MOPETE a fost propus pentru Premiul Nobel la Literatură în 1999
Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931, București – d. 21 iulie 2011, Sibiu, România) a fost un scriitor, poet, eseist și traducător român.
L-am cunoscut bine de tot, datorită prieteniei sale deosebite avute cu Geo Bogza, Romul Munteanu, Radu Tudoran, Henri Zalis și Alexandru Boboc.
Eram mic atunci, dar am devenit și mai mic după ce i-am citit covârșitoarea operă.
A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secția franceză) a Universității din București.
A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală și la revista „Transilvania” din Sibiu.
De la volumul de debut din 1968 și până la versurile recente, incluse în selecția „din periodice și inedite” a antologiei de autor Poesii vechi și nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivănescu a rămas egală cu ea însăși, atât în ritmul producerii, cât și în calitatea ei estetică.
Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puțin spectaculoase.
A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conține o anagramă a cuvintelor poet și poem.
A tradus romane ca Ulysses al lui James Joyce, la care se adaugă traduceri din William Faulkner, Robert Musil, Jostein Gaarder sau F. Scott Fitzgerald.
A tradus și o serie de povestiri, jurnale și corespondență ale lui Franz Kafka.
A contribuit la recuperarea narativității în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 și din anii ’70.
A tradus masiv din poezia americană (Ezra Pound, William Carlos Williams, Wallace Stevens, T. S. Eliot, Sylvia Plath etc.), cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite și de care a fost marcat, recunoscând adesea asta.
Mircea Ivănescu inovează și marchează un pas important în evoluția poeziei românești, prin introducerea unei noi instanțe poetice: poetul hiperconștient de sine și de puterea sa de a interveni în text.
El pune față în față, în timp real, trăirea realităților poetice și actul prin care sunt transcrise ca literatură.
Definitorii pentru poezia lui sunt profunda sa cunoaștere filosofică, percepția și conceperea timpului, perspectiva fenomenologică prin care desface evenimentul în componentele sale reductibile, precum și maniera în care reușește să îl atragă pe cititor într-un joc intelectual cu efuziuni sentimentale.
Poezia lui este a gesturilor și intuițiilor primare, a mecanismelor prin care devine posibilă cunoașterea sinelui și a elementelor din jur.