Sep 14 Cum se face azi justiție (2)

Am depus, în 8 septembrie 2021, de Ziua Nașterii Micii Domnului, completarea – partea a doua – a Motivelor de apel în procesul penal în care m-au tîrît cu înverșunarea tipică neamului lor liderii organizațiilor mai importante ale iudeilor-așkenazi din România. După cum am spus în primul episod, am declarat apel, la care am primit termen pentru 16 septembrie 2021. Pe 10 august a.c. am depus la Curtea de Apel București prima pare a apelului; l-am împărțit în două, ca să nu pară prea mare. Apelul a ieșit cam de-o broșurică. După cum veți constata, am fost cît mai detaliat în explicații, pentru ca magistrații Curții de Apel să nu mai aibă cum să le ia apărarea – prin eventualele lor obiecții – celor care au instrumentat dosarul, care, astfel, au devenit ei înșiși condamnabili în cel mai mare grad, chiar dacă au fost învestiți – „în mod pripit“, cum spunea, acum vreo 15 ani, o președintă a Asociației Magistraților din România – cu calitatea de „inamovibili“.  Deoarece, într-adevăr, unii dintre magistrați nu pot fi scoși din postul lor decît dacă sunt trimiși în pușcărie.
Vă rog, dragi români care mă sprijiniți, să citiți continuarea apelului declarat, să judecați singuri și să îl dați mai departe!

***

Curtea de Apel – București                      Termen: 16 septembrie 2021
Dosar nr. 9749/301/2020, Penal                     Depusă în 8 septembrie 2021

Domnule Președinte,
Subsemnatul Vasile Zărnescu, cetățean român, domiciliat în București, (...), inculpat în dosarul cu numărul sus-indicat, prin prezenta, depun

completarea MOTIVELOR DE APEL depuse în 10 august

împotriva sentinței penale atacate nr. 62/04.02.2021, a Judecătoriei Sect. 3 București – secția 1 penală.

În fapt. Am fost trimis în judecată pentru următoarele fapte: publicarea a două articole de presă cu titlurile Falsitatea noțiunii „holocaustolog“ și Înșelătoria secolului XX (1), precum și pentru publicarea broșurii intitulate Sabin Orcan $uport€r. Toate datele legate de aceste materiale publicate sunt detaliate în Concluziile finale de la instanța de fond, dar sunt reluate în sentința penală nr. 62/04.02.2021 și în prima parte a MOTIVELOR DE APEL, depuse în 10 august 2021. În continuare, adaug partea a doua a motivelor de apel, prin care demonstrez că sentința penală atacată este netemeinică și nelegală.

8. Metafora butaforiilor lui Potemkin folosită pentru ticluirea de probe

În sentința penală nr. 62/04.02.2021 (dosar nr. 9749/301/2020), instanța aduce în atenție așa-zisul „punct de vedere al dlui Zărnescu“ cu privire la „camerele de gazare Potemkin“. Revin și arăt faptul că nici această „evidență a negării“, cum afirmă sentențios și absolut fals instanța de fond, nu-mi aparține, întrucât formula îi aparține lui Robert Faurisson, care, în textul de introducere intitulat „Autorul“, i-a făcut prezentarea lui Arthur Robert Butz, autorul cărții The Hoax of Century XX, carte în care Butz „arată că presupusa exterminare a iudeilor este o escrocherie“ , „că pretinsa exterminare a iudeilor este mistificarea secolului XX“ . Cu rea-voință, formula mi-a fost atribuit mie de către Alexandru Florian în sesizarea sa nr. 2028/14 aprilie 2014, intrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 cu nr. 4126/P/2014 din 26.03.2014 (cf. pag. 2 a sesizării sale, în anexa 1). Ideea a fost, ulterior, preluată mecanic de către procurorii care au instrumentat dosarul de față – în primul rând de către procurorul general interimar Dimitrie Bogdan Licu și, mai ales, de către Florin-Oprică Cîrciumaru, procurorul de caz –, care, cu toții, au luat ca atare cele scrise în denunțul lui Al. Florian și au menținut constant această falsă atribuire, fără să-o verifice – cum erau obligați de lege.
Reamintesc – după cum am făcut în mai multe Note scrise și Concluzii – că Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 a respins, inițial, sesizarea lui Alexandru Florian și a decis neînceperea urmăririi penale (N.U.P.), dar procurorul general interimar Dimitrie Bogdan Licu a scris că „s-a sesizat din oficiu“ cu privire la cazul meu și a declarat, în ordonanța respectivă, reînceperea urmării penale.
Astfel, în diverse acte ale Parchetului și ale instanțelor, toți magistrații redau, din pagina 1 a mini-introducerii mele din episodul 1 al traducerii publicate pe internet a cărții lui A.R. Butz, un citat trunchiat pe care ei îl încheie astfel: „... perfide și eminamente false, încă de pe la anul 1865.“ (sic), după care citează și îndemnul „Citește și dă mai departe!“ – ca să marcheze că acolo s-a terminat texul meu (cf. anexa 2). Exact același mod de citare l-a folosit chiar și președintele instanței de fond, judecătorul Cristian Dumitru, în pagina a doua a filei 34 din Încheierea Ședinței din camera de consiliu din data de 13.07.2020, dosar nr. 9749/301/2020/a1; exact același citat este reprodus tot de către judecătorul Cristian Dumitru și în pagina a doua a filei 38, din această Încheiere din 13.07.2020, precum și în pagina a doua a filei 113, a Încheierii din 11.01.2021. Exact același citat îl reia judecătorul Cristian Dumitru chiar și în pagina a doua a filei 124 a sentinței penale atacate nr. 62/04.02.2021. Astfel, în pagina 6 a sentinței penale (pagina a doua a filei 126), instanța de fond a încălcat nu numai Codul Penal, ci și regulile gramaticale, academice și juridice privind modul de redactare și de citare – la a căror respectare obligă Legea nr. 24 din 27 martie 2000  privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative –, căci, în loc să închidă ghilimelele și să pună punct, ca în toate celelalte dăți, unele exemplificate mai sus, ca să respecte conținutul textului meu și să marcheze că acolo se încheie citatul din acel text, nu mai închide ghilimelele, pune 6 (șase?!) puncte, insinuând că ar fi puncte de suspensie – deși acestea se pun, întotdeauna, între paranteze și doar în număr de trei, ca aici: „(...)“ –, și continuă citatul la persoana întâi – „Pentru mine, The Hoax...“ –, de parcă textul adăugat de el mi-ar fi aparținut mie:

«... perfide și eminamente false, încă de pe la anul 1865......
Pentru mine, The Hoax nu a jucat rolul unei lecturi de iniţiere, ci, mai curând, acela al unei providenţiale confirmări. În faţa colosului Marii Minciuni, am înţeles rapid că picioarele acesteia sunt „scurte“, cum se zice, de argilă sau de mămăligă, cum se spune de asemenea. În ideea mea, picioarele de argilă mămăligoasă, adică punctul cel mai sensibil al Holocaustului era reprezentat de camera de gazare, din care cauză am concentrat atacurile mele contra acestui punct. Se înţelege, însă, că spectatorul sau cititorul care nu a văzut şi nu înţelege încă ceea ce vreau să spun prin expresia „picioare de argilă“ s-ar putea mira că loviturile mele ţintesc nu prea departe de nivelul pământului, că am tendinţa să privesc numai în jos. Totuşi, la rândul meu am văzut monstrul în întregul lui. De altfel, date fiind formidabilele ei dimensiuni, cum mi-ar fi putut scăpa Gigantica Minciună? Înţelegând că punctul cel slab al întregii înşelătorii constă în faimoasele „camere de gazare“, nu mai puţin invizibile decît „elefantul holocaustic“, am concentrat pe acest punct cele mai multe dintre loviturile mele......
În acelaşi fel, astăzi, ne sunt suficienţi ochii şi un minim de cunoştinţe practice pentru a vedea că pretinsa cameră de gazare de la Auschwitz, capitala „Holocaustului“, vizitată zilnic de mii de turişti şi de pelerini, nu este decât o cameră de gazare Potemkin. Celelalte pretinse camere de gazare „naziste“, ori nu le mai vizitează nimeni, ori se spune că nu au fost terminate, deci nu au putut fi folosite. Istoricii nu îndrăznesc să arate, însă, un desen, o machetă, o reprezentare oarecare a acestei arme diabolice. Uneori, câte un candid îşi imaginează că vede o „cameră de gazare“».

Dar, dacă citatul încheiat cu „1865“ este din pagina 1 a mini-prezentării mele extrem de laconice a cărții lui Arthur Butz, continuarea citatului de la propoziția care începe cu „Pentru mine, The Hoax...“ pînă la finalul citatului din sentința penală nr. 62/04.02.2021 a instanței de fond, reprodus mai sus, este din pagina a 7-a a episodului „1“, iar textul îi aparține lui Robert Faurisson  (aici, în anexa 3, pagina a 7-a, alineatul 2 de sus și, respectiv, ultimul).
Instanța de fond continuă „motivarea“ falsificată, astfel:

«„În legătură cu cele prezentate în paragraful precedent, este de menționat că Grigori Alexandrovici Potiomkin, cunoscut în limba română și ca Potemkin (n. 23/24 septembrie 1739 - d. 5/16 octombrie 1791) a fost un general-feldmareșal rus, demnitar al statului și favorit al țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei,  termenul de potemkiniadă fiind dat de numele acestuia (este un termen de origine rusă, prin care se face referire la o metodă de falsificare a realității prin înfrumusețare). Despre Potemkin se relatează faptul că, cu ocazia unei vizite în Rusia a împăratului Iosif al II-lea și a regelui Poloniei, la sfârșitul secolului XVIII, dorind să creeze o imagine excepțională a investițiilor din teritoriile abia cucerite de la Ucraina, prințul Potemkin ar fi pus să fie construite niște uriașe decoruri de teatru, închipuind case, sate și orașe înfloritoare. Oaspeții, care au făcut o călătorie prin acele teritorii împreună cu țarina, s-au lăsat înșelați, iar Potemkin, prin acest gest, și-a consolidat poziția în fața țarinei. În realitate, „satele lui Potemkin” nu au existat niciodată, sau mai bine zis era vorba de sate adevărate, care fuseseră zugrăvite proaspăt pentru acea ocazie . [Aici autorul anonim de pe internet greșește și se și contrazice: nu erau „sate adevărate“, ci „sate“ construite din mucava, care, de la distanță, păreau adevărate, dar judecătorul Cristian Dumitru nu știe acest amănunt și îl ia „de bun“; n.n. – V.I.Z.]
Prin urmare, inculpatul, făcând referire la camerele de gazare ca fiind Potemkin, induce ideea cititorului articolului că acestea nu au existat, fiind o falsificare a realității» (sic).

Din câte se înțelege, inexistența acestor camere de gazare a oamenilor, care este dovedită de cercetătorii occidentali, și ale căror idei eu doar le-am preluat – munca de cercetare pe teren făcând-o ei –, este certă. Totuși, în mentalul colectiv, ca urmare a insidioasei propagande holocaustiste, s-a întipărit ideea că aceste camere de gazare ar fi existat și, prin ele, ar fi fost comise multe orori. Dar, afirmația rezultată în urma cercetărilor pe această temă, făcute în Occident cu mult înaintea anilor ’90, care neagă existența camerelor de gazare, îmi este imputată mie, fapt care a contat la individualizarea pedepsei, în opinia instanței de fond, care a tratat speța cu deplină superficialitate. În condițiile deturnării sensului afirmațiilor mele, interpretării eronate a probelor și eliminării probelor aduse de mine în dosar, care ar fi trebuit nu doar admise, ci și coroborate cu faptele istorice și temele de cercetare occidentale, incriminarea mea este neîntemeiată!
Astfel, deși formularea „camerele de gazare ca fiind Potemkin“ este o adevărată eroare lingvistică și logică (nefiind singura!), instanța de fond pretinde că am apelat la insinuări subliminale (!) ca să-l influențez pe cititor! Această interpretare „juridică“ – făcută cu evidentă rea-credință – este reluată de instanța de fond și la finalul paginii a 8-a sentinței penale atacate (fila 127, pag. 2). În motivarea sentinței, instanța de fond nu arată nicăieri care au fost mesajele subliminale destinate să influențeze opinia cititorului și unde au fost incluse!

Domnule Președinte, Onorată Curte,
NU „inculpatul“ face referire la Potemkin și NU „inculpatul“ insinuează ceva, ci instanța, prin falsificarea comisă cu rea-intenție în urma inserării unor texte culese de pe internet, cu toate că fapta mea se rezumă la două articole de presă, despre care am tot amintit, și o broșură care este un colaj de texte. Textele de mai sus, culese cu italice, sunt luate cu copy paste de pe portalul http://www.wikiwand.com/, conform notelor de subsol (și anexei 4)! Ele NU îi aparțin nici măcar lui Robert Faurisson, ci unui anonim care le-a postat – făcând și afirmații eronate – pe acest portal, de unde le-a cules ad litteram judecătorul Cristian Dumitru pentru a le insera în „declarația“ mea, ca aparținându-mi, rezultând, de aici, o altă „interpretare“ juridică, prin care mă condamnă!
Dar această fabricare de probe contra mea, comisă deliberat de instanța de fond cu scopul de a majora cuantumul pedepsei, este ilegală și intră sub incidența art. 268, alin. (2) privind „ticluirea de probe“, a art. 283 privind „represiunea nedreaptă“ și a art. 297 privind „abuzul în serviciu“ din Codul Penal – din care cauză instanța de fond este reprehensibilă în cel mai înalt grad, deoarece avea datoria să analizeze cu atenție materialul probator, in integrum, pentru aplicarea obiectivă a legii și nu să preia denunțul lui Alexandru Florian, care, de 16 ani, denigrează România prin toate acțiunile ilegale ale I.N.S.H.R.-„E.W.“  – așa cum am relevat și în Memoriul depus în probațiune, în 27.02.2020, existent de la fila 153 d.u.p. –, ci să asculte cu atenție precizările oferite de mine, inclusiv în înscrisurile anterioare, de apărătorul meu și de cei doi martori ai mei, profesori universitari, cunoscători ai fenomenului, în general, și al celui românesc, în special! Precizez că acest Memoriu al meu este citat frecvent ca o probă contra mea, dar nu a fost citit niciodată nici de procurorul de caz Forin-Oprică Cîrciumaru, nici de instanța de fond. În plus față de Memoriul invocat mai sus, pentru a exemplifica agresiunile de ultimă oră ale I.N.S.H.R.-„E.W.“, am dat instanței de fond o probă elocventă, depunând la dosar săptămânalul Certitudinea, nr. 70/31.08.2020, cu articolul dlui Miron Manega, „IOAN AUREL POP acuzat de alexandru florian că a minimalizat ororile holocaustului din România“ . De fapt, președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a scris, în mod eronat, că s-ar fi întâmplat unele evenimente tragice în acea vreme de război – dar în care război nu s-au întâmplat asemenea evenimente? În Războiul din Golf, Aviația americană și-a bombardat propriile trupe! Numai că atacul lui Alexandru Florian este făcut de pe poziția „Numai atât?!“ Adică ar fi vrut ca Ioan-Aurel Pop să fi folosit, și el, sintagma obedientă, literalmente ilogică și absolut falsă din O.U.G. nr. 31/2002, „anihilarea evreilor din România“! Prin aceeași optică, de „Numai atât?!“, a fost injuriat de către Alexandru Florian, în Raportul I.N.S.H.R.-„E.W.“, și deputatul P.N.L. Daniel Gheorghe, pentru că l-ar fi elogiat pe Mircea Vulcănescu și ar fi postat, pe pagina sa de Facebook, un „mesaj de comemorare pentru victimele Holocaustului“ . Ultima acțiune comisă de academicianul Ioan-Aurel Pop a fost umilirea marelui savant Nicolae Paulescu : a anulat sesiunea omagială, programată pentru 1-3 sept. a.c., dedicată descoperitorului insulinei! Denunțătorul Alexandru Florian și-a mai sporit panoplia acțiunilor de denigrare a României prin publicarea recentă a ultimului Raport de monitorizare, în care etalează, cu satisfacție, dar eliptic, și condamnarea mea: „o instanță de judecată din Romȃnia a stabilit, ȋn premieră, punȃnd ȋn aplicare o lege veche de 19 ani[,] că un cetățean se face vinovat de negarea Holocaustului“ . Repet, activitatea I.N.S.H.R.- „E.W.“, reflectată inclusiv de acest Raport de monitorizare, este ilegală, contravine pretenției de „studiere a holocaustului din România“ (care nu a existat și, deci, nu are ce studia: au fost arși în cuptoare iudei pe teritoriul României?!) și incită la ură contra poporului român, dar, față de această activitate pernicioasă, magistrații care au lucrat la acest dosar manifestă deplină toleranță, fiindcă ei se subordonează directivelor Curții Constituționale, care consideră că activitatea I.N.S.H.R.- „E.W.“ se încadrează în „libertatea de exprimare“! Dar faptul că eu apăr valorile naționale ale României și interesul statului național român ar constitui „încălcarea libertății de exprimare a altora“, căci aceeași C.C.R., prin directiva nr. 67/2005, afirmă că „exercitarea unei propagande naționalist-șovine reprezintă, în esență, o manifestare abuzivă a drepturilor și libertăților de mai sus“ . Această invocare a directivei nr. 67/2005 a C.C.R. este repetată în toate rechizitoriile procurorului Oprică-Florin Cîrciumaru – precum în cel din 19 febr. 2019 sau în cel din 10 martie 2020, preluat de Judecătoria Sect. 3 în 18 mai 2020 (dosar nr. 9749/301/2020/a1) –, deși, în contestația la acel rechizitoriu, am arătat că sintagma „naționalist-șovină“ este incorectă și, totodată, că în nici un studiu nu am făcut propagandă „șovină“: propagandă „șovină“, antiromânească face permanent I.N.S.H.R.-„E.W.“, dar aceasta este tolerată de C.C.R.!
Este surprinzător că Alexandru Florian, directorul I.N.S.H.R.-„E.W.“, a evitat să îi arunce în față negarea holocaustului și academicianului Răzvan Theodorescu (fost președinte al Asociației de prietenie Israel-România) pentru că acesta declarase în Parlament fraza sibilinică și nefastă: „România n-a avut un holocaust, dar România (...) a participat din motivele ştiute la holocaustul din alte zone“  (sic)! Nu-i mai puțin adevărat că nici Răzvan Theodorescu, deși a susținut cu tărie în Parlament că „România n-a avut un holocaust“, totuși, nu a contestat înființarea ilegală a I.N.S.H.R.-„E.W.“, care „cercetează“, conform titulaturii, tocmai „holocaustul din România“! În ce constă, după teoria I.N.S.H.R.-„E.W.“, acest holocaust, de vreme ce Răzvan Theodorescu, unul dintre cei trei semnatari ai O.U.G. nr. 31/2002, declară ritos că „România n-a avut un holocaust“?! După cum am mai relevat în unele Concluzii, chiar titulatura I.N.S.H.R.-„E.W.“ constituie o agresiune împotriva valorilor României. Astfel, poporul român plătește ca să fie denigrat – o agresiune contra căreia nici un procuror nu „s-a sesizat din oficiu“!
Asemenea afirmații, aparținând unor autori străini, care dezvoltă subiectul pe baza unor studii temeinice  la fața locului (în respectivele lagăre de concentrare), nu reprezintă elemente care să fi fost promovate în spațiul public de către mine, drept care nu pot fi învinuit de această faptă. Instanța face o interpretare deliberat falsă, ca să nu mai luăm în calcul lipsa elementară a cunoștințelor de istorie – cunoștințe neapărat necesare într-o asemenea speță –, coroborată cu eliminarea probelor noastre. Aceeași situație o găsim și la alin. 5 al aceleași file, unde îmi sunt atribuite și alte astfel de afirmații, pe care doar le reiau, și care le aparțin, de fapt, unor autori occidentali. Începutul filei 9 se raportează la aceleași camere de gazare, în legătură cu care am răspuns întrebărilor procurorului de ședință cu afirmații la obiect, care vin din sfera cercetărilor occidentale pe tema dată. De ce toate aceste probe și explicații ale mele nu sunt luate în calcul de către procurori și judecători, dar sunt etalate și susținute exclusiv afirmațiile nefondate ale denunțătorului Alexandru Florian?!
 
9. Neînțelegerea și subiectivismul folosite în pseudo-argumentare pentru a „dovedi vinovăția“ mea

9.1. Folosirea repetițiilor pentru a da impresia unui număr mare de „probe“.
În prima parte a „Motivelor de apel“, depusă în 10 august 2021, am subliniat că declarațiile celor doi martori ai acuzării, Marius Traian Cazan și Geta Vodislav, pe care se bazează Parchetul și instanța de fond ca fiind esențiale, nu au absolut nici o valoare probatorie. Dimpotrivă: prin eschivele făcute, aceștia se auto-incriminează. Cu toate acestea, instanța de fond, începând cu pagina a doua a sentinței penale nr. 62/04.02.2021, invocă de vreo cinci ori declarațiile lui M.T. Cazan și ale Getei Vodislav! De asemenea, preluând textele din rechizitoriile Parchetului (de ex., din Rechizitoriul din 15.02.2019, dosar nr. 4225/301/2019/a1), repetă de trei ori lista celor 15-18 „probe relevante“, deși acestea nu au nici o relevanță, deci nu există nici un temei pentru a decide, pe baza lor, o condamnare. Sentința penală atacată nr. 62/04.02.2021 este, din capul locului, total neîntemeiată.
9.2. Folosirea metodei „copy paste“ pentru a mări numărul și valoarea „argumentelor“ și a „probelor“ incriminatoare
La începutul anchetei penale desfășurate de către Procuratura Judecătoriei Sectorului 2, procurorul care a redactat ordonanțele și rechizitoriile, Florin-Oprică Cîrciumaru, printre alte fragmente copiate greșit – din unele rezultând afirmații exact contradictorii, care mi-au fost atribuite –, este și acesta: „Nici unul dintre cei patru vorbăreți din emisiunea X-PRESS din 5 martie a.c. nu a venit cu vreun argument...“ etc. I-am atras atenția subinspectorului Radu Anghel că textul este copiat greșit, fiindcă eu scrisesem „cei patru vorbeți“ tocmai pentru că termenul „vorbeți“ este un peiorativ, adică pentru a evidenția inconsistența și demagogia logoreei lor și am încercat să corectez cu pixul; dar polițistul a sărit speriat că nu, trebuie să las textul așa! Mi-am dat seama că era speriat de procurorul Florin-Oprică Cîrciumaru, căci el copiase textul în cauză. Și textul copiat greșit cu „vorbăreți“ (care e un laudativ) în loc de „vorbeți“ a fost rostogolit, timp de cinci ani, în actele Parchetului, deoarece nimeni nu a confruntat citatul în cauză cu textul meu, fiind preluat, mecanic, și de instanța de fond. Unele fragmente copiate greșit au fost, evident, și interpretate greșit și mi-au fost atribuite. Un astfel de exemplu – din citat rezultând un sens exact opus celui afirmat de mine – l-am comentat și am insistat să-l corectez în declarația dată la Parchet în 27.02.2020, pe care-l redau, mai jos, așa cum este reprodus, acum, de instanța de fond – dar, repet, corectat, între timp, de mine în ședința de anchetă din 27.02.2020.
9.3. Denaturarea grosieră a afirmațiilor mele pentru a mi se imputa negarea holocaustului
În Încheierea din 11.01.2021 (fila 113, pag. 2), instanța citează, din articolul Falsitatea noțiunii „holocaustolog“, acest fragment, pe care-l redau cu grafia și sublinierile cu italice ale instanței: «În ultimele 3-4 decenii, mişcarea istorică numită în Occident „revizionistă“ a demonstrat că propaganda pro-holocaust este absolut reprehensibilă, deoarece „holocaustul este o născocire diabolică a organizaţiilor sioniste pentru a strânge bani pe care i-au folosit pentru susţinerea activităţilor sioniste“.» Acest citat este trunchiat, evident, și este rostogolit în toate înscrisurile instanței – care preia textele anterioare al Parchetului. În articolul meu, am scris ceva exact opus: «În ultimele trei-patru decenii, mişcarea istorică numită în Occident „revizionistă“ a demonstrat că propaganda pro-holocaust este absolut reprehensibilă, deoarece „holocaustul“ este o născocire diabolică a organizaţiilor sioniste pentru a strînge bani pe care i-au folosit pentru susţinerea activităţilor sioniste – nici un ban adunat din mila celorlalţi neajungînd la evreii sau jidanii aflaţi, realmente, în suferinţă din cauza vicisitudinilor istorice. O demonstrează suficient de bine, în mai multe cărţi, Noam Chomsky şi Norman Finkelstein»... și alții. Propozițiile finale, marcate, aici, de mine cu bold, au fost eliminate de fiecare dată de magistrați, deși ele sunt esențiale atât pentru înțelegerea realității – anume că invocarea „holocaustului unic“ a fost paravanul sordidei înșelătorii, a afacerii pecuniare a elitei sioniste –, cât și pentru înțelegerea opiniei mele, calată pe studiile autorilor occidentali, care au demascat respectiva escrocherie: cuvântul The Hoax înseamnă escrocherie, păcăleală, mistificare, înșelătorie pecuniară. Pentru comoditatea și promptitudinea confruntării citatelor, vă dau articolul Falsitatea noțiunii „holocaustolog“, în anexa 5, așa cum a apărut pe AlterMedia. Afirmația de mai sus, cum că „nici un ban adunat din mila celorlalţi neajungînd la evreii sau jidanii aflaţi, realmente, în suferinţă din cauza vicisitudinilor istorice“ am folosit-o, constant, și în Addenda la articolul „Iosif Toma Popescu denunță campania holocaustică împotriva României“ – dezincriminat prin  prescriere (vedeți pag. 18 din Rechizitoriul din 15.02.2019 al lui Florin-Oprică Cîrciumaru) –, pe coperta a patra a cărții Holocaustul – gogorița diabolică , ediția din 2014 – dezincriminată prin prescriere –, la fel, pe coperta a patra a cărții Holocaustul – gogorița diabolică. Extorcarea de „bani de holocaust“, ediția din 2015, copertă depusă la dosar și publicată de mai multe site-uri  (aici în anexa 6).
Această trunchiere este comisă de magistrați, în totală neînțelegere față e subiectul în sine sau deliberat, constant și cu rea-voință, ca să le ușureze acuzarea mea de a fi negaționist. În plus redactarea eronată a motivării duce la o interpretare „interpretare juridică“ părtinitoare de către instanța de fond în sentința penală (în finalul paginii a doua a filei 113, cu continuare în fila 114): „Practic, inculpatul arata (sic) că poporul evreu a născocit toată această înșelătorie, această gogoriță diabolică, astfel cum numește el Holocaustul inventat de evrei pentru a stoarce bani de la oameni, el neexistând din punctul inculpatului de vedere, însă această negație este îmbrăcată sub o formă de afacere profitabilă pentru poporul evreu, iar afirmațiile făcute de inculpat nu privesc doar Holocaustul din România, ci neagă întregul Holocaust și efectele acestuia. Prin urmare, faptele expuse mai sus constituie infracțiunile prevăzute de art. 6 alin. 1, art. 6 alin. 1 și 3 și alin. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 31/2002 (sic).“ Ce înseamnă „...și alin. 6 alin. 1 din O.U.G. nr....“?! După cum vedeți, instanța de fond nu redă exact nici măcar articolele din incongruenta O.U.G. nr. 31/2002! Dar, mai grav este că, la fel ca în toate celelalte dăți, instanța de fond, pe urmele „interpretărilor“ Parchetului, falsifică textul meu prin trunchiere și „interpretare“ opusă afirmațiilor mele și pretinde, cu dovedită rea-voință, că eu aș fi scris: „că poporul evreu a născocit toată această înșelătorie“ și că ar fi o „afacere profitabilă pentru poporul evreu“. În primul rând, eu nu am scris niciodată, pe nicăieri, „poporul evreu“ deoarece, până în 1948, când s-a înființat statul Israel, nici nu a existat un „popor evreu“ și nu există nici acum: în statul Israel sunt numiți „izraelieni“, iar în Occident, ashkenazi, Jews, Juifs, giudei, judio, Die Juden, iar în Europa Centrală și de Est sunt numiți jidovi – dar nu „evrei“; doar în România Ana Pauker (Hannah Robinsohn ) și iudeo-bolșevicii ei au impus denominația „evrei“ . În România antebelică și postbelică nu a existat un „popor evreu“, ci doar Federația Asociațiilor Comunităților Evreilor din România (F.A.C.E.R.), iar în statisticile României Socialiste iudeii erau trecuți la „...și alții“: „maghiari, germani și alte minorități naționale“; expresia „și alții“ se menține și în ultimul recensământ al Institutului Național de Statistică. Apoi, eu am scris, dimpotrivă: „nici un ban adunat din mila celorlalţi neajungînd la evreii sau jidanii aflaţi, realmente, în suferinţă din cauza vicisitudinilor istorice“; fiindcă sumele imense strânse au fost – cum am mai spus inclusiv în partea întâi – deturnate de către liderii organizațiilor sioniste și folosite la înființarea de bănci, organizații paramilitare teroriste (Irgun, Stern, Haganah etc.), servicii secrete, organizații teroriste de presiune și influență, precum Anti-Defamation League  (A.D.L.) și pentru cumpărarea de pământ în Palestina, înființând kibutzuri – ca să spună, ulterior, „acesta este Pământul nostru și trebuie să ne înființăm un stat“! Am explicat această disjuncție și în ședința publică din 12.10.2020. Oricum, nu este vorba că „poporul evreu a născocit toată această înșelătorie“, ci dimpotrivă, că „poporul evreu“ nu a născocit nimic, ci, dimpotrivă, a suferit de pe urma escrocheriei practicate permanent de liderii organizațiilor sioniste! Adică este exact invers, dar instanța de fond nu a adoptat o linie logică, obiectivă, corectă, care să ducă la analizarea corectă a probatoriului meu și chiar și al magistraților, ci, dimpotrivă, una falsă, părtinitoare, ca să găsească pretexte pentru condamnarea mea. Această dosire criminală a sumelor de bani strânse în numele și destinate iudeilor amărâți se practică și acum:
„În vară, victimele Holocaustului organizaseră o acţiune de protest, manifestând (...) împotriva faptului că din cele 3,5 miliarde de mărci germane, însumând volumul total al despăgubirilor pe care avea să le plătească Germania, doar o mică parte a ajuns la destinaţie. Majoritatea banilor s-au pierdut undeva în străfundurile birocraţiei israeliene. Israelul, tânăr şi bogat, scandau supravieţuitorii, îşi umileşte generaţia fondatorilor“  (anexa 13).
Este evident că nu este vorba de faptul că s-ar fi „pierdut în străfundurile birocraţiei izraeliene“, ci de rapacitatea liderilor sioniști, aceeași de peste 120 de ani, aceeași cu rapacitatea liderilor talmudiști dintotdeauna!
Această falsificare constituie încă o dovadă a netemeiniciei și a nelegalității sentinței penale atacate nr. 62/04.02.2021.
9.4. Escamotarea necesității prescrierii principalelor articole.
Cartea Holocaustul – gogorița diabolică, ediția 2014, a fost lansată și pusă în vânzare la Librăria „Mihai Eminescu“ în august 2014. Prescrierea ei s-a făcut în pag. 19 a Rechizitoriul din 10.03.2020. Dar cele două articole rămase incriminate, Falsitatea noțiunii „holocaustolog“ și Înșelătoria Secolului XX (1), apăruseră cu cel puțin un an înaintea acestei cărți și, deci, trebuiau și ele dezincriminate prin prescriere. Magistrații care au răsfoit dosarul de față s-au făcut că nu observă situația ivită, fiindcă, altfel, dosarul ar fi rămas fără obiect: adică ar fi rămas doar broșura-pamflet, la care nu aveau ce judeca și condamna!
Această situație este încă o dovadă că sentința penală atacată este netemeinică și nelegală.

10. Modul pernicios de interpretare

10.1. În pagina a opta a sentinței penale atacate, aliniatul al doilea de jos, instanța de fond scrie:  
«Chiar faptul că în cuprinsul publicațiilor/articolelor, noțiunea de „holocaust“ și „6 milioane de evrei“, de fiecare dată pune ghilimelele, vine în completarea argumentelor expuse în paragrafele anterioare, urmărindu-se așadar, prin această modalitate de expunere, a se accentua ideea potrivit căreia holocaustul nu a existat în realitate» (pagina a doua, fila 127); fraza este copiată din pagina a noua a Rechizitoriului din 10.03.2020 al lui Oprică-Florin Cîrciumaru (dosar nr. 4126/P/2014). Inclusiv acest fragment atestă incapacitatea de comprehensiune a instanței de fond: adică magistrații respectivi nu discriminează între „holocaust“, scris între ghilimele – prin care analizez un termen – și cuvântul holocaust, scris fără ghilimele, prin care mă refer la fenomenul real-istoric, fenomen despre care am repetat frecvent că nu constituie obiectul meu de studiu, întrucât obiectul cercetării mele este exclusiv „propaganda holocaustistă“! În acest sens, explicațiile date în articolul concis și clar definit: Falsitatea noțiunii „holocaustolog“ – articol catalogat de Parchet tot ca infracțiune, iar instanța a preluat mecanic, fără discernământ, această optică fiindcă nu a citit nici o pagină din „înscrisurile“ explicative pe care le-am depus în dosar sau nu le-a înțeles – sunt elocvente pentru a dovedi refuzul permanent al magistraților respectivi de a analiza probele mele în mod nepărtinitor, obiectiv, echilibrat, conform legii. În ședința de anchetă din 27.02.2020, l-am întrebat pe procurorul Florin-Oprică Cîrciumaru „dacă a auzit de Patapievici“. Auzise. Dar a recunoscut că nu a citit nici o carte de-a lui! În Memoriul, depus ca probatoriu al meu la Parchet în 27.02.2020, am redat – spre înștiințarea magistraților – câteva insulte proferate de acesta la adresa poporului român, dar trebuie să le reamintesc aici, pentru a nu se mai spune că „românii incită la ură contra evreilor“! H.-R. Patapievici scrie, în „Politice“, că Eminescu este „scheletul nostru din debara“ şi alte asemenea mizerii: „Un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare“ (pag. 34); „23 de milioane de omuleţi patibulari“ (pag. 53); „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării“ (pag. 63); „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut…“ (pag. 63); „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu“ (pag. 64); „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau să o folosim numai pentru înjurături“ (eodem loco); etc.  Evident, H.-R. Patapievici este un denigrator „mai mic“; Alexandru Florian deține recordul la injurii și la virulența acțiunilor denigratoare, nepedepsite – dimpotrivă, plătite de guvern; mai mult, Alexandru Florian s-a erijat în inițiator legislativ: Aurel Vainer a afirmat că el, ca președinte al F.C.E.R., și Alexandru Florian, ca președinte al I.N.S.H.R.-„E.W.“, au inițiat și au insistat pentru promulgarea Legii nr. 217/215, supranumită „legea antilegionară“ și care pune pe primul plan promovarea „memoriei Holocaustului“ și, pentru aceasta, trebuie să blocheze „memoriile concurente“ . Adică 20 de milioane de români să tacă mâlc și să facă sluj în fața așa-zilelor elite descrise de dl prof. Ion Coja! Dar, evident, împingându-i în față pe Crin Antonescu și cei doi colaboratori ai săi, ca „inițiatori“ ai legii !
 
Domnule Președinte, Onorată instanță,
Magistrații implicați în instrumentarea dosarului meu n-au citit nici o carte de istorie contemporană pe această temă. De exemplu, cărțile: Industria holocaustului, a lui N.G. Finkelstein, Povara a trei milenii de religie și istorie iudaică, a lui Israel Shahak, Miturile fundamentale ale politicii izraeliene, a lui Roger Garaudy (toate traduse în românește!) sau The Jewish Paradox, al lui Nahum Goldman, Eichman la Ierusalim, a marii denigratoare a României, Hannah Arendt, sau Exterminarea evreilor din Europa, a lui Raul Hilberg. Exclus! În consecință, nu au posibilitatea de a judeca o asemenea speță, fiindcă nu cunosc cadrul istoric evident și susținut de documentare științifică, mai ales după ce mi-au fost înlăturate toate probele. Ei nu au cunoștințe de istorie, de sociologie, de politologie, de psihologie a popoarelor, de etnografie, de geopolitică etc., nu au cunoștințe științifice și o perspectivă multidisciplinară. Din aceste motive, probatoriul meu – inclusiv cel adus de către cei doi martori universitari – trebuia luat în serios de prima dată, iar instanța avea posibilitatea, având martorii în față, să se lămurească cu mult mai mult asupra speței și a faptelor istorice, a cercetărilor recente în acest domeniu. De altfel, așa cum am consemnat în Concluzii scrise, procurorul Florin-Oprică Cîrciumaru a recunoscut că nu citise nici înscrisurile depuse la dosar, și, deci, nici cărțile din domeniul cercetat, „fiindcă nu-l interesează“! Or, apărătorul meu a insistat, repet, să releve specificitatea acestui caz: spre deosebire de infracțiunile comune – când se analizează arma crimei, victima, hainele victimei, împrejurările, mobilul crimei etc. –, speța de față este una academică și, ca atare, probele mele – articolele publicate, depozițiile mele și cărțile indicate – trebuie citite, înțelese și interpretate corect! Pe lângă principiul de drept Audiatur et altera pars, trebuie aplicat și principiul din analiza politică, științifică și sociologică Audiatur omnia pars! Dar această ignoranță nu le acordă circumstanțe atenuante, ci, dimpotrivă, agravante: prin calificarea lor profesională juridică, prin inamovibilitatea cu care au fost învestiți de stat, magistrații implicați trebuiau să analizeze obiectiv, echidistant probele și nu cu rea-intenție și părtinitor, ca să îl favorizeze pe Alexandru Florian, care, sub aspect istoric și ideologic, este cel mai mare denigrator actual al României!
În opoziție totală față de modul cum au acționat magistrații aici, reamintim rezoluția dată în dosarul nr. 509/P/2005, de la Tribunalul Sibiu, de către procurorul de caz împotriva denunțului comis de principalele organizații iudaice antiromânești – M.C.A-România, condusă de Maximilian Marco-Katz, F.C.E.R., condusă de Aurel Vainer și A.E.R.V.H., condusă de Liviu-Ștrul Beris – contra dlui prof. univ. dr. Alexandru Corvin Lupu: „Sub aspectul laturii obiective, autorul nu neagă sau contestă (recunoaște) fenomenul de „Holocaust“ (...), ci pune în discuție dimensiunea și existența acestuia în România bazându-se, cum am mai spus, pe documente, lucrări istoriografice și chiar memorii ale unor cetățeni evrei, exprimând în final idei rezultate strict din aceste argumente“. Și procurorul Marius Aron dispune „Neînceperea urmăririi penale împotriva numitului LUPU CORVIN pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 31/2002“ (depusă la dosar în ședința publică din 12.10.2020 și, aici în anexa 9). Cum de procurorul Marius Aron a înțeles corect cauza și a dat o N.U.P., iar magistrații din acest dosar s-au opintit ca să îl protejeze constant pe agresivul antiromân Alexandru Florian?!
Cum este posibil ca un procuror să aibă un punct de vedere corect și la obiect, să înțeleagă fenomenul istorico-social, politic și economic al speței, coroborând datele istorice și cele de ordin lingvistic cu dispozițiile legale, rezultând din aceasta neînceperea urmăririi penale, iar un alt procuror, Dimitrie Bogdan Licu și, apoi, Oprică Cîrciumaru, să aibă puncte de vedere exact opuse, pe o speță identică? Tema este aceeași, cercetarea se raportează la evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial care privesc soarta evreilor și implicațiile diverselor state în acest fenomen, cu consecințele pe teren lung și foarte lung. Iar, în ceea ce ne privește, am depus destule mărturii și destule probe din care rezultă care a fost și rămâne în istorie atitudinea României, a națiunii române și a administrației statului român din acel timp, fapt care duce la o singură concluzie, aceea rezultată din prima parte a declarației academicianului Răzvan Teodorescu, ca să oferim doar un singur exemplu. Evident, nu putem să ignorăm unele excese comise de anumite persoane, cu privire la acest subiect, dar acest aspect nu se poate subsuma dispozițiilor oficiale ale statului român din acea vreme, iar din aceasta rezultă neimplicarea națiunii române și a administrației statului în evenimentele împotriva evreilor. Ca atare, în situația dată, acuzele adresate României sunt total nefondate, solicitările de despăgubiri sunt la fel de nefondate, iar cercetarea pe această temă, doar din punctul de vedere exclusiv al I.N.S.H.R.-„E.W.“, este lipsită de obiectivitate și de documentare – motiv pentru care Alexandru Florian a și vrut să elimine „memoriile concurente“ prin impunerea Legii nr. 217/2015 !
10.2. Ignorarea completă a înscrisurilor depuse la dosar
În articolul Falsitatea noțiunii „holocaustolog“, am relevat că, până în 1990, în dicționarele românești cuvântul „holocaust“ era definit etimologic ca fiind provenit din cuvântul grecesc holokaustos – cuvânt compus din holo (întreg) și kaustos (ardere) –, care înseamnă „arderea de tot“, în întregime, a unor viețuitoare, în cadrul ritualurilor religioase ale popoarelor arhaice: asirieni, egipteni, hitiți, perși, greci ș.a., de la care iudeii au împrumutat aceste ritualuri. Și, odată cu aceste ritualuri, au împrumutat și termenul, deoarece iudeii antici erau o alianță labilă de triburi – adesea luptându-se între ele pentru teritoriile de pășunat, fiind triburi nomade – și nu aveau nici o limbă constituită, comună, specifică popoarelor sedentarizate. Abia spre începutul acestui mileniu, după ce Mișcarea Revizionistă compromisese sintagma „Holocaustul unic“, apologeții acestuia au apelat, pentru o substituție discretă – cum semnalează Arthur Robert Butz –, la cuvântul shoah, care ar fi „ebraic“ – așa cum am menționat în Notele, în Concluziile și în Memoriile depuse la dosar. Într-adevăr, Alain Besançon a început să scrie, într-o broșură, în 1998, despre „unicitatea șoah“-ului , iar, recent, un nou apologet holocaustist, Thierry Wolton, într-o cărticică de 192 de pagini , face exclusiv teoria „unicității șoahului“ și doar spre sfârșit, în vreo două locuri, folosește cuvântul „Holocaust“, fiindcă e nevoit să citeze un titlu care conține acest termen! În acest ritm, după ce, timp de peste 150 de ani, am fost bombardați cu noțiunea „holocaust“, e de așteptat ca „Ziua Holocaustului“ să năpârlească în „Ziua Șoahului“! Deci, nu a fost „Holocaust“, ci a fost „Șoah“. Să vedem cum se va interpreta substituirea de termeni atunci când magistrații vor afla că nu a fost „Holocaust“, ci a fost „Șoah“! Dar, oricum, apologeții holocaustiști, prin străduința, de peste două decenii, de a înlocui termenul „Holocaust“ cu cel de „Șoah“, neagă, ipso facto, „Holocaustul unic“. Oricum, I.N.S.H.R-„E.W.“ conține numele unui mare impostor, iar demonstrațiile există .
În data de 15.06.2020, am explicat, pe îndelete și argumentat, chestiunile de mai sus și alte aspecte ale derulării anchetei penale (la dosar).
Acestea au fost analizate în Încheierea din 13.07.2020 (filele 34-40, în dosarul nr. 9749/301/2020/a1).

Domnule Președinte, Onorată Curte,
Vă rog să remarcați că Încheierea din 13.07.2020 are 14 pagini. Dintre acestea, circa 4 pagini – primele trei și ultima – sunt scrise cu litere normale, iar cele 10 pagini din interior, scrise cu litere italice, aparțin pledoariei mele. Aceste 10 pagini sunt, evident, copiate din textul meu, cu unele mici greșeli, produse de grefiera care a copiat textul. Este de notorietate că și paginile introductive și ultimele, de încheiere, sunt scrise tot de aceeași persoană, care preia, mecanic, textele similare, standard, din ordonanțele și rechizitoriile anterioare. Deci, instanța de fond doar a semnat respectiva încheiere. De altfel, în Încheierea din 11.01.2021, instanța de fond scrie, redând, chipurile, spusele mele: „Teleenciclopedia britanica din 1902 spunea că Rusia și România, la 1880, aveau un plan de ucidere a șase milioane de iudei (sic)“ (cf. fila 118, rândul 7 de jos; alte erori tot aici, în rândul 18 de jos). Evident că eu nu am rostit, în pledoaria mea, formularea halucinantă „Teleenciclopedia britanică din 1902“! Televiziunea a apărut în Anglia abia în 1951! În 1902, nu exista nici măcar conceptul de „televiziune“! Este, evident, o altă eroare de redactare, dar și acest fapt a influențat sentința penală atacată, netemeinică în opinia noastră.

11. Incoerența legislativă în privința definirii noțiunii „holocaust“

Referitor la definiția termenului „holocaust“ din O.U.G. 31/2002, la fel, dl prof. univ. dr. Ion Coja, în ședința instanței de fond din 11.01.2021, subliniază: „Ceea ce există în lege este o mizerie, întrucât termenii folosiți de această definiție nu au acoperire juridică, de exemplu acela de anihilare a evreilor“ (fila 52, pag. 2). Această „mizerie“ semantică, juridică, geopolitică și sociologică – „anihilarea evreilor“, cu toate că nu a existat nici o anihilare! – persistă în O.U.G. nr. 31/2002, iată!, de două decenii, deși chiar și numai această singură sintagmă anulează validitatea O.U.G. nr. 31/2002 și a legilor pendinte: legile 107/2006, 217/2015, 157/2018! Deoarece este mai mult decât o „mizerie“ stilistică: e o adevărată bulibășeală legislativă. Este cazul inclusiv al Hotărârii de Guvern nr. 902/04.08.2005, de înființare a I.N.S.H.R.-„E.W.“  A fost semnalată, deja, și în mod public, încălcarea unor dispoziții legale și constituționale de către Guvernul României, prin emiterea H.G. nr. 902/04.08.2005 . În acest timp, fără a avea acoperire legală, directorul I.N.S.H.R.-„E.W.“, denunțătorul meu, Alexandru Florian, desfășoară pe teritoriul României activități specifice organelor judiciare și acțiuni de poliție politică împotriva naționaliștilor români . Când martorul Marius Traian Cazan, în declarația de completare dată la Poliție, a enumerat atribuțiile, activitățile exercitate de I.N.S.H.R.-„E.W.“, el a precizat activitățile pe care acesta le efectuează în mod ilegal: supravegherea presei actuale din România, ca să îi deceleze antisemitismul, înseamnă activitate de spionaj, de „poliție politică“, contrară activității de cercetare științifică a „holocaustului din România“, care s-ar fi petrecut între anii 1941-1945. Sau I.N.S.H.R.-„E.W.“ pretinde că, și după 1945, ar fi avut loc un „holocaust comis de români contra evreilor“?!    
Guvernul a emis Hotărârea nr. 902/04.08.2005, de înființare a I.N.S.H.R.-„E.W.“, fără să definească, așa cum prevedea legea, termenul de „holocaust“, în genere, și, eventual, „în România“. Abia prin art. I al Legii nr. 217/2015  pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 31/2002 , s-a introdus în textul Ordonanței litera e) a art. 2, care cuprinde definiția „holocaustului din România“. Vom reveni, mai jos, cu explicațiile.
În aceste condiții, I.N.S.H.R.-„E.W.“ „a studiat“ un fenomen denumit generic „holocaustul în România“, dar fără ca această formulare să fi fost definită în actul normativ de înființare a lui sau în vreo altă lege. O definiție a cuvântului „holocaust“, având diverse înțelesuri, nu se găsea decât în DEX . După cum am explicat în diverse înscrisuri depuse la dosar – și e necesar să repetăm, pentru clarificare –, termenul „holocaust“ provine din cuvintele grecești holos (=întreg) și kaustos/kaustein (=ars/ardere) și înseamnă „ardere de tot“. Așadar, termenul „holocaust“ este împrumutat pentru că iudeii nu aveau în limba lor cuvântul „holocaust“, care a fost introdus în presă de ziarul New York Times, din S.U.A. din 7 mai 1899, în articolul „An american in Seville“  (Un american la Sevilla). Utilizarea termenului „holocaust“ în articolul din New York Times, deși era literară, era în mare parte corectă, întrucât era folosit în sensul propriu, științific: adică reflecta realitatea din timpul răzmeriței contra iudeilor din Sevilla, în anul 1396, când, dintre cei 20.000 de iudei din oraș – învinuiți de propagarea ciumei, de speculă și de cămătărie –, circa un sfert fuseseră uciși, arși în casele lor, măcelăriți pe străzi, iar ceilalți fiind vânduți ca sclavi maurilor sau siliți să se convertească la catolicism. Dar, ulterior, noțiunea „holocaust“ a fost utilizată în mod exclusiv figurat, metaforic, adică greșit, neștiințific, pretinzându-se, inițial, încă din anul 1900, „că VOR FI UCIȘI șase milioane în holocaust“. Apoi, din ianuarie 1945, timpul verbului s-a schimbat – de la timpul viitor la trecut – și s-a scris că, deja „se știe că FUSESERĂ UCIȘI șase milioane în holocaust“, dar nu „arși de tot“/holocaustați, ci anume că fuseseră „gazați“ – așa cum se pretinde, de exemplu, și că „cei 700.000 de evrei din Ungaria au fost duși de pe peron direct în camerele de gazare“ și uciși cu Zyklon B!
Prin omisiunea definirii termenului de „holocaust“ în textul H.G. nr. 902/2005, Guvernul a încălcat dispozițiile art. 6, art. 23 și ale art. 34, alin. (1) și (2) din Legea nr. 24 din 27 martie 2000  privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Legea stipulează în mod explicit, prin prevederile art. 23, cităm: „Determinarea conceptelor și noțiunilor Art. 23 – În cadrul soluțiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite“.
Tot fără drept de echivoc, art. 34 al Legii nr. 24/2000 prevede, cităm: „Unitatea terminologică Art. 34. – (1) În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni. (2) Dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie“.
În contextul în care aceste prevederi nu au fost respectate, de către Guvernul României, în actul de constituire a Institutul Național de Studiere a Holocaustului din România-„E.W.“ (I.N.S.H.R.-„E.W.“), rezultă că acesta, fără a avea vreun drept legal, și-a adjudecat competența de autoritate exclusivă asupra subiectului denumit, în mod artificial, „holocaustul din România“.
Toate cercetările și descoperirile I.N.S.H.R.-„E.W.“, efectuate în acest interval de timp, precum și toate referirile la fenomenul „Holocaust în România“ sunt lovite de nulitate din punctul de vedere al atestării legalității acestora. Din punct de vedere legal, timp de 10 ani, I.N.S.H.R.-„E.W.“ a funcționat pe post de o.n.g. declarată, în plus, ca fiind „de utilitate publică“, adică plătită din banii publici, deși nu și-a dovedit utilitatea – dimpotrivă, a dus o activitate exclusiv antiromânească ! Totodată, au fost fără obiect toate plângerile penale formulate de I.N.S.H.R.-„E.W.“ împotriva celor care ar fi contestat, negat, minimalizat etc. holocaustul din România, din moment ce acesta nu era definit din punct de vedere legal.
În această situație se află și studiile mele incriminate de Alexandru Florian, directorul I.N.S.H.R.-„E.W.“: denunțul său, formulat în 14.03.2014, este neîntemeiat juridic și, pe cale de consecință juridică, sentința penală atacată nr. 62/04.02.2021 este netemeinică și nelegală.
Singurul act normativ în care era menționat holocaustul, dar fără să fi fost, inițial, definit, a fost O.U.G. nr. 31/2002 . În forma emisă în anul 2001 și intrată în vigoare în 2002, Ordonanța făcea referire la holocaust numai în art. 6: „Art. 6. Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau interzicerea unor drepturi“. De aceea a și fost blocată în Parlament de către senatorii Mircea Ionescu-Quintus și Gheorghe Buzatu: pentru că NU era definită noțiunea „holocaust“! Ca și în cazul înființării Institutului „Elie Wiesel“, dispozițiile art. 6 al O.U.G. nr. 31/2002 erau lovite de nulitate, din moment ce, la art. 2, termenul de „holocaust“ nu era definit.
Și la fel de lovite de nulitate sunt și acum, din cauza incoerenței legislative persistente legate de definirea termenului „holocaust“ și de menținerea sintagmei aberante „anihilarea evreilor“, care nu este decât o echivalență a sintagmei-clișeu „exterminarea evreilor“, folosită de apologeții holocaustiști, ca Lucy Dawidowicz, Raul Hilberg, Radu Ioanid, Elie Wiesel, Michael Shafir, Alexandru Florian ș.a.
Prin această bulibășeală legislativă au fost încălcate prevederile Legii nr. 24 din 27 martie 2000 (*republicată*) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:
„Art. 8 alin. (4): Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor.
Articolul 25: În cadrul soluțiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite.
Articolul 36: (1) Actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie.
Articolul 37: (1) În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni.(2) Dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie“.
De aceea, repetăm, parlamentarii Gheorghe Buzatu și Mircea Ionescu-Quintus au contestat O.U.G. nr. 31/2002 tocmai pentru că lipsea definirea termenului, iar definirea era esențială. Parlamentului i-au trebuit 4 (patru) ani pentru a concepe, tot greșit, și a introduce definiția în Legea nr. 107/2006, care, la rândul ei, a fost promulgată pe furiș, prin „aprobarea tacită“:
„d)  prin holocaust se înțelege (sic) persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945. De asemenea, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, o parte din populația romă a fost supusă deportării și anihilării“. Litera d) a art. 2 a fost introdusă de pct. 2 al articolului unic din Legea nr. 107 din 27 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 377 din 3 mai 2006.
Dar, la fel, sintagma „perioada 1933-1945“ reprezintă tot o falsitate, deoarece nu poate fi vorba de nici o „anihilare“: între anii 1933-1939 a funcționat cu succes The Transfer Agreement – Înțelegerea de transfer, dintre conducerea Germaniei, sioniștii din Germania și yichouv din Palestina (iudeii imigrați în Palestina până în 1933) – „reciproc avantajoasă“, cum recunoaște Hannah Arendt –, prin care se asigura emigrarea iudeilor din Germania, cu toată averea mobilă, în Palestina sau în alte țări primitoare. De asemenea, între 1939-1944, Germania a sprijinit afluirea ilegală a iudeilor în Palestina prin țările aliate – inclusiv prin România!
Formularea „anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă (...) din perioada 1933-1945“ își are sorgintea în lucrările principalilor apologeți holocaustiști, așkenazii Raul Hilberg  și Lucy S. Dawidowicz ,  care indică în mod expres intervalul „1933-1945“. Este de natura evidenței că juriștii Parlamentului nu au cunoscut aceste lucrări apologetice și că textul articolului în cauză fusese redactat și transmis lor de către «specialiștii de la I.N.S.H.R.-„E.W.“» Dar, elocvente pentru atestarea falsității stabilirii „intervalului 1933-1945“ ca durată a holocaustului, sunt chiar monumentele iudaice dedicate acestui eveniment, care consemnează, mereu, doar intervalul 1939-1945: vedeți anexa 7. Deci, nici vorbă de „anihilare“, de exterminare! Oricum însă, clișeul cu „programul de exterminare a evreilor fiind plănuit și executat între anii 1933-1945“ este repetat și în pagina a doua a Rechizitoriului final, din 10.03.2020, al lui Oprică Cîrciumaru, intrat la Jud. Sect. 3 în dosarul 9749/3-1/2020/a1; la care Oprică Cîrciumaru adaugă alt clișeu folosit anterior: „...holocaustul este considerat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului un fapt istoric care nu mai poate face obiectul unor dezbateri sau cercetări (documentare, istorice, etc.), existența sa fiind stabilită în mod incontestabil (cauza Garaudy c/France)“. Această-directivă clișeu a C.E.D.O. – „existența holocaustului fiind stabilită în mod incontestabil“ –, care le servește magistraților drept umbrelă-paravan și îi scutește de a mai gândi independent și la obiect, este echivalentul politico-juridic al ideii holocaustistului Raul Hilberg: „Il ne faut pas se demander comment techniquement un tel meurtre de masse a été possible ; il a été possible techniquement puisqu'il a eu lieu“ – „Nu trebuie să ne punem întrebarea cum a fost posibil, sub aspect tehnic, un astfel de masacru în masă; tehnic, el a fost posibil fiindcă a avut loc“. Laconic zis, „Holocaustul a fost fiindcă a fost!“ – și astfel, existența holocaustului a fost „stabilită în mod incontestabil“! O idee iudaică devenită directivă a C.E.D.O.!
Ar fi o soluție pentru eliminarea acestei directive eminamente stupide a C.E.D.O.: politologii, juriștii, opinia publică, în genere, să afle că, spre sfârșitul carierei sale de mare căutător a dovezilor existenței holocaustului, fiindcă nu a găsit nici un ordin, nici o dovadă că liderii Germaniei hitleriste intenționau „exterminarea, anihilarea iudeilor“, Raul Hilbert a declarat că Hitler și-a transmis ordinele respective de „anihilare“ prin „telepatie“ !  
A doua modificare s-a introdus după încă 9 (nouă) ani, tot la presiunea I.N.S.H.R.-„E.W.“, pentru a se strecura sintagma „holocaust pe teritoriul României“ spre a fi învinovățită România de comiterea holocaustului și a fi extorcată de „despăgubiri de holocaust“:
„e)  prin holocaust pe teritoriul României se înțelege (sic) persecuția sistematică și anihilarea evreilor și a rromilor, sprijinită de autoritățile și instituțiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944“. Lit. e) a art. 2 a fost introdusă de pct. 4 al art. I din Legea nr. 217 din 23 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 558 din 27 iulie 2015. Definiția generală a „holocaustului pe teritoriul României“ din anul 2015 introduce – prin arbitrariu și exagerare – ambiguitatea termenului „holocaust“ privind „persecuția sistematică și anihilarea rromilor“, deși, în anul 2006, în definiția generală a „holocaustului“ se menționase că numai „o parte din populația romă a fost supusă deportării și anihilării“ . Asemenea tribulații terminologice descalifică O.U.G. nr. 31/2002 și legile pendinte.
Subliniem că prima dată este folosită vocabula „rom“ și, în modificarea următoare a legii, „rrom“. Care este termenul corect? Nici unul! Mai mult, pentru rigurozitate științifică –  pe care este evident că nu o are –, legiuitorul trebuia să folosească termenul istoricește determinat și să scrie „țigani“, nu romi sau rromi, fiindcă în documentele vremii erau desemnați prin cuvântul „țigani“: vocabula „rom/rrom“ a fost introdusă, diversionist, după anul 2000, prin Memorandumul nr. D2/1094 din 29.02.2000 al lui Petre Roman .
Referitor la respectiva „anihilare“ – a evreilor și a țiganilor –, elocvent este faptul că Radu Lecca afirmă că, după ce a obținut de la mareșalul Ion Antonescu decizia „readucerii tuturor evreilor deportați în Transnistria (...) am primit zeci de scrisori (...) de la românii care mă acuzau nu numai că nu am scăpat țara de evrei, dar am adus și evreii din Rusia, astfel că acum sunt mai mulți ca înainte“ . Ceea ce era absolut adevărat. Conform unui recensământ făcut de filiala din România a Congresului Mondial Evreiesc, statistica relevă că, în 1930, erau 325.878 de indivizi, iar, în 1947, erau 381.827  (v. anexa 8)! Deci, cu 55.949 mai mulți: curat „anihilare!“ Dar, dacă până în 1989, șef-rabinul Moses Rosen se lăuda că salvase 400.000 de evrei, ajutându-i să emigreze în Israel, dar „la 1 iulie 1901, a oficiat o slujbă de comemorare a 400.000 de evrei, victime ale Holocaustului“  și, ulterior, avea să ceară imperios „despăgubiri de holocaust“!
Q.E.D.
Persistența formulării absurde „anihilarea evreilor și a rromilor/romilor“ nu trebuie să ne facă să credem că ar fi vorba de eroarea juridică și literară a semnatarilor O.U.G. nr. 31/2002, căci toți cei trei semnatari – premierul Adrian Năstase, ministrul Justiției Rodica Stănoiu și ministrul Culturii Răzvan Theodorescu – sunt, toți, doctori: primii doi doctori în drept, iar acad. Răzvan Theodorescu este doctor în istoria artei. NU, nu a fost o greșeală, ci sintagma „anihilarea evreilor și țiganilor“ este materializarea deplinei obediențe a celor trei semnatari față de congresmenii americani Christopher Smith, Alfonso d’Amato și Tom Lantos, care le-au impus emiterea O.U.G. nr. 31/2002, ca una dintre condițiile primirii României în N.A.T.O.
Ambiguitatea celor două definiții ale noțiunii „holocaust“ este inadmisibilă și face ca actele normative să fie ilegale. Este evident că juriștii care au redactat aceste texte și parlamentarii care le-au votat au făcut-o sub influența alogenilor. Este la fel de evident că magistrații care au răsfoit dosarul meu nici nu au observat incoerența textelor: ei s-au învârtit doar în jurul art. 6 al O.U.G. nr. 31/2002, care, în întregimea ei, este anticonstituțională, ilegală și profund antiromânească.

12. Imixtiunea anticonstituțională a președintelui Klaus Werner Iohannis

În calitate de redactor-șef al revistei Justițiarul, am scris mai multe articole contra primarului Sibiului, secondându-l pe directorul publicației, Marius-Albin Marinescu, care dusese o campanie continuă pentru dezvăluirea ilegalităților comise de primarul Klaus Iohannis. Astfel, în articolul „Crin Antonescu-Vorbete...“  am relevat că acest senator l-a introdus pe Klaus Werner Iohannis în politica mare, propunându-l ca viitor „prim-ministru tehnocrat“. Apoi, în mod repetat (cf. anexelor nr. 10-11), i-am adresat D.N.A., cu nr. 6456/08.10.2009, o cerere de încetare a mușamalizării dosarelor penale ale primarului de atunci al Sibiului, Klaus Werner Iohannis . Ca represalii, președintele țării, Klaus Werner Iohannis, a dispus, cum se știe , închiderea revistei Justițiarul, prin intermediul lui Sorin Grindeanu, președintele ANCOM.
În 23 ianuarie a.c., doi apologeți holocaustiști, Petru Clej și Sabina Fati, au declanșat o campanie de presiune asupra Justiției, anticipând că iminenta mea condamnare „va fi o premieră în aplicarea legislației privind condamnarea negaționiștilor holocaustului“ . De unde știau de iminenta mea condamnare?! Exista o directivă trasată?! În replica dată acestor evidente acte de presiune contra Justiției, am relevat că procesul meu „este un proces politic, cu presiuni de la cel mai înalt nivel“ . După închiderea revistei Justițiarul, era clar că urma represiunea contra mea. Și, într-adevăr, președintele Klaus Werner Iohannis a încălcat, din nou, Constituția și a cerut condamnarea promptă a „negaționiștilor“ și, implicit, a mea, zicând că „România și-a asasinat proprii cetățeni evrei și romi“ – făcându-se că a uitat de acțiunile coetnicilor săi germani – și că „statul de drept se fragilizează cu fiecare întârziere a condamnării discursului negaționist“. Cum se „fragilizează statul de drept“?! Au ieșit „negaționiștii“ în stradă, ca minerii sau ca „#reziștii“, să dărâme guvernul, cum s-a întâmplat cu Guvernul Ponta?! Apoi, și-a etalat directiva așteptată de instanța de fond: „Pentru a putea face față acestor provocări, încurajez Guvernul să adopte cât mai curând Strategia națională pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării și discursului instigator la ură“ . Autorul trilogiei Războiul evreilor contra românilor, reputatul analist politico-militar Dan-Cornel Nicolae, a conchis clar: „Preşedintele Klaus Iohannis a cerut public condamnarea domnului colonel Vasile Zărnescu“ .
Este evidentă ignorarea totală, la cel mai înalt nivel politic, a realității istorice, care s-a transformat, în anii de după 1990, mai ales în ultimii 10 ani, într-un subiect tabú – impus, repet, și de o directivă a C.E.D.O. care pretinde că „existența holocaustului este dovedită incontestabil“! Acest ucaz este folosit frecvent, ca acoperire, și de Parchet –  într-o acuzație falsă și gravă la adresa întregii națiunii române, de atunci și de acum, contrar realităților istorice evidente, după cum am afirmat și o susțin mai departe cu probe indubitabile, urmărindu-se prin aceasta exact scopul vizat: obținerea de „despăgubiri de holocaust“, cum ceruse șef-rabinul Moses Rosen.
Să revedem cronologia evenimentelor: instanța a stabilit pronunțarea pentru 25 ianuarie a.c., apoi a amânat-o pentru 02.02.2021 . De fapt, avea nevoie de ziua de 27 ianuarie 2021, de „ziua Holocaustului“, când a avut loc și s-a și publicat sau semnalat în toate mass media cuvântarea lui K.W. Iohannis. După cuvântarea din 27 ianuarie 2021, s-a mai amânat pronunțarea pentru 04.02.2021, iar sentința, în final, este pronunțată. În seara aceleiași zile, 04.02.2021, multe agenții de presă internaționale , inclusiv cele românești (postul de radio RRA a fost primul!) , indicau faptul că există, și în România, o condamnare pe tema negării holocaustului. De ce atâta grabă? Cui folosea această informație „fulger“, de la fața locului? Trebuia, oare, ca opinia publică să fie avertizată, iar cercetătorii obiectivi ai subiectului să fie atenționați și înfricoșați pentru ca nimeni să nu mai aducă în discuție acest subiect tabú, astfel încât catalogarea ca subiect intangibil să devină o sperietoare și, deci, o axiomă de necontestat pentru nimeni?
În fond, condamnarea mea – după cum au subliniat unele publicații – „înseamnă condamnarea întregii Românii“! Între timp, „Strategia națională pentru prevenirea și combaterea antisemitismului,...“ etc., pe care președintele Klaus Iohannis o admiră și o invocă atât de mult, la a cărei confecționare se opintiseră zece organisme românești și antiromânești, în frunte cu I.N.S.H.R.-„E.W.“, s-a dovedit a fi un „balon de săpun“, spart de cuvântarea noului ministru de Externe al Israelului, Yair Lapid, care a făcut o declarație istorică, învinovățind PR-ul izraelian din vremea premierului Netanyahu pentru creșterea antisemitismului: „Să anunțăm imediat că cei care nu sunt de acord cu noi nu sunt antisemiți“ . Deja rabinul Eli Kaufman afirmase ferm: „Ei, [cei de la] comunitatea evreiască, spun că e antisemitism, pentru că ei vor să fie antisemitism, pentru că antisemitismul ăsta le aduce bani!“  (cf. textul integral în anexa 12).

13. Adjectivele sunt preluate de la exegeții antiiudaismului, iudei și goyimi

Totodată, precizez că, pe tema holocaustului, am la activ – prin forța situației date de profesia mea de sociolog, de specializarea de politolog și de activitatea de colonel analist-sintezist al S.R.I. – o documentare mult mai vastă și mai amănunțită decât mulți dintre cei preocupați de problematica holocaustului iudeilor – care, citind lucrările mele, îmi reproșaseră (verbal sau în comentarii pe internet) unele „asperități“ de stil. Ca atare, în ședința din 11.01.2021, a trebuit să corectez această opinie, aparent „întemeiată“.
Astfel, am depus la instanță texte în care am relevat că terminologia utilizată, probabil șocantă chiar pentru cineva cât de cât avizat, este preluată îndeosebi din cartea celebră a lui Norman Finkelstein, INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI; spre demonstrație și documentare, am prezentat instanței de fond fragmentele în limba engleză și în traducere, privind sintagmele –„to extort money from...“ – „să extorchezi bani de la...“ – și „bogy of Holocaust“ – „gogorița Holocaustului“, folosite de N.G. Finkelstein. Noțiunea „extorcare“ înseamnă, explică N.G. Finkelstein în cartea sa, să storci bani de la o țară, de la cineva, prin șantaj: în cazul de față, prin șantajarea cu comiterea „Holocaustului unic“. I-am arătat judecătorului Cristian Dumitru paginile 8 și 68 din cartea THE HOLOCAUST INDUSTRY, tipărită în S.U.A., și chiar paginile respective xeroxate din cartea originală, cuprinzând citatele în cauză, depuse la dosar (în filele 106-107, vol. VI), dar acesta a refuzat ca măcar să le privească!
Alte asemenea formulări expresive – și dure, într-adevăr, dar întemeiate! – sunt preluate din Evanghelii, din lucrările Sf. Ioan Gură de Aur, ale lui Iustin Martirul și Filosoful, ale lui Martin Luther, Douglas Reed, Kevin MacDonald – dintre goyimi – și din ale iudeilor: Flavius Josephus, Karl Marx, Benjamin H. Freedman, Isaac Asimov, Arthur Koestler, Israel Shahak, Gilad Atzmon, Shlomo Sand , Moshe Menuhin, Gerhard Menuhin și alții. De exemplu, Iustin Martirul și Filosoful îi acuză pe iudei că au falsificat textele biblice și că au numai invective grobiene la adresa lui Iisus Hristos – pe care-L considerau un bastard făcut cu un soldat roman – și a Maicii Domnului – pe care o denigrau ca fiind o prostituată! Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iudeii sunt ipocriți și chiar perverși, deoarece, din cărțile Proorocilor, știau că va veni Mesia, dar, atunci când Acesta a venit, nu L-au recunoscut și L-au ucis . Arthur Koestler, în faimoasa lui carte Al 13-lea trib, denunță afirmația unor apologeți iudei care pretind că iudeii ar fi contribuit major la cultura europeană și spune că ei „doar au parazitat“ cultura europeană și, mai ales, că circa 95 la sută dintre iudeii actuali nu provin din iudeii biblici, ci sunt ashkenazi – descendenți ai (k)hazarilor, un neam turco-mongol din nordul Mării Caspice, care „nu au nici o legătură cu Avraam, cu Sara, Rashela, Iacob/Israel, cu Iordanul și cu Palestina“! Și Koestler conchide că istoria (k)hazarilor constituie „cea mai mare farsă jucată de Istorie iudeilor“!
Apologetul holocaustist englez Paul Johnson consideră că Martin Luther, în cartea sa IUDEII ȘI MINCIUNILE LOR , nu s-a mulțumit să profereze adjective extrem de dure la adresa lor și, îndeosebi, a cămătăriei practicate de Die Juden – pe care le consideră ca fiind doar „ponegrire verbală“ și nu ca reflectând profesarea străveche a cămătăriei, supusă indicațiilor date de Talmud –, ci Martin Luther a impus și a reușit expulzarea lor din Saxonia  – ceea ce, consideră Paul Johnson în diatriba sa, „constituie primii pași spre Holocaust“ (sic), nici mai mult nici mai puțin! Aceasta, după ce, anterior, Martin Luther le luase la fel de energic apărarea iudeilor contra persecuțiilor la care îi supuneau creștinii din cauza cămătăriei și a deicidului !
Similar, despre marele șahist Bobby Fischer se menționează pe Wikipedia: «A fost un aspru critic la adresa evreilor (el însuși fiind de descendență evreiască), primele sale declarații în acest sens fiind făcute în 1961. A negat Holocaustul, și-a anunțat intenția de a demasca crimele evreilor și a susținut că Statele Unite sunt o „farsă controlată de evrei ticăloși, circumciși, murdari și coroiați“» . Și S.U.A., democrate și foarte „americane“, l-au expulzat, i-au retras cetățenia americană, i-au intentat un proces penal și l-au urmărit în toată lumea, până la moarte.
Marele iudeu acad. prof. univ. dr. Israel Shahak relevă fariseismul maxim, ancestral, dovedit de iudei . Pentru cartea sa Povara a trei milenii de istorie și religie iudaică – deci povara, nu binefacerea! –, un ziar iudaic din S.U.A. a scris despre Israel Shahak că este mort: el s-a dus la redacție să arate că este viu și a cerut să se dea o dezmințire; firește, redacția nu a făcut-o!
Iudeul Karl Marx, fiu al unui lung șir de rabini, considerat de iudei ca fiind „cel mai mare antisemit“, spune, în studiul său celebru „Chestiunea iudaică“ (Zur Judenfrage ), printre altele: „Banul este dumnezeul gelos al lui Izrael, în fața căruia nu poate exista nici un alt dumnezeu“; (...) „Adevăratul dumnezeu al iudeului este polița. Dumnezeul lui este numai o poliță iluzorie“ (...) „Die chimärische Nationalität des Juden ist die Nationalität des Kaufmanns, überhaupt des Geldmenschen“  – „Naționalitatea himerică a iudeului este naționalitatea negustorului, a omului venal în general“ . Și conchide astfel: „Die gesellschaftliche Emanzipation des Juden ist die Emanzipation der Gesellschaft vom Judentum“ – „Emanciparea socială a iudeului este emanciparea societății de iudaism“ . Studiul său „Chestiunea iudaică“ (Zur Judenfrage) a fost tradus în limba engleză și publicat, separat, în broșura A World without Jews – O lume fără iudei . În schimb, în București, în curtea Teatrului Evreiesc de Stat există Școala „Lauder“, unde sunt aduși elevi din Israel, sub nume românești, care sunt pregătiți să ocupe în viitorul apropiat toate funcțiile de conducere ale tuturor instituțiilor – de stat sau private – din România! Probabil pentru realizarea proiectului „Israel în România!“
Concluzia lui Marx, exprimată în limbajul său hegelian – „emanciparea societății de iudaism“ –, este echivalentă cu a spune că societatea trebuie să se elibereze de iudaism: emancipare înseamnă „eliberare, dezrobire“; mai clar zis, deci, că iudaismul trebuie interzis, trebuie scos în afara legii, pentru ca societatea să se dezrobească! Această concluzie teribilă a șocat-o și pe Hannah Arendt, care este citată de Yuri Slezkine ! În ciuda lamentărilor continue ale propagandei holocaustiste despre cât de persecutați sunt iudeii de două milenii – adică după uciderea de către ei a lui Iisus Hristos –, Yuri Slezkine, în cartea sa THE JEWISH CENTURY, demonstrează că secolul XX constituie secolul cu cele mai mari succese pentru iudei: secolul XX este „THE JEWISH CENTURY – SECOLUL IUDEILOR“!
Este evident că asemenea afirmații nu prea sunt cunoscute, iar cele ale lui H.-R. Patapievici sunt uitate.

Așadar, aprecierile dure – dar corecte – ale acestor mari și onești iudei și goyimi, pe care le-am preluat eu, dar cu moderație și într-o formă academică, nu reprezintă „asperități de stil“ la adresa propagandei holocaustice și nu „alterează“ în nici un fel adevărul dezvăluit și de mine – pe urmele lor! –, ci, dimpotrivă, îl scot în relief, îl potențează la adevărata lui valoare, escamotată de pernicioasa propagandă holocaustică!


14. Incapacitatea de comprehensiune a instanței de fond

Pe durata întregii anchete penale, din toată broșura-pamflet SABIN ORCAN $UPORT€R, de 150 de pagini, toți magistrații implicați în instrumentarea procesului s-au împiedicat doar de fraza din pagina 96: „Eu nu neg holocaustul – fiindcă nu poți nega ceva ce nu a existat niciodată și pe nicăieri –...“, pe care, evident, ca peste tot, au citat-o trunchiat, și toți au cerut, mereu, explicații, mie și martorilor mei. La fel a cerut și procuroarea Corina Diaconu, inclusiv în ședința din 11.01.2021. Pe parcursul procesului, eu le dădusem anumite explicații, dar, în ședința din 11.01.2021, încercând să fiu mai explicit, am făcut apel „la informațiile vizând paradoxurile logice și juridice, pe care cu certitudine le-au dobândit magistrații la cursurile Facultății de Drept“, și am relevat că propoziția „este o parafrazare după paradoxul lui Epimenide“. Această explicație nu a fost consemnată în încheierea din ședința respectivă, dar existența ei se poate verifica din înregistrarea magnetică a pledoariei mele finale. Numai că magistrații respectivi, judecătorul Cristian Dumitru și procuroarea Corina Diaconu, nu auziseră de „paradoxul lui Epimenide“ și, de aceea, au scris ceea ce și-au închipuit ei că aș fi zis eu, când ei se uitau absenți în sală: „E un paradox, o parafrază după paradoxul lui Zenon“ (sic). Revedeți, vă rog, pagina a doua a filei 118.
 NU, nu după Zenon! Paradoxurile lui Zenon nu au nici o legătură cu „Paradoxul lui Epimenide“. Este evident că judecătorul Cristian Dumitru nu a reținut numele lui Epimenide – fiindcă nu auzise niciodată de el – și a apelat la Zenon, despre care a aflat citind prezentarea lui Robert Faurisson, amintită mai sus, altfel l-ar fi căutat pe internet și pe Epimenide, așa cum l-a căutat pe Potemkin ca să-și înjghebe „ticluirea de probe“. „Paradoxul lui Epimenide“ este acesta: „Toți cretanii sunt mincinoși“. Dar Epimenide este cretan și, deci, spune el, implicit, trebuie să-l credem, fiindcă, deși cretan, el nu minte, ci ne spune adevărul, pe care-l știe din interiorul comunității cretanilor! Paradoxul este comentat de către cărturari de peste 25 de secole.
În esență, în fraza mea este vorba, de fapt, de un supra-paradox: un paradox în interiorul unui paradox. Într-adevăr, fraza respectivă, în care prima propoziție, „Eu nu neg holocaustul“, este negată de fraza imediat următoare, din apoziție, care conține o dublă negație „– fiindcă nu poți nega ceva ce nu a existat niciodată și pe nicăieri –“, constituie un supra-paradox. Fraza face trimitere la prima etapă, la Primul holocaust, a prezicerii Holocaustului – descrisă documentat de Don Heddesheimer  – etapă în care se spunea propagandistic „șase milioane de evrei VOR FI uciși în Holocaust“, ceea ce înseamnă că, între 1899-1945, nu fuseseră uciși, nu existase nici un holocaust, ci doar fusese prezis, era doar o anticipare propagandistică, de sorginte cabalistică, și etapa a doua, de după ianuarie 1945, când apăruseră primele articole în care se scria că „se știe că Germania și aliații săi AU UCIS șase milioane de iudei“ – cum a scris, în martie 1945, Ilya Ehrenburg – și așa cum declarase inclusiv generalul-maior I.T. Nikitchenko, „judecătorul“ sovietic din cadrul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, dar înainte de „proces“: „Avem de-a face cu principalii criminali de război, care sunt deja recunoscuţi ca vinovaţi“. Adică, vorba lui Brennus, invocată, anterior, în dosar: „Vae victis!“ Însă, în ianuarie 1945, nici nu se terminase războiul și nu îi numărase nimeni pe cei „șase milioane“ – și nici ulterior nu aveau să fie numărați –, dar a rămas clișeul cu „uciderea a șase milioane“, rostogolit continuu, de 150 de ani – după cum am arătat în articolele mele, preluând ideile autorilor occidentali.
Dar, trunchierea de aici a citatului a avut ca scop, ca în toate dățile anterioare, incriminarea mea că aș fi negaționist, deși fraza mea, completă, este alta și cu accent pe ultima parte: „Eu nu neg holocaustul – fiindcă nu poți nega ceva ce nu a existat niciodată și pe nicăieri –, ci eu afirm că demasc documentat criminala propagandă holocaustică, veche de peste 150 de ani... “. Însă această parte finală și esențială a frazei a fost escamotată, în modul cel mai condamnabil, de către magistrați, fiindcă le-ar fi anulat posibilitatea interpretării net părtinitoare și pretextul de a mă condamna. Așa-zisa negare a mea include, cu prioritate, raportarea la termenul holocaust, care, așa cum am explicat, reprezintă o exterminare definitivă – „ardere de tot“ – , adică nu mai rămâne nimic, prin ardere, ceea ce este o eroare, este un termen eronat folosit.

O altă dovadă a incapacității de comprehensiune și a lipsei de rol activ a instanței de fond este dată de faptul că martorul meu, dl prof. univ. dr. Ion Coja, a vorbit o oră și zece minute, timp în care a depus diverse documente, printre care un chestionar al Asociației Izraelite Universale, difuzat în 1946 prin intermediul Federației Uniunilor Comunităților Evreilor din România, referitor la suferințele și dificultățile suportate de evrei în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial – chestionar în care ei au recunoscut că nu au avut de suferit!
Dar instanța de fond a expediat problema: a declarat, în mod ilegal, că nu ține cont de depozițiile martorilor mei, fiindcă veniseră „să îmi ia apărarea“ – după cum am reliefat explicit în prima parte a acestui apel, de parcă eu aș fi chemat, în apărarea mea, martori care să-l apere pe denunțătorul meu, Alexandru Florian!

Domnule Președinte și Onorată Curte,
Tema cercetării mele de atâția ani de zile, inclusiv în calitate de ofițer superior al S.R.I., a fost și rămâne afacerea mercantilă dezvoltată pe „exploatarea memoriei victimelor holocaustului“ – cum se exprimă N.G. Finkelstein –, ca aspect general, având la bază cercetări aprofundate ale unor somități din Occident care s-au ocupat de acest subiect zeci de ani, precum și implicațiile acestui fenomen în viața socială, economică și politică a României din ultimii 31 de ani. Capcana în care au căzut, voit sau nu, interesați sau nu anumiți politicieni, în anumite etape, în acești 31 de ani, este una evidentă și dovedită. Revăzând acuzațiile care mi s-au adus, reiau pe scurt faptul că cele două articole ale mele nu neagă crimele celui de-Al Doilea Război Mondial – comise de toate părțile combatante –, ci atrag atenția supra unui fenomen extrem de periculos, care vizează întreaga societate românească, cu perspective politice, economice și sociale nefaste pe termen lung și foarte lung, iar broșura reprezintă, din câte am expus, o colecție de texte jurnalistice ale colegilor de breaslă îndreptate contra lui Sabin Orcan. Cu toate că am afirmat de mai multe ori atât la instanța de fond, cât și în apel, că aceste subiecte trebuie să rămână în sfera cercetării istorice și a disputelor jurnalistice, cum bine au subliniat și martorii mei, a căror mărturie a fost înlăturată de instanța de fond, totuși poliția politică, precum și ideile și tezele exclusiviste promovate de I.N.S.H.R.-„E.W.“ și de acoliții acestuia, susținute fără rezerve de factorul politic trecut și actual, total neinformat sau total rău-intenționat pe această temă, dar și pe altele, rămân un punct de reper comandat.

În rezumat. 1) Prin modul ilogic, arbitrar și – ca atare – ilegal prin care este definit termenul „holocaust“ în art. 6 al O.U.G. nr. 31/2002, această ordonanță și legile pendinte sunt ilegale și anticonstituționale. 2) I.N.S.H.R.-„E.W.“ este înființat ilegal și acționează contra Constituției și chiar a titulaturii sale: nu se ocupă de „studierea holocaustului din România“, ci face „poliție politică“. 3) Directorul I.N.S.H.R.-„E.W.“, Alexandru Florian, este cel mai mare denigrator al Istoriei, Culturii, Limbii Române, al Spiritualității României, dar nu este anchetat „din oficiu“ și acuzat de nici un procuror. 4) În schimb eu, care îmi apăr valorile naționale și interesul statului român, sunt condamnat de o instanță de fond care nu numai că nu este „independentă“, ci, dovedind o deplină rea-intenție și o incultură vastă, manifestă cea mai mare obediență față de ilegala O.U.G. nr. 31/2002, impusă din afara țării. 5) Prin falsificările comise și prin răstălmăcirile părtinitoare favorabile net denunțătorului Alexandru Florian – directorul I.N.S.H.R.-„E.W.“, înființat ilegal și care acționează ilegal –, magistrații, din aval, implicați și instanța de fond intră sub incidența art. 268, alin. (2), a art. 283 și a art. 297 din Codul Penal.
 Din aceste motive, vă solicit să admiteți apelul, să modificați în tot sentința penală atacată, întrucît este netemeinică și nelegală și să dispuneți achitarea mea. Totodată, îmi rezerv dreptul de a depune, până la termenul din 16 septembrie 2021, și alte motive de apel, pe măsură ce le voi identifica.

În drept, art. 412, alin. 4 Cod procedură penală.
Cu deosebit respect,
Vasile I. Zărnescu

DOMNULUI PREȘEDINTE AL CURȚII DE APEL BUCUREȘTI

***
    Stimați români, stimați cititori!
    Sper că veți fi de acord cu mine că, după această demonstrație de argumente și de dovezi, magistrații Curții de Apel nu mai au cum să găsească vreun sprijin pentru motivarea dată de către magistrații instanței de fond – care mi-au fabricat probe, mi-au trunchiat citatele și mi le-au răstălmăcit în mod tendențios și cu rea-intenție ca să îl apere pe impostorul Alexandru Florian – și mă vor achita. Altfel, ar însemna că sunt de partea dușmanilor poporului român, în frunte cu cel mai detestabil dintre alogeni, dar rămas nepedepsit, așkenazul Alexandru Florian-Fenstein.
    În partea a treia a acestui serial voi publica fragmentele tăiate, din crochiul inițial, decît fișierele cu extensia „jpg“, la îndemnul apărătorilor mei, ca să nu îi irit pe magistrații Curții de Apel, fiindcă sunt tot foști colegi de-ai celor care au mătrășit dosarul meu penal. Dar cred că aici se aplică întrutotul îndemnul lui Aristotel de a apăra adevărul: „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul!“ În cele fragmente m-am axat, îndeosebi, pe biografia profesională a magistraților în cauză. Veți constata, surprinși, că unii dintre magistrați sunt foști milițieni, iar un altul este un fost asistent veterinar (ați citit bine: veterinar, nu unversitar!).