potenţele pe care ulterior procesul de creaţie doar le va actualiza[15]. Din acest haos primordial apar prin emanaţie la început primele forme definite ale sacrului, ceea ce înseamnă că şi zeii au un început în timp şi nu sunt mai presus de această masă amorfă de la început, deci, în esenţă, nici de restul făpturii. Numai pentru gândirea biblică există un Dumnezeu ce premerge haosului primordial, Care l-a făcut pe acesta din nimic[16] şi care controlează cu suveranitate întreaga desfăşurare a existenţei într-un proces numit creatio continua.
Prezența răului în interiorul planului creatural
Dumnezeu este, aşadar, Creatorul absolut al tuturor celorlalte existenţe. Aceasta naşte o întrebare fundamentală pentru teodiceea creştină: este Dumnezeu şi Creatorul răului? Sf. Vasile cel Mare neagă vehement atât ideea unui Dumnezeu autor al răului, cât şi pe aceea a unei existenţe proprii a răului. Dacă am văzut înainte că răul nu este un principiu egal cu Dumnezeu, acum constatăm că nu este nici măcar o creatură a Acestuia, că nu are o existenţă proprie ,,ca o fiinţă independentă şi de sine stătătoare”.
Ce implicaţii are acest lucru? Pentru a le înţelege, să ne amintim că gândirea creştină cunoaşte o tradiţie a identificării răului cu îngerul căzut, cu diavolul devenit duşman şi permanent ispititor al omenirii. Această tradiţie este la rândul ei de origine scripturistică şi cunoaște o puternică dezvoltare în chiar primele trei secole ale Bisericii creştine. Nume precum Tertulian, Atenagora sau Origen tratează din punct de vedere teologic căderea îngerilor[17]; despre asceţi precum Sf. Antonie cel Mare se relatează că au fost asaltaţi vreme îndelungată de ispitele diavolilor[18]. Dar dacă diavolul apare în aceste contexte ca exponent al răului, tot gândirea patristică vine cu un corectiv, precizând, de exemplu, prin gura Sf. Vasile cel Mare că nu există nicio creatură care să fi fost din start concepută pentru a întruchipa răul şi pentru a actualiza o lucrare potrivnică planului de mântuire divin. Ce este atunci totuşi răul? Iată ce spune Sf. Vasile cel Mare:
,,Dar pot fi întrebat: Dacă răul nu este nici nenăscut, nici făcut de Dumnezeu, de unde îşi are existenţa? Că nimeni dintre cei care vieţuiesc nu va spune că răul nu există. Ce să spun? Răul nu are o existenţă vie şi însufleţită, ci este o stare sufletească potrivnică virtuţii, din pricină că cei care nu sunt cu luare-aminte asupra vieţii lor se îndepărtează de bine”[19].
Sf. Vasile se exprimă aici din nou împotriva unui rău de tip categorial. Unica valoare intrinsecă este binele, şi astfel semnificaţia ontologică a răului este diminuată. În acelaşi timp însă recunoaşte răul ca experienţă umană şi îl explică prin îndepărtarea de bine. Pentru a înţelege acest lucru să ne amintim că, preluând şi modificând unele concepte platonice[20], teologia patristică afirmă că orice realitate creată, deşi de altă esenţă faţă de esenţa absolută, are nevoie de un influx permanent de viaţă din partea lui Dumnezeu, fiinţează în baza unei comuniuni constitutive cu Acesta[21]. Dacă făptura alege să se sustragă acestei comuniuni, să se autonomizeze, ajunge la o alterare a stării sufleteşti, ca şi a celei fizice şi la o împuţinare a existenţei[22]. Prin îndepărtarea de bine, prin petrecerea fără luare-aminte, omul resimte suferinţă la nivel fizic şi sufletesc. Responsabilitatea pentru aceasta cade în seama omului, după cum se exprimă Sf. Vasile: ,,Că ceea ce vrea Dumnezeu este aceasta: voieşte ca oamenii să ia parte la viaţa Lui; dar relele care vin peste oameni nu vin din voinţa lui Dumnezeu, ci sunt aduse de păcătoşi, după meritul lor. Aşadar, Dumnezeu dăruieşte fiecăruia viaţă prin voinţa Sa proprie, dar urgia şi-o atrage fiecare singur asupra lui”[23].
Textul pune un accent deosebit pe responsabilitatea omului pentru faptele sale. Şi din acest punct de vedere Sf. Vasile cel Mare este un predicator consecvent. Pericolul moral de care vrea să-i ferească pe ascultătorii săi este acela de a se victimiza pe ei înşişi şi de a cădea într-o atitudine pasivă, aruncând toată vina asupra diavolului. Sf. Vasile insistă: ,,Nu căuta începuturile lor [relelor] în afară de tine, ci cunoaşte că răul ia început din căderile cele din viaţa ta. Dacă răul ar fi fără voia noastră şi nu cu voia noastră, atunci nu ar atârna asupra celor ce fac răul atâta frică de legi şi nici nu ar fi atât de nemiloase pedepsele date de tribunale pe măsura faptelor săvârşite de răufăcători”[24]. Sau: ,,Nu căuta, dar, răul în afară de tine şi nici nu-ţi închipui o natură care să fie cauza răului, ci fiecare să se recunoască pe el însuşi cauza răului care este în el”[25].
Demonologia în concepția Sf. Vasile cel Mare
Aşadar, răul nu este o realitate categorială, ci provine din îndepărtarea de Dumnezeu, fapt pentru care responsabilitatea îi revine prin excelenţă făpturii în cauză. Toate acestea trebuie avute în vedere înainte de a vorbi despre demonologia Sf. Vasile cel Mare. Demonologia este astăzi din nou o temă de mare interes pentru publicul larg, pentru teologi și pentru istorici ai religiilor, după o modernitate în care existența fizică a diavolului a fost vehement contestată. Astăzi diavolul a devenit o figură-simbol utilizată în diferite tipuri de discursuri culturale. Astfel, analiza ideologiilor totalitare care au însângerat istoria secolului al XX-lea și au consfințit eșecul proiectului modernității utilizează figura diavolului ca simbol prin excelență al răului radical[26]. Și nu doar atât: demonul ca entitate fizică pare a reveni în scenă, atât ca preocupare spirituală a omului postmodern[27], cât și ca temă de cercetare teologică[28] și ca preocupare a instituțiilor eclesiale[29]. Dincolo de aceste două posibilități se întinde o paletă largă de abordări intermediare, vădind atât interesul real, cât și condiționarea culturală a autorilor[30], iar în lumea științifică se organizează manifestări menite să explice una sau alta din transformările suferite de demonologie în recepția intelectuală a timpului[31].
Și din punctul de vedere al înțelegerii lucrării demonului, Sf. Vasile cel Mare are o viziune echilibrată, bazată pe Revelație. El este departe de a nega existenţa şi lucrarea diavolului, pe care o cunoaște din Scriptură. Absenţa binelui se manifestă la nivelul creaţiei sub formă personală prin diavol, îngerul cel rău, a cărui cădere de la starea bună în care a fost creat a fost posibilă tocmai datorită faptului că era el însuşi o creatură capabilă de opţiune personală. ,,Iar cele la care binele este pregătit și primit din altă parte sunt de fire alterabilă. Căci n-ar fi căzut Luceafărul cel ce răsare dimineaţa, nici nu s-ar fi zdrobit de pământ, dacă n-ar fi fost primitor al răului prin fire”[32]. Fiind, asemenea tuturor făpturilor, capabil să se desprindă de izvorul vieţii, să se lipsească de bine, îngerul cel luminos cunoaşte căderea şi degradarea fiinţei sale care îl transformă într-un multiplicator al răului, cu o incidenţă aşa de mare la nivelul creaţiei încât numai persoana divino-umană a Mântuitorului a reuşit să i se opună în absolut toate situaţiile vieţii, deschizând astfel tuturor celor ce vor să fie în comuniune cu El calea spre eliberare.
Lucrarea diavolului este astfel un nou factor ce trebuie adăugat în ecuaţie, care îl apasă pe om în permanență prin întregul război al ispitelor, pe care omul îl poate birui prin efort continuu de deschidere spre comuniunea cu Dumnezeu. În acest sens Sf. Vasile cel Mare notează în „Regulile mici”:
,,Întrebarea 75: Dacă este potrivit să spunem că satana este pricinuitorul oricărui păcat, fie cu cuvântul, fie cu gândul, fie cu fapta.
Răspuns: Cred că în general satana însuşi de la sine nu poate fi pricinuitorul vreunui păcat, dar încearcă să inducă în eroare pe cei neatenţi faţă de neputinţele lor, folosind uneori dorinţele lor fireşti, iar alteori patimile oprite. Dorințele firești le folosește așa cum a încercat să facă cu Domnul, când Îl simțise pe El că era flămând, zicându-I: De ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Mt 4, 3). Dar folosește și patimile oprite, ca în cazul lui Iuda, pentru că atunci când s-a încredințat că acesta are boala iubirii de arginți, i-a exploatat această patimă și a aruncat pe iubitorul de arginți în crima trădării pentru treizeci de arginți.
Dar că şi cele rele provin de la noi înşine ne-o arată clar Domnul, pentru că zice: din inimă ies gândurile rele (Mt 15, 19). Aceasta se întâmplă însă celor care din lege lasă nelucrate seminţele naturale ale bunătăţilor, aşa cum se relatează şi în Pilde: Bărbatul neînţelept este ca un teren agricol, şi omul fără de minte, ca o vie. Dacă-l laşi pe el, se va înţeleni şi se va îmburuiena tot şi devine părăsit (Pilde 24, 30-31). Deci în sufletul care a fost lăsat nelucrat şi a fost părăsit dintr-o astfel de nepurtare de grijă, ca urmare, în mod necesar răsar spini şi ciulini și pătimește ceea ce s-a zis:așteptam să facă struguri și a făcut spini (Is 5, 4)”[33].
Rolul ispititorului este astfel foarte bine delimitat. Acesta vrea să îl atragă pe om spre păcat, întrucât „lucrarea păcatului înstrăinează de Domnul și atașează diavolului”[34], însă nu are capacitatea de a-l obliga pe om să urmeze o anumită cale. Neatenția și nepurtarea de grijă ale omului sunt cele care determină o eventuală cădere. Ele fac ca pe terenul inimii, arena de luptă a asceților creștini, să se dezvolte „spini și ciulini”, o imagine plastică pentru „gândurile rele” și înclinațiile spre păcat, pe care omul poate să le actualizeze. Acest lucru se întâmplă adeseori sub imboldul diavolului, fără însă ca prin aceasta omul să fie degrevat de responsabilitatea sa. Și instrumentele de lucru ale diavolului sunt analizate de Sf. Vasile cel Mare cu același simț al pătrunderii. Agentul personal al răului se folosește de tot ceea ce îl plasează pe om într-o situație de neputință; e vorba atât de patimile sale firești, de nevoile naturale asociate unei existențe fizice, cât și de cele deja pervertite, devenite boli ale sufletului și potențiale etape spre căderi mai mari.
Păcatul – răul moral, răul absolut
Incidența diavolului asupra restului făpturii este, așadar, limitată. Nu asupra acestei făpturi căzute trebuie să își concentreze credinciosul atenția. Nici răul ca o categorie a experienței umane, răul ca suferință, nu trebuie să capteze peste măsură preocupările creștinului. „Că boala, sărăcia, lipsa de slavă și toate cele ce aduc tristețe peste oameni nu merită să fie socotite în rândul celor rele, pentru că cele potrivnice lor nu le numărăm între cele mai mari bunuri. Unele din aceste rele țin de firea omenească, altele sunt chiar de folos multora, când vin peste ei”[35], afirmă Sf. Vasile cel Mare. Lupta credinciosului trebuie să se dea împotriva păcatului, singurul rău propriu-zis în plan moral: „Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voința noastră, stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi”[36].
Avertismentele cu privire la gravitatea păcatului și îndemnurile adresate credincioșilor de a se opune acestei forme a răului abundă în opera Sf. Vasile cel Mare. Astfel, Sf. Vasile scrie: „Ura împotriva cauzelor unor asemenea (păcate) se naște din consecința neplăcută și dureroasă (a acestora). Așadar, dacă cineva se va încredința de cât de multe și de mari rele provoacă păcatele, în mod automat, și din lăuntrul (sufletului), încearcă ură față de acestea, așa cum a arătat (psalmistul) care a spus: Am urât nedreptatea și m-am scârbit (Ps. 118, 163)”[37]. Sau: „Când vrei să te pornești spre săvârșirea vreunui păcat, să te gândești la acel scaun de judecată, înfricoșător și cumplit, al lui Hristos, pe care va sta Judecătorul pe scaun înalt și preaînălțat (Isaia 6, 1)”[38].
În plus, păcatele se cauzează unele pe altele: „Cel care fără să vrea este târât de păcat trebuie să se cunoască pe sine ca fiind stăpânit de alt păcat existent în el mai dinainte, căruia slujindu-i de bunăvoie este dus, așadar, de acesta și spre cele pe care nu le vrea”[39]. De aceea, orice distincție care s-ar putea face între păcate, împărțindu-le în „mici” și „mari”, este improprie: „Pe care păcat va îndrăzni cineva să îl numească mic, când Apostolul a stabilit clar că prin călcarea legii necinstești pe Dumnezeu (Rom. 2, 23)? … Boldul morții este păcatul (I Cor. 15, 55), nu în mod concret acesta sau acela, ci în mod nedeterminat orice păcat”[40]. Așadar, gravitatea oricărui păcat rezidă în faptul că este cauzator de moarte, că îl îndepărtează pe om de sursa vieții, care este Însuși Dumnezeu: „Prin bunătatea Lui, Dumnezeu este aproape de toți; noi înșine, prin păcat, ne depărtăm de El.”[41]
Nimic nu merită, așadar, mai mult decât păcatul echivalarea cu răul. Păcatul, atitudine creaturală potrivnică naturii și menirii acesteia, este cel care provoacă orice cădere, cauzează suferință și aduce în cele din urmă moartea. Influența altor făpturi căzute din jur este reală, dar nu constrângătoare, astfel că nimeni nu poate fi degrevat de responsabilitatea pentru felul cum își trăiește propria viață. În păcat este așadar localizat răul de către Sf. Vasile, aici și nu altundeva în exteriorul său trebuie să caute creștinul originea tuturor neajunsurilor cu care se confruntă în această viață.
Concluzii
Cuvintele Sf. Vasile cel Mare articulează viziunea creştină asupra răului, o viziune echilibrată, optimistă şi responsabilă. Dumnezeu este Autorul şi Proniatorul creaţiei, fiind singurul necreat şi veşnic. Creaţia resimte în urma îndepărtării de sursa vieţii stări de rău. Acest rău, deşi este promovat şi de făpturi angelice cu o natură degradată, poate totuşi fi biruit de om, prin conlucrarea cu Iisus Hristos şi exercițiu moral permanent.
Creştinismul plasează astfel originea răului în drama libertăţii de opţiune a creaturii şi oferă ca soluţie comuniunea cu persoana divino-umană a lui Hristos, însoţit de efortul uman permanent de detașare față de păcat și grijă față de propriul suflet.
Sf. Trei Ierarhi au meritul de a fi articulat ca nimeni alţii, în plină epocă de zbucium pentru adevărul creştin, elementele esenţiale ale doctrinei, în deplin acord cu sursele biblice şi într-un limbaj inteligibil pentru contemporani. Ideile lor au valoare de reper pentru generaţiile creştine ulterioare, iar metoda lor constituie un model pentru urmaşii lor întru harisma teologiei.
Demersul interdisciplinar constând în abordarea unei teme specifice teologiei creștine prin prisma preocupărilor de cercetare ale istoriei și filozofiei religiilor se dovedește util pentru ambele părți: valoarea gândirii autorului patristic este pusă mai bine în lumină prin încadrarea ei în cadrele conceptuale ale istoriei religiilor, iar disciplina de profil numită reușește, prin recursul patristic, să înțeleagă mai bine nu doar viziunea creștină asupra răului, ci și să sesizeze și să înlăture erori metodologice și de abordare strecurate în interiorul propriului discurs.
[1] Hans von Campenhausen, Părinții greci ai Bisericii, Ed. Humanitas, București, 2005, p. 127.
[2] În privința istoriei epocii, unele idei mi-au fost furnizate de prof. dr. Andreas Müller, profesor de istorie bisericească veche la Facultatea de Teologie Evanghelică a Universității din Kiel, Germania.
[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a XXII-a, Către tineri, III, în col. PSB 17, p. 569-570.
[4] Vezi Peter Koslowski (ed.), Ursprung und Überwindung des Bösen und des Leidens in den Weltreligionen, Ed. Wilhelm Fink, München, 2001, p. 1.
[5] Vezi Johannes Laube (ed.), Das Böse in den Weltreligionen, Ed. Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 2003, p. 9.
[6] Karl Matthäus Woschitz, Manfred Hutter, Karl Prenner, Das manichäische Urdrama des Lichtes, Ed. Herder, Viena, 1989, p. 47-51.
[7] Karl Matthäus Woschitz, Fons Vitae – Lebensquell. Sinn- und Symbolgeschichte des Wassers, Ed. Herder, Freiburg, 2003, p. 331-332.
[8] Francis E. Peeters, „Psyche”, în Termenii filozofiei grecești, Ed. Humanitas, București 2007, p. 246.
[9] Vezi de ex. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 29-35; sau Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, București, 1993, p. 49-50.
[10] Această problemă apare de ex. la Hermann Häring, autorul capitolului „Das Böse in der christlichen Tradition”, în J. Laube, op. cit., p. 63-130.
[11] Julio Teran Dutari precizează în „Preliminarii” faptul că a decis să pună la baza prezentării sale „viziunea Bisericii Romano-Catolice, adică a acelei Biserici căreia îi aparține și pe care o cunoaște mai bine” (în capitolul intitulat „Ursprung und Überwindung des Bösen. Der Sündenfall und das Leiden Gottes im Christentum”, în P. Koslowski, op. cit., p. 63), dar apoi afirmă că încearcă să ia în considerare și viziunea celorlalte confesiuni creștine (p. 64). Aceasta se realizează însă în mod extrem de deficitar, și astfel între tema anunțată și rezultatele cercetării există mari discrepanțe.
[12] Asemenea precizări se găsesc la Mark Larrimore, The Problem of Evil. A Reader, Ed. Blackwell Publishers, Oxford, 2001, p. xiv, dar nu în titlu, ci doar în „Introducere”.
[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a IX-a, VI, în col. PSB 17, p. 441-442.
[14] Fc 1, 2.
[15] Karl M. Woschitz, op. cit., p. 315.
[16] Ibidem, p. 312.
[17] Vezi Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I: Nașterea tradiției universale (100-600), Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 153-154.
[18] Ibidem, p. 155.
[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilia a II-a, IV, în col. PSB, vol. 17, p. 90.
[20] Vezi Nikos A. Matsoukas, Teologie dogmatică și simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, București, 2006, p. 160-162.
[21] Nikolaos Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 161 sq.
[22] N. Chițescu, Isidor Todoran, I. Petreuță, Teologia dogmatică și simbolică, vol. I, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 406 sq.
[23] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Ps. XXIX, IV, în col. PSB, vol. 17, p. 240-241.
[24] Idem, Omilii la Hexaimeron, a II-a, V, în col. PSB, vol. 17, p. 90.
[25] Ibidem, p. 90.
[26] Vezi lucrarea lui Vladimir Tismăneanu, The Devil in History: Communism, Fascism and Some Lessons of the Twentieth Century, Ed. University of California Press, Berkeley, 2012.
[27] O căutare a termenului „demonology” pe www.amazon.com trimite la 3751 rezultate, între care se numără atât enciclopedii, dicționare ale demonilor și lucrări științifice, dar mai ales multă literatură ezoterică. Aceasta nu are o valoare științifică reală, dar constituie un util indiciu al amplorii pe care a luat-o în ultimii ani preocuparea pentru demonologie în conștiința maselor. Vezi http://www.amazon.com/s/ref=nb_sb_noss_1?url=search-alias%3Dstripbooks&field-keywords=demonology, accesat la 9.02.2013.
[28] Vezi de ex. Egon von Petersdoff, Daemonologie, vol. 1 și 2, Ed. Christiana, Stein am Rhein, 1995. Din spațiul ortodox poate fi menționată lucrarea lui N. Matsoukas, Teologia dogmatică și simbolică, vol. IV: Demonologia, Ed. Bizantină, București, 2002.
[29] Vezi documente precum Christlicher Glaube und Dämonenlehre, pehttp://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/documents/rc_con_cfaith_doc_19750626_fede-cristiana-demonologia_ge.html (9.02.2013), sau articole de presă catolice cum ar fi Carol Glatz, „Exorcist boot camp: Church leaders call for more training against evil”, pe http://www.catholicnews.com/data/stories/cns/1101298.htm (9.02.2013).
[30] Vezi de ex. lucrarea romancierului, eseistului și istoricului francez Gerald Messadie, Istoria generală a diavolului, Ed. Humanitas, București, 2008, o lucrare ce se fundamentează pe multe date ale istoriei religiilor, dar care rămâne totuși deficitară prin modul neștiințific de prelucrare și interpretare a acestora.
[31] Vezi de. ex. simpozionul cu tema „Von der Dämonologie zum Unbewussten. Die Transformation der Anthropologie um 1800”, organizat în septembrie 2012 de Institutul de istoria comparată a religiilor și dialog interreligios al Universității din Fribourg, Elveția, http://www.unifr.ch/screl/de/news, accesat la 15.09.2012.
[32] Sf. Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie, III, Ed. Crigarux, Piatra Neamț, 2007, p. 131. În Demonologia lui N. Matsoukas traducerea textului sună în felul următor: „Căci nu ar fi căzut Lucifer cel ce răsare de dimineață, nici nu s-ar fi strivit de pământ, dacă era din fire incapabil de rău”, N. Matsoukas, op. cit., p. 49.
[33] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, Întrebarea 75, în col. PSB, vol. 18, p. 349-350.
[34] Idem, Regulile morale, Regula 22, în col. PSB, vol. 18, p. 124.
[35] Idem, Omilii la Hexaimeron, Omilia a II-a, V, în col. PSB, vol. 17, p. 91.
[36] Idem, Omilii și cuvântări, Omilia a IX-a, V, în col. PSB, vol. 17, p. 440.
[37] Idem, Regulile mici, Întrebarea 11, în col. PSB, vol. 18, p. 321.
[38] Idem, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXVI, în col. PSB, vol. 17, p. 273.
[39] Idem, Regulile morale, Regula 23, în col. PSB, vol. 18, p. 125.
[40] Idem, Regulile mici, Întrebarea 4, în col. PSB, vol. 18, p. 318.
[41] Idem, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXVI, în col. PSB, vol. 17, p. 278.