Ai, ai, ai, toți șefii mei…
"Cândva, în cadrul unei nopți de literatură și traducere, la Iași, într-una dintre clipele acelea când se pogoară geniul în locantă, unul dintre cei mai buni poeți români încă în viață a dat glasacestor cuvinte: “Ioi, ioi, ioi, toți tații mei…”. Poetul avusese mulți tați vitregi. S-a convenit ad-hoc: acesta e posibil să fie cel mai bun vers din literatura română, dacă nu cea mai bună poezie întreagă.
Nu vă propun o analiză asupra lirismului. Încerc o parafrază după maestru și vă voi spune câte ceva despre șefii mei. Am muncit mult, ca un câine am muncit, an după an am tot strâns locuri de muncă și, pe o cale de consecință destul de dramatică, tot mai mulți șefuleți, șefuți, șefi de-a binelea.
Nu i-am admis ca atare, am preferat de fiecare dată să mă refer la domniile lor ca la șefii gazetelor și site-urilor și revistelor la care am lucrat. Dincolo de această cochetărie, am avut șefi – să-mi ajungă! Și mi-a ajuns.
Primul om care era să-mi ajungă șef lucra la un ziar dintr-un județ de munte. Am intrat și eu pe ușa redacției cu gândul să rămân. Nu m-a trimis nimeni, nu cunoșteam pe nimeni, nu mă cunoștea nimeni. M-a trimis potențialul după țigări. M-am dus, dar nu m-am mai întors nici cu banii, nici cu țigările. Am comis acest jaf ca un timid protest. Aruncați cu piatra în mine, căci am păcătuit! Nu l-am mai văzut niciodată pe potențial, presupun că a rămas același nimeni."