DAR DIN LUMINĂ
Cred că întotdeauna prin criză spirituală apare vindecarea.
O criză spirituală este o încercare de a te regăsi pe sine, pătrunzând înlăutrul ființei cât mai adânc posibil, de a dobândi o nouă credință, un nou țel.
Este drumul întortocheat al fiecăruia, ale căror obiective sunt pe planul spiritual.
Și cum ar putea fi altfel când sufletul tânjește după armonie, după lumină, după împăcare, iar viața este plină de discordanță?!
Această diviziune este tocmai cea care ne stimulează, devenind fără niciun dubiu sursa durerii și totodată a speranței noastre.
Doar astfel putem confirma cu adevărat profunzimea și potențialul nostru spiritual.
Unii ne îndreptăm spre culoare, altii spre litere, alții spre note muzicale, în astfel de momente de disperare, când credința în frumos, în uman, în lumină, ne este zguduită.
Purtând cu noi acest neasemuit dar, simțul reînnoit al vocației de a sluji oamenii care și-au pierdut speranțele.
Investind atenția, timpul, sufletul nostru în activități cu efect regenerant și integrator, care să restaureze conexiunea noastră cu divinul.
Asta face un artist. Se regăsește în primul rând pe el și apoi, regăsindu-se, îi ajută și pe ceilalți.
Am azi în mână un dar din lumină. Cartea ,,Poezia picturii, pictura poeziei”, apărută la editura eCreator Baia Mare, anul 2019, avându-le ca protagoniste pe poeta Aurelia Oancă și pictorița Carmen Mihaela Coca, două raze de soare luminând din Maramureșul istoric.
,,Ca o poveste frumos (s)curgătoare este această carte, o ofertă menită să provoace și să descătușeze imaginația oricui, un concept innovator capabil să genereze prozeliți într-o lume în care artiștii și creatorii de frumos aproape că au ajuns la întâlniri conspirative, ca și creștinii prin catacombele Romei cândva”, notează în prefața cărții, criticul literar și poetul Ioan Romeo Roșiianu.
Un cald îndemn pentru noi, cititorii, de a ne descătușa și de a permite intrarea luminii, a frumosului.
Cele aproape o sută de lucrări plastice ale pictoriței Carmen Mihaela Coca își găsesc corespondentul artistic în tot atâtea frumoase poezii în care poeta Aurelia Oancă descrie, cu lirism si cu o profundă emoție anotimpurile, natura, vietățile. Stilul ales este dulcele stil clasic, strofe catren cu rimă încrucișată, vrând parcă prin această alegere să dea și mai multă culoare, căldură și muzicalitate volumului. Alcătuite din trei strofe fiecare, pastelurile poetei au ca primă temă anotimpurile. Începând de la romantica iarnă, cu veselia fulgilor de nea înlănțuiți în dans, care aduce până și îngerilor buna dizpoziție: ,,Alb covor de petale/ peste câmp s-a așezat/ și cu fulguirii banale/ îngerii s-au amuzat” (Alb).
Semnificația albului care poate fi înțeles ca non-culoare, apare în mai multe poezii din cadrul volumui, de exemplu: Zăpada, Țurțuri etc.
Ne vorbește despre primăvară, cu verdele ei îmbietor atât pentru om cât și pentru animale.
,,În zbuciumul prins de culoare/ jivine parcă s-au ivit/ prin verdele pădurii care/ din somnul ei s-a cam trezit…” (Pădure).
Reînvierea naturii este descrisă cu măiestrie si în alte pasteluri ca: Șirag, Dans, Emoții etc…
,,În cânt de greieri și de gaze/ în vânt călduț s-a rătăcit/ peste aripi de buburuze/ și peste un bondar răcit… (Dans), iar în poezia (Emoții) întâlnim personificarea culorilor, verdelui fiind atribuit emoții… ,,Verdele plin de emoții/ urcă-n bradul cel semeț/ risipind negura nopții/ într-un val de vis măreț”.
Răsfoind în continuare paginile cărții, primită cu dedicație, ca un dar din lumină, citind și admirând în același timp frumoasele picturi ale pictoriței Carmen Mihaela Coca, este imposil să nu remarc acea duioasă și firească îmbinare a artelor.
Aflăm cum este posibil de a intersecta sentimente, lumină, culoare, dimensiuni ale lăuntrului ființei.
Pictura și literatura privite și admirate împreună, formând un tablou unitar, un întreg în care se completează una pe alta.
Aș vrea să evidențiez poezia ,,Evantai”, care mie mi-a plăcut foarte mult, unde este descris într-un mod aparte anotimpul verii: ,,Din raze aurii se naște/ o vară caldă , colorată/ ce-ți prinde părul cu o fundă/ eliberând chipul de fată./ /Din trandafiri și din narcise/ îi construiește straiul tandru/ ce-l plimbă peste iarba moale/ formînd pe rând câte-un meandru./ / dar vântul care-o privește/ s-a furișat pe câmpul lai/ rupând ușor o margaretă/ ce-o transform în evantai ”, beneficiind de o frumoasă legendă.
Poezia Aureliei Oancă este cerebrală, dar în același timp transmite multă emoție. În poezia ,,Mozaic 3”, surprinde într-un mod magic culoarea și simte perfect pictura: ,,Cuprinde-mă-n brațe de galben solar/ sărută-mă-n roșu de sânge/ mângâie-mă-n verde pierdut pe hotar/ și-n brațe albastre mă strânge// Gusta-vei apoi și plăcerea de vis/ cuprinsă în trup și culoare/ pluti-vom cuprinși într-un nou paradis/ departe de lumea ce moare.”, ajungând chiar a face ,,dragoste” cu ele, metaforic vorbind.
Preferata autoarei se pare că este Toamna. Anotimpul fiind descris în mai multe pasteluri dintre care cel mai deosebit îmi pare ,,Oglindă”, unde poeta imaginează toamna drept o pictoriță măiastră care colorează în galben auriu… transformând în aur frunzele pădurii: ,,Toamna culegând rugină/ a pictat frunza pădurii/ transformând-o -n aur toată”.
Deținând mult talent și o sensibilitate aparte, inspirată fiind de frumoasele tablouri ale pictoriței Carmen Mihaela Coca, autoarea descrie cele patru elemente ale naturii: apa, aerul, focul, pământul.
Apa sub forma ploii: ,,Din nori de aur curge ploaia/ făcând din stropi bijuterii…” (Joc II).
Aerul, sub forma vântului ușor de primăvară: ,,Prin unduiri de codru des/ un vânt ușor se -alintă/ ți-n triluri păsările țes/ ce frunza-ncet cuvântă…”(Speranță).
Focul, provocat de un fulger, ca o mare văpaie: ,,Din joaca cu smocul de paie/ un fulger nervos și grăbit/ aprinse o mare văpaie/…” (Văpaie).
Pământul cu lava lui fierbinte distrugătoare: ,,Pământul adună în sufletul lui/ cuptoare încinse de lava/ apoi iese în lume, pe creste hai -hui / vărsând peste lume otravă /…” (Lavă).
Cu Ea, cu lumina artei… poți trăi doar în adânc, căci tocmai ea este ochiul care ne face să vedem, glasul cu care cântăm, mâna cu care scriem, sau pictăm.
Ea este acea bucurie sau durere care ne lipsește de somn.
De fiecare dată când sunt alături de un om bun, sensibil, luminos, bucuria mea capătă un relief clar, atât de clar, că ajung să plâng, emoționându-mă peste măsură.
Asta am simțit (și nu exagerez deloc) parcurgând volumul, ca o beție de fericire. Gânduri fierbinți, ca atunci când o căldură ce-ți urcă dinspre inimă spre cap, te face să crezi că din clipa aia s-a terminat cu durerea, cu tristețile intense, cu dezamăgirile de nemărturisit… și, ca un bonus, apare imediat speranța.
Speranța într-o lume mai bună, într-o lume normală, unde fiecare om este înțeles, primit și apreciat. Apreciat pentru ceea ce este el cu adevărat.
Dragele noastre artiste, Carmen Mihaela Coca și Aurelia Oancă continuați pe drumul vostru de lumină, acela de a dărui frumosul și speranța celor care vor binevoi să primescă.
Ați făcut alegerea bună!
Uitând de toate relele din jur, ați ales lumina năucitor de frumoasă, pe care doar arta o poate aduce.
Măcar în spațiul nostru interior, realitatea să fie cea pe care noi o alegem.
Și voi, dragi cititori… primiți această carte ca pe un dar din lumină!