Eva Şimon: Odă limbii române
Niciodată nimeni, poate cu foarte puţine excepţii, nu a scris mai elogios, nu a deschis mai din suflet frumuseţea, importanţa limbii române decât poeţii, scriitorii din Basarabia. Limba română este vorbită şi azi, „de la Nistru pân' la Tisa", de milioane de oameni, cărora li se alătură alte 2–3 milioane răspândiţi în toată lumea.
Începând din anul 2013 şi în România se sărbătoreşte Ziua Limbii Române, pe 31 august, în aceeaşi zi cu românii din Republica Moldova, care au iniţiat încă în 1990 o sărbătoare numită „Ziua Limbii Noastre".
În loc de Editorial, reluăm mai jos câteva gânduri de-ale scriitorului moldovean Nicolae Dabija, publicate în volumul „Elogiu limbii române". Noi, românii din Ungaria, (tot mai) puţini şi (tot mai) răsfiraţi prin Câmpia Ungară stăm slab şi tot mai slab şi la capitolul limbii române. Cu toate că evoluţia negativă ar putea fi oprită şi chiar inversată. Dar asta ar implica pe lângă voinţa noastră şi un ajutor mult mai consistent din ţara-mamă România. Până atunci, să învăţăm de la alţii... (E.Ş.)
„Întâiul cuvânt rostit de un prunc, cu rarele excepţii desigur, e cuvântul MAMA. O limbă este însuşită, odată cu laptele supt, de la mama, cel dintâi învăţător al fiecăruia dintre noi. De aceea şi se spune, probabil, limbă maternă. Limba este sufletul unui popor. Tânărul poet al celuilalt secol Alexe Mateevici o vedea ca pe o creaţie ţărănească, oamenii de la plug cultivând odată cu pământul cu aceeaşi dragoste şi alt ogor – cel al limbii, aceştia fiind nu doar păstrătorii, ci şi făuritorii ei de veacuri:
Limba noastră e aleasă
Să ridice slavâ-n ceruri,
Să ne spună-n hram şi acasă
Veşnicile adevăruri.
O limbă seamănă cu oamenii care o vorbesc. Limba română seamănă cu păstorul ce a murmurat Mioriţa, seamănă cu Eminescu, tânărul voievod al slovelor străbune, seamănă cu ţăranii care-o plâng şi care-o cântă »pe la vatra lor« de milenii, seamănă cu fiecare dintre noi. O limbă seamănă şi cu locurile în care e vorbită.
Frumuseţea graiului nostru are ceva din măreţia Munţilor Carpaţi, din foşnetul codrilor de la Tigheci şi Orhei, din susurul lanurilor de grâne ce vălură pe şesurile Bugeacului şi ale Bărăganului, din prospeţimea şi adâncimea izvoarelor Dunării, din limpezimea văzduhului, din ecoul văilor adânci, din demnitatea dealurilor bătrâne, din nesfârşitul cerurilor de deasupra, din explozia surdă a seminţelor ierbii, şfichiul căreia despică lespezi enorme sau îşi face loc prin asfaltul urbelor.
Din toate acestea ia naştere zilnic şi se continuă limba română. Limba e opera cea mai de seamă a unui popor, e geniul lui. Ea însăşi e o metaforă. Metafora metaforelor. Poemul poemelor. Cântarea cântărilor unui neam. Datorită ei am supravieţuit în vremi vitrege, limba fiind şi un scut de apărare; în desele bejenii sau în dezastruoasele intemperii oamenii se străduiau să se salveze nu doar bunurile materiale ci şi cărţile cu cuvinte, cele care urma să se reconstituie sufletul neamului. Limba e poporul. Poporul e limba.
Un popor fără de limbă este ca o ţară fără de popor. A-ţi vorbi stâlcit limba înseamnă a-ţi ofensa strămoşii şi a nu-ţi respecta urmaşii. A nu-ţi iubi limba este identic cu a nu-ţi iubi Patria. Or, noţiunile pe Patrie, popor, ţară, vatră, pe de o parte, şi limbă, pe de alta se suprapun şi se identifică..."