Mar 05 Mascarea jidanilor sub nume autohtone

Scris de Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu. Posted in Dezvaluiri

Mai este un aspect esenţial care trebuie subliniat: ascunderea jidanilor sub paravanul numelor autohtonilor din statele pe care le parazitează, cu scopul deliberat de a se infiltra, cameleonic, în instituţiile de conducere ale respectivelor ţări. Am văzut, mai înainte, că jidanul născut Isaac Moïse şi-a luat numele franţuzesc de Adolphe Crémieux, a ajuns ministru de Justiţie al Franţei şi a militat pentru drepturile jidanilor, acuzând cu predilecţie România că ar încălca aceste drepturi. Căci francezii aveau şi pe-atunci foarte mulţi cretini şi nu fuseseră în stare să-şi aleagă un francez ministru – şi încă la Justiţie! – , tot aşa cum l-au ales preşedinte pe François Mitterrand – un individ fariseu, profund imoral, adulterin şi corupt, altfel profund „socialist“ – sau,

recent, pe Nicolas Sarkozy, o corcitură de jidan-ţigan-moghior. Nu-i mai puţin adevărat că nici succesorul lui Nicolas Sarkozy, „socialistul“ François Hollande, nu este mai breaz: este la fel de ipocrit, parvenit, pervers, bădăran şi de curvar ca antecesorii săi, după cum reiese din autobiografia celei de-a doua amante, Valérie Trierweiler, o versată ziaristă de la Paris-Match în domeniul vieţii politice din Franţa zilelor noastre; după despărţirea lui Hollande de Ségolène Royal, Valérie Trierweiler a devenit şi „prietena oficială“ a preşedintelui Franţei – zisă şi first girlfriend, cum o alintau, eufemistic, americanii în timpul vizitelor făcute de „cuplul“ prezidenţial [1]. De altfel, ca o surprinzătoare coincidenţă, cu două luni mai devreme, în 2 iulie 2014, apăruse cartea lui Gilles Gaetner, La République des imposteurs, prezentată astfel:

«Il avait promis une République „exemplaire“. Et que voit-on? Un ministre du Budget qui ment durant de longs mois avant d’avouer avoir détenu 600.000 euros en Suisse pendant vingt ans. Un conseiller politique en flagrant délit de conflit d’intérêts. Un trésorier de campagne disposant de comptes offshore dans des paradis fiscaux… Et puis, des élus socialistes surpris la main dans le sac pour corruption, détournement de fonds publics, prise illégale d’intérêts, voire association de malfaiteurs: Jean-Pierre Kucheida, Gérard Dalongeville, Jean-Noël Guérini, Sylvie Andrieux, Jean-Paul Huchon, Philippe Kaltenbach…

Liste non exhaustive! Pendant ce temps-là, qu’a vu d’anormal le président „normal“? Rien du tout. Et, tandis que le PS fait jeu égal avec la droite dans la course à la corruption, l’opinion s’exaspère et le fait savoir. Quant au super-procureur chargé de la lutte contre la très grande fraude fiscale, quelle est son efficacité? Une enquête qui pose une question cruciale pour l’avenir de notre démocratie: y a-t-il en France une volonté d’éradiquer la corruption et de moraliser la vie politique?» «Promisese o Republică „exemplară“. Şi ce constatăm? Un ministru al Bugetului care minte luni întregi înainte să mărturisească faptul că deţinuse timp de 20 de ani, în – Elveţia, 600.000 de euro. Un consilier politic în flagrant delict de interese. Un trezorier de campanie electorală care dispune de conturi ofshore în paradisuri fiscale… Şi apoi, nişte aleşi socialişti surprinşi cu mâna în sac pentru corupţie, deturnare de fonduri publice, însuşire de venituri necuvenite, inclusiv constituirea de grupuri de crimă organizată: Jean-Pierre Kucheida, Gérard Dalongeville, Jean-Noël Guérini, Sylvie Andrieux, Jean-Paul Huchon, Philippe Kaltenbach…

Lista nu este completă. În tot acest timp, ce a văzut anormal preşedintele „cel normal“? Absolut nimic. Şi în timp ce Partidul Socialist este la paritate cu dreapta în cursa corupţiei, opinia publică este exasperată şi vrea să se ştie acest lucru. Cât despre super-procurorul însărcinat cu lupta contra marilor fraude fiscale, care este eficienţa sa? O anchetă care pune o întrebare crucială pentru viitorul democraţiei noastre: există în Franţa o voinţă de a fi lichidată corupţia şi de a fi asanată moral viaţa politică?» [2]. Pe coperta cărţii, între titlu şi numele autorului tronează figura de măcelar bine hrănit şi plin de sine a lui François Hollande, altfel socialist „convins“, despre care mai dezvăluie Valérie Trierweiler că, în toată viaţa lui, François Hollande nu dusese lipsă de nimic, dar mima grija pentru cei săraci şi, concomitent, îi dispreţuia pe deplin – tot aşa cum o dispreţuise şi pe ea, cu care se purtase în modul cel mai mizerabil! Ce-o fi găsit această femeie frumoasă, cultă şi deşteaptă la acest individ insipid de s-a îndrăgostit lulea de el, abandonându-şi cei trei copii şi un soţ prezentabil şi loial, pe care tot ea îl alese de soţ încă de când l-a văzut prima dată? Fără îndoială, este ceva ce face parte din „misterul feminin“. Dar să revenim la misterele istoriei contemporane, care trebuie demascate.

Rabinul Stephen Samuel Wise – fost Weisz! – s-a născut în Imperiul Austro-ungar, la 17 martie 1874. Bunicul său, Joseph Hirsch Weisz, a fost şef-rabin într-un mic orăşel de lângă Budapesta. Fiul său Aaron a emigrat în S.U.A. şi şi-a luat numele americănesc de Wise, transmis fiului său Stephen Samuel Wise. Acesta, cum am menţionat, a ajuns, ca american „pur“, preşedintele Congresului American Jidănesc, apoi al Congresului Mondial Jidănesc, şi a fost tartorul promovării propagandei holocaustice în prima jumătate a secolului XX, cu cinci decenii înainte de lansarea impostorului Elie Wiesel, etichetat, frecvent şi întemeiat, şi „secătură“ de către prof. univ. dr. Ion Coja.

La fel, vă puteţi pune întrebarea: „Ce legătură există între numele Korbel şi numele Albright?“ Evident, nici una. Dar se poate crea una ad hoc, în funcţie de nevoi. Astfel, evreul Josef Korbel (Körbel) a fost un diplomat al Cehoslovaciei, pentru că şi acolo erau mulţi jidani. El a avut şi o fiică, Marie Jana Korbelová, născută la 15 mai 1937, la Praga. Ca diplomat versat, care avea multe relaţii şi informaţii despre prezentul ostil în care se învârtea, şi-a dat seama cum va fi viitorul imediat şi, înainte de invazia nazistă în Cehoslovacia, în anul 1939, s-a refugiat cu familia la Londra. După cel de-Al Doilea Război Mondial, familia Korbel s-a întors la Praga. În anul 1948, după lovitura de stat stalinistă din Cehoslovacia, familia Korbel a plecat din nou în exil, de această dată în S.U.A. Aici, Marie Jana Korbelová s-a făţuit în Madeleine Albright. Fireşte, e vorba de făţuirea identităţii civice, nu de făţuirea fizionomiei, căci, pe vremea aceea, nu exista chirurgia estetică. De aceea şi acum arată ca şi atunci: ca Gorgona. În anul 1957, Madeleine Albright a primit cetăţenia Statelor Unite, apoi a devenit membră a Partidului Democrat din Statele Unite şi, mai mult, a devenit prima femeie care a deţinut funcţia de ministru de Externe al S.U.A., între 1997-2001. Oricum, S.U.A. au fost devansate de România – motiv pentru care România ar trebui să intre în Cartea Recordurilor –, căci la noi a existat prima femeie din lume care a deţinut funcţia de ministru de Externe: Ana Pauker, fostă Hanna Robinsohn, adică tot jidancă, dar spioană, proxenetă şi bolşevică. Evident, asemenea cazuri de „ştergere a urmelor“ prin schimbarea identităţii sunt şi în alte state, şi chiar Arthur R. Butz relevă câteva cazuri, printre care îl evidenţiază pe Rudolf Vrba, fost Walter Rosenberg sau Rosenthal – unul dintre principalii fabulatori pe ale căror „documente“ eminamente false s-a bazat confecţionarea Raportului War Refuge Board (W.R.B.) [3].

Victoria Jane Nuland l-a avut bunic patern pe Meyer Nudelman, jidan care a imigrat din Imperiul Rus direct la New York [4].

Mişcarea politică din Ucraina a scos-o la rampă, din nou, pe Iulia Timoşenko, această escroacă internaţională băgată la puşcărie în mod întemeiat pentru afacerile păguboase pentru Ucraina [5], pe care le-a făcut cu gazele importate din Rusia. Ea a intrat în afaceri cu gaze încă din 1990 şi a devenit una dintre cele mai bogate femei din lume, motiv pentru care a fost poreclită, neinspirat, „prinţesa gazelor“ – deşi ar fi trebuit să i se zică „escroaca gazelor“. Această escroacă scoasă din puşcărie şi adusă direct pe „Maidan“, în căruciorul cu rotile ca să producă un efect psihologic mai mare pentru „curajul“ ei „revoluţionar“, spusese, în anii când fusese premierul Ucrainei, că „România este un stat imperialist“! Adică repeta aceeaşi caracterizare făcută de ideologii judeo-bolşevici, de la Lenin încoace. Acum, ieşită din „pârnaie“, nu a uitat de ideologia comunistă, în varianta malefică a internaţionalismului – dar nu proletar, ci, de data asta, capitalist, mai precis a capitalismului post-socialist, adică a capitalismului primitiv – şi „cere Congresului S.U.A. sprijin militar pentru păstrarea independenţei Ucrainei“, ca să poată fura ea mai bine, necontrolată, în mod normal, de către reprezentanţii poporului [6]. Dar, surpriză şi nu prea: «exponenta nr. 1 a mafiei ruso-evreieşti din Ucraina – „blonda“ Timoşenko (bruneţică foc la bază)» – este jidancă. «Tăticu’ lui Timoşenko: Vladimir Abramovych Hrihyan, rus de origine jidănească, născut în Basarabia, făcea parte din Armata Roşie. Bunicuţul ei se numea Abram Kelmanovych Kapitelman, director al şcolii publice jidoveşti din orăşelul Sniatyn. Bunicuţa sa se numea Maria Yosypivna Hrihyan, iar tăticu’ ei se numea Yosyp Yosypovych Hrihyan, din ambii părinţi de origine jidănească, născut în Riga.

Timoşenko face parte din „Clanul Dnipropetrovsk“, alături de Victor Pinciuk, ginerele lui Kucima, alt criminal putred de bogat, cel care ne-a spart la bot cu Canalul Bâstroe. Şefa ei de PR, cea care se ocupa de agenda internaţională, era Nemyria Hryhoriy, personaj care a stabilit un foarte strâns parteneriat cu Soros, fiind cu toţii de aceeaşi origine etnică, parteneriatul a mers perfect» [7].

Tatăl lui Petro Poroşenko, „regele ciocolatei“ şi noul preşedinte ales recent al Ucrainei, se numea Walzman, care, la căsătorie, a luat numele soţiei, să-şi piardă urma de jidan. Arseni Iaţeniuk, noul premier desemnat recent, la fel, este jidan născut la Cernăuţi. „Revoluţia portocalie“ din Ucraina din această primăvară a adus la conducere – sub pretextul orientării către Europa Occidentală – o echipă de jidani. Nu trebuie să ne surprindă acest fenomen, căci în afară de cele 90 de procente pe care le deţineau jidanii în echipa care a condus U.R.S.S. după victoria M.R.S.O., Benjamin Freedman vorbeşte şi despre „cei 40.000 de mici de jidani de la Moscova, care au pus stăpânire pe Rusia şi, apoi, pe căile lor mişeleşti, au preluat controlul asupra multor altor guverne ale lumii“: „And our government is spending 83 or 84 billion dollars of your money for defense, they say. Defense against whom? Defense against 40.000 little Jews in Moscow that took over Russia, and then, in their devious ways, took over control of many other governments of the world“ [8].

Evident, lista acestor jidani acoperiţi cu nume preluate din nomenclatorul onomastic al popoarelor în care se aciuează ar putea fi continuată pe multe pagini. Referitor la jidanii „noştri“, enumeraţi în listele indicate în notele bibliografice, unii dintre ei sunt descrişi sau comentaţi sumar de Vladimir Tismăneanu – cu aerul său ipocrit că ne face un act reparator demascându-i pe „comunişti“ – în cartea sa, PERFECTUL ACROBAT. LEONTE RĂUTU, MĂŞTILE RĂULUI.

Mascarea originii şi identităţii jidanilor prin însuşirea numelor autohtonilor este o politică deliberată a jidanilor de insinuare în guvernarea la orice nivel a ţărilor parazitate, pentru a acapara conducerea statelor respective. Astfel, adevăratul nume al patriarhului comunismului, Karl Marx, jidan german provenit dintr-o familie cu mulţi rabini în arborele genealogic reconstituit până acum, este unul de care puţină lume a aflat: Kissel Mordekay [9]. Jidanul rus Nuhăm Solomon Katz, urmărit de poliţia ţaristă pentru activitatea conspirativă socialistă, s-a refugiat în România, în 1875, unde năpârleşte în Constantin Dobrogeanu-Gherea, cunoscut ca un activ propagandist a ideilor marxiste, iar, după 23 august 1944, „Academia R.P.R.“ l-a făcut „membru de onoare post mortem“! Dar, relevă Gabriel Constantinescu, „cazul Katz-Dobrogeanu este, însă, instructiv şi din alt punct de vedere: manevrele onomastice ale evreilor. Fiul lui Katz-Dobrogeanu, Alexandru, îşi va pierde numele originar de Katz, actele de stare civilă consemnându-i identitatea doar prin pseudonimul tatălui. Ceea ce, însă, Alexandru Dobrogeanu-Gherea nu şi-a schimbat a fost identitatea comunistă, devenind în 1923 membru în C.C. al P.C. (d) R., participând la acţiunile comuniste ilegale din etapa interbelică şi, pentru a evita urmărirea penală pentru unele acţiuni cu iz de terorism, refugiindu-se în Uniunea Sovietică, unde a şi murit“ (op. cit., pag. 187-188). Identică este situaţia jidanului Ernest Neuländer, fiul rabinului din Oradea, care şi-a luat pseudonimul Valter Roman, cu care a rămas în istoria României şi pe care l-a lăsat moştenire fiului său, Petre Roman, care a avut tupeul să declare că este „os de ardelean prin nevastă-sa“ şi care a fost pus de către „Bestia Brucan“ premier. Trebuie să recunoaştem două merite ale Mineriadei din septembrie 1991: că i-a luat jucăria de premier lui Petre Roman şi că i-a alungat pe ţigani din Piaţa Universităţii şi din alte mari pieţe bucureştene, unde nu mai aveai loc de ei. La fel, printre alte câteva merite ale preşedintelui Traian Băsescu trebuie să i-l recunoaştem pe acela că l-a scos pe Petre Roman din prima linie a politicii, luându-i preşedinţia Partidului Democrat. Dar, vorba aceea, „îl dai pe ţigan pe uşă afară şi el îţi intră pe fereastră“! Petre Roman a fost recuperat de marele partid naţionalist numit „Partidul Naţional Liberal“ (!), care l-a făcut „reprezentantul românilor din străinătate“. Adică o cruntă bătaie de joc a poporului român făcută P.N.L.! Mai spun aici că numele de Katz a fost şi este malefic pentru România: în afară de Katz-Dobrogeanu, Ileana Vrancea a fost tot o Katz – şi chiar o caţă, după cum spunea Mihai Ungheanu, care o poreclise „Lovinescolatra“! –, iar acum l-avem în coastă pe penalistul muşamalizat Marco K. Katz, care ne monitorizează mass media pentru a găsi dovezi de „antisemitism“ la români, deşi Arthur Koestler – bazându-se pe cercetările iudeului A. Poliak – afirmase că termenul „antisemitism“ este un nonsens, întrucât jidanii/khazarii nu sunt semiţi, ci de neam turco-mongol, care nu au nici o legătură genetică cu iudeii biblici!

Anterior dezvăluirii lui Ştefan Andrei, citată la începutul acestei cercetări, şi în consens cu avertizarea „tov. Vasile Luca“, expusă mai sus, există mărturia scriitorului jidan Marius Mircu, citată de Ion Rotaru, în monumentala sa carte, O ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT. Ion Rotaru rezumă astfel un fragment din cartea de memorii a lui Marius Mircu, intitulată „Uite-aşa se petrecea pe atunci…“ (Editura Glob, Bat Yam, Israel, 2001): «Un moment monumental, de consemnare memorialistică în această ultimă carte a lui Mircu, este capitolul intitulat Drama şi comedia pseudonimelor în România (titlu foarte nimerit!). Nu se poate uita umorul grotesc cu care se povesteşte întâmplarea cu un camion-platformă, în care sunt încărcaţi evreii de la cutare sau cutare instituţie (de preferinţă redacţii, edituri etc.) şi duşi, fără să li se spună de ce (oamenii se sperie că „şi ăştia umblă să ne ducă“ la vreo Jilavă pe undeva) la… Tribunal, pur şi simplu. Unde, însă, mare surpriză, sunt puşi în faţa unei lungi liste de… pseudonime, listă pregătită de experţi în materie, şi sunt siliţi să aleagă alte nume decât cele pe care le purtau până acum bieţii oameni. Motivul? Li se explică, lucru rezonabil, totuşi, că e prea bătător la ochi numărul mare de evrei puşi în funcţii (s.n. – V.I.Z.)» (Ion Rotaru, op. cit., pag. 1113).

Exprimarea eliptică ascunde faptul că era vorba de funcţii de conducere – pentru că sintagma „puşi în funcţii“ aceasta semnifică: punerea lor în funcţii de conducere a României. Adică situaţia alarmantă pe care Vasile Luca o denunţa, în 5 octombrie 1945, ca generatoare de consecinţe periculoase în Moldova, dar „şi în alte părţi“, despre care avea el informaţii: „Trebuie să înţeleagă şi trebuie explicat, pentru că ce nenorocire am fi avut în Moldova… Partidul compus din evrei numai, organizaţiile celelalte evreieşti, poliţia, aparatul administrativ, evreieşti, şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? Şi în multe părţi persistă asta“. Iar, pentru a încerca să se elimine pericolul, s-a trecut la „românizarea“ aparatului de conducere din partid şi din stat prin transformarea jidanilor în „români“ recurgându-se la această formulă facilă, expeditivă, dar eficientă: atribuirea de nume româneşti, ca să fie „autohtonizaţi“! Evident, această mascare nu a rezolvat problema, dar a atenuat conflictele faţă de românii care nu cunoşteau manevra şi care nu-i cunoşteau, personal, pe jidanii „românizaţi“, ele rămânând, însă, mocnite în mintea şi sufletul românilor care ştiau de şmecheria onomastică a „transformării“ jidanilor în români prin însuşirea numelor autohtonilor.

Numele lui Marius Mircu la naştere fusese Israel Marcus [10] şi este fratele mai mare al matematicianului Solomon Marcus. După cum se vede, el însuşi îşi schimbase numele, românizându-l. Nu trebuie să-i purtăm pică, fiindcă trebuie să admitem că la scriitori, ziarişti, artişti şi alte asemenea profesii înrudite se poartă pseudonimele. Pe lângă listele mai vechi, referitoare la jidanii din conducerea României, evidenţiate anterior, în 18 iulie 2009 a fost publicată o listă cu „Personalităţi publice de origine evreiască din Romania“ [11], în care se remarcă faptul că, aproape în totalitatea lor, cei angajaţi în toate mass media poartă nume româneşti – iar mijloacele de comunicare în masă au o influenţă decisivă în manipularea opiniei publice, după cum se ştie şi după cum avertizaseră încă Vasile Conta şi, apoi, Benjamin Freedman. De exemplu, Teşu Solomovici, până să emigreze în Israel, a lucrat ca ziarist şi şi-a semnat articolele folosind exclusiv nume româneşti. Revenit în România, a prins curaj, şi-a luat numele de „evreu“ şi, mai mult, a început să ne denigreze subtil, în cărţi masive, ca „ROMÂNIA JUDAICĂ. O istorie neconvenţională a evreilor din România. 2000 de ani de existenţă continuă“ (2001, două volume), „SECURITATEA ŞI EVREII“ (2003, două volume), „ISTORIA HOLOCAUSTULUI DIN ROMÂNIA“ (2005, două volume) etc. Totuşi, deontologia de ziarist, de politolog şi de ofiţer de informaţii mă obligă să subliniez că, deşi este un dezinformator mai mult sau mai puţin subtil, după cum am dezvăluit în unele articole, chiar dedicate lui, ca în „Teşu Solomovici-dezinformatoru’“ [12], în comparaţie cu Elie Wiesel, care este un impostor care şi-a însuşit identitatea altui deţinut – motiv pentru care evreul Miklos Grünner, fost deţinut în lagărul în care pretinde şi Elie Wiesel să ar fi fost, i-a intentat proces penal pentru substituire de persoană şi furt de identitate –, care este „un mare martor fals“ şi „un escroc internaţional“, cum îl califică Robert Faurisson [13], în comparaţie cu Wiesel, deci, Teşu Solomovici poate fi numit un „domn“! De exemplu, are curajul ştiinţific, ziaristic şi literar să citeze ad litteram „învăţăturile lui Oscar Steinhardt către fiul său Nicu Aurelian Steinhardt“: „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni“ (cf. „SECURITATEA ŞI EVREII“, vol. 1, pag. 291). Chiar dacă expresia „să nu te caci“ este realistă, este, totuşi, cam prea frustă, chiar grobiană şi ar fi fost respinsă chiar de către criticii realismului socialist (de profesie jidani), din vremea când el semna cu nume exclusiv româneşti, şi a fost evitată inclusiv de către un scatofag ca Matatias Carp, care a scris, în termeni academici, cum că „evreii îşi mâncau propriile excremente ca să supravieţuiască“ în lagărele din Transnistria! Probabil, cum conchide prof. Ion Coja, din acele vremi tulburi au rămas, până azi, unii „evrei mâncători de căcat“ [14], care au ajuns să fie cunoscuţi şi în Franţa, prin traducerea, în 2009, a „Cărţii Negre“ a lui Matatias Carp (despre care tot prof. Coja afirmă că ar fi fost scrisă, în cea mai mare parte, de cunoscutul scriitor sovietic, bolşevic şi „jidan împuţit“ Ilya Ehrenburg). Oricum, însă, prin redarea autentică şi istorică a expresiei folosită de tatăl lui Nicolae Steinhardt, „să nu fii jidan fricos“, Teşu Solomovici le dă peste nas (aş putea zice, cu fecale) acelor lichele din Academia Română, din Consiliul Naţional al Audiovizualului, din Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării etc., care ne interzic să folosim cuvântul corect ştiinţific, istoric şi neaoş „jidan“, inclusiv în asemenea demersuri ca acesta, de cercetare ştiinţifică a problemei atât de spinoase a jidanilor pretinşi „evrei“ şi pretinşi „holocaustizaţi“! O altă dovadă a subtilităţii cu care se maschează Teşu Solomovici în „băiat bun“ este faptul că prof. Ion Coja, versat în problemele jidănimii din România, îl consideră pe Teşu Solomovici un individ cinstit, afirmând că este un „disident, fiindcă e de partea adevărului“ [15]: adevărul este apărat de mulţi români şi nu are nevoie de „disidenţa“ lui. Dacă ar fi, într-adevăr, cinstit, Teşu Solomovici trebuie să condamne lucrările coreligionarilor săi, morţi sau vii, în care au debitat neadevăruri contra României, precum Jean Ancel, Marco K. Katz, Elie Wiesel săi, Efraim Zuroff, Lya Benjamin, Braham Randolph ş.a. Iar dacă Ion Coja ar fi citit cărţile lui Teşu Solomovici şi dacă ar dovedi pertinenţă în evaluarea poziţiei reale a lui Teşu Solomovici ar constata că nu e vorba de nici o disidenţă, ci doar de şmecherie. Care este efectul faptului că Teşu Solomovici îi ia apărarea generalului Tudor Cristescu Orezeanu?! Nul. Prof. Ion Coja nu înţelege sau, mai degrabă, nu vrea să înţeleagă un lucru simplu: oricât bine ar fi făcut generalul T. C. Ogrezeanu în favoarea jidanilor (deşi, acum, trebuie să regretăm acest lucru), tot nu i s-ar fi recunoscut acest bine, aşa cum nu i s-a recunoscut nici Guvernatorului Transnistriei, George Alexianu, nici Conducătorului Statului, Mareşalul Ion Antonescu, nici lui Raoul Şorban, Radu Lecca şi altora, fiindcă planul sioniştilor era – încă dinainte de 1900 – să inducă ideea că jidanii aveau să sufere şi, după 1946, că, deja, suferiseră un holocaust; adică nu vrea să înţeleagă sau se face că nu înţelege că toată propaganda holocaustică este cea mai mare escrocherie a secolului XX şi că nu a existat nici un holocaust, niciodată şi nicăieri!

Dar, revenind la jidanii-cameleoni, nu aceasta este situaţia în celelalte cazuri, ale celor „puşi în funcţii“, descrise chiar de Marius Mircu, căruia, iată, trebuie să-i fim recunoscători pentru sinceritatea sa, care ne ajută să aflăm şi să demonstrăm adevărul, „care ne va elibera“, furnizându-ne argumente şi documente istorice – memoriile fiind, ele însele, veritabile documente istorice – cu atât mai credibile cu cât sunt produse de jidanii oneşti, ca acest băcăuan concitadin cu Ion Rotaru. Am participat la elaborarea Indicelui alfabetic şi a Cuprinsului, precum şi la corectura multor pagini ale ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE… a profesorului Ion Rotaru şi pot să confirm că a făcut eforturi uriaşe – bolnav fiind – să-şi redacteze şi să-şi vadă cât mai repede publicată opera finală a vieţii (a şi trecut la cele veşnice la câteva săptămâni după ce i s-a arătat cartea tipărită). De aceea, am observat că a căutat să se exprime, de cele mai multe ori, cât mai conciliant, mai înţelegător faţă de autori şi opera lor, dar fără să-i fie afectată obiectivitatea, nepărtinirea. După ce am aflat de cartea lui Marius Mircu, am vrut, fireşte, să o am şi eu şi m-am dus, prin 2009, la Templul Coral să o cumpăr: acolo, în curte, la capătul aleii din dreapta, tot pe partea dreaptă, este o librărie. Nu aveau cartea lui Mircu, dar semnificativă este reacţia librăriţei: dacă la început m-a întâmpinat cu zâmbetul protocolar al vânzătoarei care trebuie să se arate binevoitoare faţă de potenţialul client, după ce am întrebat-o de cartea lui Mircu, s-a întunecat la faţă – sau, cum se zice, „i-a căzut falca!“ – şi, când am mai întrebat-o unde aş putea să o găsesc (mai sunt câteva librării-depozit, una era undeva pe B-dul Brătianu), mi-a răspuns înţepată că nu ştie. Dar, după reacţia ei spontană, necontrolată, era evident că ştia de carte şi, la fel de evident, că nu-i convenea conţinutul ei sincer şi demascator, deşi, măcar din respect pentru vârsta matusalemică a autorului, pentru onestitatea sa actuală, de la senectute, şi pentru valoarea documentar-istorică a operei lui, ar fi trebuit să o importe sau să o tipărească la Editura Hasefer, care este subvenţionată de statul român ca să publice lucrări antiromâneşti, îndeosebi despre pretinsul holocaust şi despre pretinsul antisemitism al românilor, precum „Istoria antisemitismului“, a lui Léon Poliakov, maculatura lui Elie Wiesel, cărţile şef-rabinului Moses Rosen etc. (Teşu Solomovici îşi tipăreşte cărţile în editura proprie).

În mod evident, însă, referitor la pasajul reprodus din memoriile nonagenarului Mircu, trebuie să-i facem, post mortem, lui Ion Rotaru câteva critici. Nu poate fi vorba de „un titlu foarte nimerit“, Drama şi comedia pseudonimelor…, căci, în realitate, este vorba de tragicomedia pseudonimelor. Într-adevăr, dacă pentru jidani această însuşire ilicită de pseudonime – de fapt, alte nume „adevărate“, chiar dacă erau absolut false – a fost o comedie, în schimb, pentru noi, români, această mascare a jidanilor prin pseudonime a fost o tragedie, deoarece a contribuit la păcălirea noastră multă vreme de către „bieţii oameni“, care nu erau deloc „bieţi“, ci foarte privilegiaţi, cum raporta Biroul Statistic Militar Cluj, al Statului Major al Armatei I, în 15 august 1940. Ba unii erau de-a dreptul ticăloşi. De exemplu, Voicu Tudor, un venerabil memorialist, a relatat cum jidanii îşi luau nume româneşti în mod sfidător, unele fiind de-a dreptul blasfemii prin însuşirea lor frauduloasă, ca Mihaiviteazu şi Ştefancelmare: „După 1944, au plecat circa 500.000 de evrei, dar restul de peste 2 milioane au rămas şi şi-au schimbat numele în Argeşeanu, Moldoveanu, Munteanu, Ungureanu, Ionescu, Popescu, Săraru, Pribeagu, Plugaru, Ţiganu, Manea, Dorel, Păsărel, Comănel, Oişteanu, Rotaru, Vizitiu, Birjaru, Trandafir, Roman, Călăraşu, Creştinu, Săracu, Orfanu, Ionel, Emil, Mihaiviteazu, Ştefancelmare (şi alte nume neaoş româneşti)“ [16]. Voicu Tudor mi-a mărturisit că acel jidan împuţit care şi-a ales, evident, în batjocură, chiar numele „Ştefancelmare“ a ajuns judecător în Bucureşti. (În paranteză fie zis, judecătorii, ca şi medicii sau filozofii jidani se formau pocnind din degete: într-un seminar mai jovial, prof. Virgil Constantinescu ne-a mărturisit că la Facultatea de filozofie fusese adus, prin anii ’50, un violonist care-l preda pe Kant; prof. Coja vorbeşte – mi se pare în Marele Manipulator… – despre cum Nicolae Cajal a ajuns medic după numai un an de studenţie la Facultatea de medicină: rectorul Universităţii i-a refuzat insolenţa de a fi înscris direct în anul V, dar, la presiuni „de sus“, a fost dat afară din învăţământ, iar noul rector l-a înscris direct în anul al V-lea, cum pretinsese! Vă daţi seama ce competent era. În ultimii ani ai vieţii a ajuns preşedintele Academiei Române.) Judecătorul în cauză s-a crezut atât de puternic pe vremea atotputerniciei Anei Pauker încât şi-a bătut joc de o justiţiabilă şi i-a respins acţiunea, deşi avea perfectă dreptate. Ghinionul lui a fost că justiţiabila în cauză nu era alta decât sora lui Ion Gheorghe Maurer. Soră-sa i s-a plâns de măgăria judecătorului jidan „Ştefancelmare“, iar premierul, după ce a verificat tărăşenia, a dat ordinul ca jidanul ticălos a fost expulzat din ţară în 24 de ore! Fireşte, a plecat direct în Israel, fiindcă drumul „era bătătorit!“ Dar nu toţi românii aveau rude aşa de sus-puse şi, în consecinţă, pătimeau din cauza abuzurilor comise de aceştia, cum pătimesc şi acum – fapt dezvăluit, printre altele, de trilogia lui Cornel-Dan Nicolae, „Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii“.

Legat de acest aspect, e locul să amintesc un fapt simptomatic: prin 1987 sau 1988, Nicolae Ceauşescu a dat un decret prin care cetăţenii erau obligaţi ca, la completarea actelor de evidenţă, să menţioneze „numele avut anterior“, tocmai pentru a se depista urma jidanilor camuflaţi cameleonic. E şi unul dintre motivele pentru care a fost asasinat de către „Bestia Brucan“ şi acoliţii săi. De altfel, în acest sens, apăruse şi o anecdotă: „Un individ, Popescu, se duce la Tribunal să-şi schimbe numele. Ce nume vreţi să vă alegeţi?, îl întreabă judecătorul. Ionescu, răspunde petentul. Bine, dar de ce vreţi să vă schimbaţi numele în Ionescu, dacă acum vă numiţi Popescu?!, se miră judecătorul. Pentru că acum, după ce spun că mă numesc Popescu, mă întreabă: dar înainte, cum vă numeaţi? Şi eu trebuie să le răspund: Weissman!“ S-au găsit câţiva „idioţi utili“ din conducerea Ministerului de Interne care să propună ca în cărţile de identitate să nu se mai treacă nici numele părinţilor, nici locul naşterii. Ca să se estompeze cu totul sorgintea individului. Oare cine le-or fi şoptit în ureche asemenea inepţii criminale, prin care se înlesneşte insinuarea jidanilor în aparatul de conducere?! Care sunt consilierii ăia „americani“ care mişună în conducerea Ministerului de Interne?! Unii naşi – ca Mădălin Voicu şi Silviu Prigoană – afirmă că au fost cam „beţi“ când au acceptat (la presiunea părinţilor copiilor, pretind ei) să le pună finilor pe care i-au botezat nume excentrice [17]. Alţi idioţi sau corupţi din M.A.I. au acceptat ca unul dintre marii „rechini imobiliari“, care şi-a însuşit prin fraudă mari averi din patrimoniul statului român, impostorul Paul Lambrino – „prinţ de Teleorman“, cum l-au încondeiat, corect, cei de la „Academia Caţavencu“ – să-şi zică „al României“ aşa cum îşi zicea ex-regele: „Mihai I al României“! Vedeţi figura 50. Dar, în cazul alegerii numelui său de „familie“, Paul Lambrino nu a fost beat când a pretins că se cheamă „al României“, ci a fost rău-intenţionat, denigrând, astfel, România. Ca dovadă că România a ajuns o casă de toleranţă! E cazul ca şi la noi să se introducă legi care să elimine abuzul unor indivizi în felul cum îşi aleg numele. Oricum, până atunci, trebuie găsită o formulă juridică prin care farsorului Paul Lambrino să i se schimbe numele de „familie“ adoptat de el cu numele real, moştenit de la genitori – Lambrino – şi, totodată, să i se confişte averile dobândite ilegal. Toleranţa în asemenea situaţii nu mai este toleranţă, ci prostie sau, în cazurile mai grave, reprezentate de fenomenul „rechinilor imobiliari“, complicitate la ilegalităţi.

NOTE

[1] Valérie Trierweiler, Merci pour ce moment, apărută în 4 septembrie 2014, în Editura Arenes; vezi şi http://www.amazon.com/Merci-pour-moment-French-Edition/dp/2352043859.

[2] Cf. http://www.decitre.fr/livres/la-republique-des-imposteurs-9782809814828.html.

[3] Vedeţi episodul „Înşelătoria secolului XX (18)“, pe http://www.altermedia.info/romania/2014/03/07/inselatoria-secolului-xx-18/.

[4]. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Victoria_Nuland.

[5] Cf. http://adevarul.ro/international/europa/sa-reamintim-nu-iulia-timosenko-martiraucrainei-1_530a3b2bc7b855ff569907ab/index.html.

[6] Cf. http://www.etransmedia.ro/timosenko_solicita_sprijin_militar_din_partea_sua-2729 .

[7] Cf. http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/03/12/cine-este-evreica-iulia-timosenko-fotografii-in-premiera-cum-i-au-pregatit-ofiterii-cia-si-mossad-pe-nazistii-de-pe-euromaidan/.

[8] Vezi: Benjamin Freedman, pe http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm.

[9] Cf. https://es.groups.yahoo.com/neo/groups/tumi/conversations/topics/109708.

[10] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Marius_Mircu; vezi şi: http://www.altermedia.info/romania/2014/08/15/ion-antonescu-protectorul-evreilor/ ; http://ioncoja.ro/holocaust-in-romania/un-evreu-cinstit-marius-mircu-despre-regimul-aplicat-de-ion-antonescu-evreilor/.

[11] Vezi şi o alta, publicată în 30 septembrie 2014, aici: http://www.rbnpress.info/wp/lista-evreilor-comunisti-care-au-condus-romania-in-anii-celei-mai-crunte-dictaturi-si-represiuni/.

[12] Pe http://www.altermedia.info/romania/2010/09/11/tesu-solomovici-dezinformatoru/; http://ro.altermedia.info/romania/2008/12/19/paul-goma-are-dreptate-2/.

[13] Cf. http://worldfuneral.3x.ro/articole/eliewiesel.html.