Că așa-i în tenis
Nu mă pasionează tenisul, dar ar fi trebuit să fiu plecată (destul de des) de pe planetă în ultimele luni ca să nu aud de Simona Halep. Și să nu observ cum, consolidându-și popularitatea de la o victorie la alta, Simona a ținut o țară întreagă cu respirația tăiată la primul ei sfert de finală într-un turneu de Grand Slam. Când a ajuns la Roland Garros, în prima ei finală de Grand Slam, mai toți nutream gândul unei victorii răsunătoare.
Ne obișnuisem cu exploziile de laude din partea presei sportive și cu declarațiile de mândrie și mulțumirile de pe rețelele sociale.
Toate erau într-un contrast plăcut cu modestia pe care Simona Halep o dovedea la interviurile date după fiecare victorie. Eram toți trup și suflet lângă ea.
Ieri, Simona a fost învinsă în semifinalele de la Wimbledon și ceva s-a întâmplat. Presa a tratat evenimentul discret, cu articole scurte și reci. Numărul celor care i-au mai mulțumit Simonei, după înfrângere, a scăzut și el vizibil, iar statusurile de pe rețele au dispărut. Dincolo de volatilitatea sentimentelor publicului (masele oricum n-au tocmai reputația stabilității), e evident un lucru: nu ne place să pierdem. Și asta este foarte posibil să fie numai spre pierderea noastră.
Nu întâmplător spuneam de modestia din interviurile Simonei, pentru că ea relevă un anumit tip de gândire, foarte sănătos. Unul fără care este mult mai dificil să reușești într-o carieră competitivă. Sportivii știu că succesul lor nu este un rezultat al dotărilor native și rareori este un rezultat al șansei.
Noi, ceilalți, întreținem de multe ori o gândire superstițioasă vizavi de succes, punându-l pe seama talentului, a inteligenței sau chiar a destinului. Sportivii care se mișcă într-un mediu în care cei talentați au fost deja triați știu că ceea ce face diferența între ei este, în cea mai mare parte a timpului, perseverența în autocontrol și disciplină. Un concept familiar publicului larg, dar, dacă suntem sinceri, nu foarte drag.
Cel puțin asta concluzionează psihologii care ne constată reacțiile la eșec: vrem să-l mușamalizăm, să-l băgăm repede sub preș și, dacă se poate, să-l uităm complet. E firesc: înfrângerea nu e comodă, ba uneori chiar doare. (Ceva străin de antrenamentul unui sportiv?)
Carol Dweck, profesor de psihologie la Universitatea Stanford, scria în Mindset: The New Psychology of Success că propriile percepții, propriile credințe conștiente și inconștiente despre succes influențează dramatic dacă vom reuși sau nu în ceva ce ne propunem (și, în final, în viață).
Foarte mulți oameni au o concepție disfuncțională despre succes, o „mentalitate fixă”, conform căreia succesul este static: ori îl ai, ori nu-l ai. Ți-e dat. E o afirmare a ceea ce ești tu: deștept, talentat, descurcăreț, dotat. De aceea, mulți cred că pentru a-și menține simțământul că sunt deștepți sau dotați, tot ceea ce au nevoie este să persevereze spre succes, evitând, cu orice preț, eșecul.
Nimic mai toxic, dar să privim în direcția opusă. O „gândire flexibilă” recunoaște eșecul ca pe o piedică de surmontat în drumul spre o etapă superioară. Și nu e nimic superstițios sau autosugestionant în asta. Numai atunci când percepem eșecul ca pe o treaptă care solicită efort ca să o urci înțelegem că nu rezolvăm nimic dacă ne străduim să uităm că am ratat.
Succesul în viață este foarte asemănător cu succesul în sport. Și unul, și altul se bazează pe ciocniri repetate cu limitele. Te lovești de ele până începi să le muți din loc. Dar orice ciocnire doare, orice eșec este incomod. Numai că, dacă ești perseverent și continui în ciuda durerii, vei descoperi că ai împins, măcar puțin, limita. Că ai avansat.
Și e sănătos așa. Când câștigi, nu ți se pare un miracol, nu te gândești că ai dat peste o comoară de aur. E rezultatul muncii tale, asupra căreia ai avut control, e ceva ce „ți-a ieșit din mâini” cu efort. Când pierzi, nu ți se pare o tragedie, nu te gândești că asta spune despre tine că nu valorezi nimic și că nu vei reuși să faci niciodată ceva semnificativ. Ci că mai ai de muncă și că mai ai de depus efort.
Succesul se bazează pe eșecuri. De-asta se spune că „numai cine nu muncește nu greșește”. Așa că mulțumim, Simona!