Cum a fost „inventat”, de fapt, Statul Islamic, cine îl finanţează şi rolul SUA în acest fenomen. Islamolog clujean explică culisele conflictului din Orientul Mijlociu
Marius Lazăr, lector la Departamentul de Studii Internaţionale şi Istorie contemporană, la Facultatea de Istorie-Filosofie, din cadrul Universitatea Babeş-Bolyai şi unul dintre puţinii islamologi din România, a explicat pentru „Adevărul” istoria Statului Islamic, obiectivele mişcării, dar şi situaţia extrem de complexă din Siria. Universitarul clujean cunoaşte situaţia din ţările arabe atât prin prisma studiilor pe care le-a făcut, cât şi din teren, întrucât a făcut vizite de cercetare în ţări precum Iran, Egipt – unde s-a aflat chiar când a început „Primăvara Arabă” sau Maroc. Cu câteva zile înainte de interviu s-a întors dintr-o vizită de lucru în Iran, o ţară unde problema terorismului din zonă este luată foarte în serios.
S-a întâmplat ceva în ultimii ani, pentru că vedem o „erupţie” a islamismului radical? Nu, erupţia există de decenii. S-a întâmplat că noi acum conştientizăm acest lucru, dar nu vorbim despre o noutate, din punct de vedere istoric. Noi avem impresia că istoria începe acum, cu noi, avem inocenţa să ne imaginăm că istoria noastră personală este şi istoria lumii. Dar, oricine citeşte o istorie a Orientului Mijlociu sau a Africii de Nord în secolul XX va observa că ideologiile şi formele politice şi militante, chiar radicale, s-au dezvoltat aproape în toate statele şi de-a lungul întregii acestei perioade, ele sunt un produs al crizelor identitare, politice, sociale, economice generate de mutaţiile care survin acum în regiune pe fondul proceselor de modernizare şi de occidentalizare. Formarea statelor moderne în Orientul Mijlociu a fost un proces complex, ce a generat mari speranţe populare, mari iluzii privind destinul naţional şi chiar panarab, dar eşecurile care au survenit aici, mai ales după deceniul şapte, au provocat diferite reorientări ale populaţiei spre alte modele. Aceste modele au fost găsite mai ales în diferite reinterpretări sociopolitice ale tradiţiei islamice, mai ales pentru că dimensiunea lor religioasă le conferea o mult mai mare autoritate, atât teoriilor ca atare cât mai ales actorilor care le propuneau. Istoria curentelor islamiste, adică a celor care propun forme politice, socioeconomice, militante, este extrem de bogată şi ele se întâlnesc, cu istoriile lor specifice, în aproape toate statele musulmane, inclusiv în rândul comunităţilor musulmane de imigraţie, mai ales în Europa. Pe de altă parte, şi vreau să insist aici, trebuie să ne ferim de tentaţia, absolut greşită, de a absolutiza excesiv referinţele religioase atunci când se analizează comportamentele, individuale sau colective. E o tentaţie absolut nesănătoasă azi, şi falsă, în realitate, de a lua în considerare aproape exclusiv referinţa identitară musulmană atunci când se discută despre populaţiile din regiune. În realitate, există nenumăraţi vectori identitari – naţionalitate, etnie, trib, regiune, profesie, condiţie socială, orientare politică sau ideologică, etc, etc, ce toţi conferă un statut particular şi specific fiecărui individ. A-l judeca pe cineva strict din perspectiva confesiunii sale, şi mai ales făcând apel la câteva categorii foarte generale privind religia sa, este aproape ridicol. Faptul că valorile musulmane sunt astăzi încă foate importante în majoritatea societăţilor musulmane nu trebuie să oculteze faptul că religiozitatea ca atare este asumată în maniere extrem de diferite, mai ales urmând diferitele forme specifice ale tradiţiilor culturale din diferitele spaţii. Islamul nu e doar religie ca atare e şi cultură, şi set de valori, şi norme sociale, şi e greu de stabilit frontiera între ceea ce are o origine efectiv religioasă şi ceea ce provinde de la tradiţii monreligioase, mai ales în contextul ultimelor decenii când majoritatea statelor şi a societăţilor musulmane au suferit ample procese de secularizare şi de occidentalizare a normelor sociopolitice şi a valorilor publice.
Este adevărat Statul Islamic are cea mai mare putere dintre mişcările extremiste din ultimii ani? Are. Trebuie să vedem cum a apărut Statul Islamic. În 2003, când regimul Ba'ath-ist a căzut în Irak, a fost o disoluţie aproape totală a întregii autorităţi, de la nivel central până la nivelul autorităţilor locale, atât cele militare cât şi cele civile. Aflat la putere din 1968, regimul Ba'ath-ist devenise o dictatură absolută, centrată în jurul lui Saddam Hussein, cu servicii de informaţii atotputernice, care controlau societatea şi blocau orice posibilă contestare. Toată această structură a fost dizolvată de autorităţile americane care au preluat gestiunea Irakului după căderea lui Saddam, dar au făcut marea greşeală să dizolve inclusiv armata irakiană care fusese, încă de la formarea statului, în 1921, un instrument de coeziune naţională. Americanii nu au reuşit şi nu au avut instrumentele să instituie foarte eficient şi rapid noi structuri de putere. În consecinţă, statul a colapsat şi societatea irakiană s-a fracturat, în anii care au urmat, în diferite forme de solidaritate tribale, sectare, etnice, politice, etc. Şi mai grav, între toate acestea s-au dezvoltat nenumărate rivalităţi, conflicte, lupte pentru putere, pentru resurse, pentru influenţă, aversiuni intre lideri, dar şi pentru că multe dintre ele erau construite în jurul unor ideologii şi identităţi reciproc contestatare. În acest context marcat de violenţe, de la cele ce ţin de crima organizată la cele îndreptate împotriva trupelor străime sau a noilor autorităţi irakiene, reconfirmarea autorităţii etatiste asupra populaţiei s-a făcut foarte dificil. În Irak există o foarte puternică segregare comunitaristă, în primul rând sunniţi, şiiţi, kurzi, iar în interiorul fiecărei structuri există alte subgrupuri: triburi, partide politice aflate în rivalitate, diferiţi actori la nivel de localităţi etc. Irakul a intrat într-un fel de logică a unor rivalităţi multiple , iar autoritatea s-a instaurat foarte dificil. După 2003, arabii sunniţi, minoritari demografic (25%) şi-au văzut pierdute privilegiile politice, economice, sociale, instituţionale, dobândite, de-a lungul timpului, prin faptul că reţelele lor de solidaritate au reuşit să acapareze câmpul decizional şi principalele instituţii de putere. Instituirea unor alegeri libere, după 2005, a facilitat ascensiunea politică a partidelor şiite şi a kurde, deci a celor care au fost excluşi de la putere în istoria recentă a Irakului. În consecinţă, lideri tribali, politici, mai ales noile grupări islamiste sau combatante sunnite, în mare măsură beneficiind de sprijinul populaţiei, s-au simţit din ce în ce mai mult distanţi faţă de noua ordine politică din ţară. O mare parte dintre membrii numeroaselor structuri irakiene de securitate şi paramilitare din perioada Saddam, de ordinul zecilor de mii, erau recrutate din rândul populaţiei sunnite, considerate ca fidele faţă de regim şi primind o serie de privilegii sociale şi financiare pentru acest lucru. După 2003, pierzându-şi statutul social şi profesional, fără resurse într-o ţară aflată, de mai mulţi ani, într-un colaps economic, aceştia s-au îndreptat spre mişcările de insurgenţă, naţionaliste sau islamiste, care apar acum în Irak şi care profită de haos şi de lipsa de autoritate a statului pentru a-şi construi propriile enclave teritoriale de unde să lupte împotriva trupelor străine şi a noilor autorităţi de la Bagdad. Acestei insurgenţe sunnite interne, irakiene, i s-a adăugat, în anii ce au urmat, mii de militanţi jihadişti veniţi din restul spaţiului islamic. În acei ani, mai ales între 2003 şi 2007, Irakul devenise un eldorado al grupărilor radicale, mai ales membri sau simpatizanţi ai al-Qaeda, care fugeau din Afganistan, Algeria, Libia, Golful Persic, şi care au venit aici să ducă un jihad împotriva a ceea ce potrivit salafismului jihadist reprezintă duşmanul prin excelenţă, „Occidentul”, adică Statele Unite.
În plus, ei au avut aici posibilitatea de a dezvolta şi pune în practică o altă aversiune ce face parte tot mai mult din temele centrale ale radicalismelor sunnite, cea împotriva şiiţilor. Această interpretare sectară, ce-şi trage resursele din învăţăturile savantului medieval hanbalit Ibn Taymiyya, şi care este astăzi desemnată sub termenul de takfirism (de la takfir – excomunicare) a oferit o motivaţie tragică sutelor, dacă nu miilor de atentate anti-şiite perpetuate în Irak, împotriva populaţiei civile, până astăzi. În acea perioadă, acest flux masiv de militanţi, armament, resurse financiare, era facilitat nu doar de sprijinul direct acordat de reţelele transnaţionale islamiste dar şi de o parte importantă din simpatizanţi particulari sau chiar din rândul unor structuri ale statelor din regiune, care urmăreau propriile lor agende geopolitice în Irak. În 2005, o parte dintre mişcările radicale sunnite dezvoltate aici s-au unificat într-o structură nouă, ce purta numele de Statul Islamic în Irak şi care este nucleul actualului Stat Islamic – sau Daesh cum este el numit în lumea arabă, după acronimul său. Aşa cum azi Siria este în mijlocul unei acerbe rivalităţi între marile puteri regionale, Turcia, Arabia Saudită, Iran, la fel şi în deceniul trecut, Irakul, cu noile sale realităţi politice marcate de ascensiunea unor autorităţi şiite şi kurde a suferit de pe urma influenţelor exercitate de actorii regionali. Fiecare şi-a susţinut clienţii, fie din considerente sectare, ideologice, strategice, pragmatice, şi aceasta a întreţinut climatul de instabilitate şi de insecuritate vreme de ani de zile, mai ales în regiunea sunnită, îndeosebi în oraşe bastion ale sunnismului, precum Fallujah, Tikrit, Al-Ramadi, care au fost foarte greu de gestionat securitar vreme de câţiva ani. După ani de eforturi militare ale armatei americane, sprijinită de noile forţe irakiene, şi mai ales după noua strategie antiinsurecţională a generalului David Petraeus, în 2007-2008 – prin care au plătit o parte din liderii tribali locali sunniţi ca să lupte împotriva mişcărilor jihadiste, situaţia s-a stabilizat relativ. După 2008, Irakul a lăsat impresia că se redresează, economic, securitar, politic, în vreme ce mişcările jihadiste au devenit mai discrete şi au practicat o violenţă mai limitată faţă de anii anteriori.
Din păcate, fostul regim irakian condus de Nuri al-Maliki a avut o politică sectară, a privilegiat interese şiiţilor sau ale unor clienţi sunniţi ce nu erau interesaţi de comunitatea din care proveneau. Noul regim a căpătat tot mai mult aparenţele celui de dinainte de 2003, cu un nou autoritarism, concentrarea puterii decizionale în mâinile unui grup restrâns de clienţi şi fideli ai lui al-Maliki, la care se adaugă corupţia generalizată, incapacitatea autorităţilor naţionale sau locale de a oferi servicii eficiente, mai ales apă şi electricitate, clientelismul ce domină toate instituţiile de stat, persistenţa miliţiilor ataşate de diferitele partide sau grupări sectare şi tribale, între care există perpetue confruntări. Retragerea armatei americane, în 2011, a lăsat sarcina asigurării ordinii interne şi a securităţii Irakului în mâinile noilor structuri irakiene de armată şi de poliţie, dar, aşa cum s-a văzut în vara lui 2014, acestea au fost viciate de neprofesionalism, lipsă de fidelitate faţă de autoritatea de stat, recrutări pe baze clienteliste, corupţie. Acesta e contextul, amplificat de criza regională provocată de Primăvara Arabă şi de militarizarea treptată a conflitului sirian, prin care mişcările islamiste irakiene au redevenit active. Fallujah a căzut din nou în mâinile Statului Islamic din Irak încă din 2011 şi nu este recuperat de armata irakiană nici astăzi, deşi a aflat la 80 de kilometri de Bagdad. Căderea Mosulului, apoi a altor părţi importante din regiunile sunnite irakiene, în 2014, a fost o consecinţă atât a eşecului politic şi securitar al puterii de la Bagdad cât şi al unei realităţi de pe teren, aceea că, de câţiva ani, regimul irakian nu mai era recunoscut şi dorit în această regiune. Zona aceasta din Irak e una de deşert, e foarte greu de gestionat securitar pentru că nu există suficiente resurse umane şi logistice pentru a-l ţine sub control.