SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII INTERESULUI PENTRU CREAȚIA POPULARĂ ORALĂ
Aşa după cum spunea şi marele savant român, Nicolae Iorga în a sa LA LITTÉRATURE POPULAIR SOURCE DE HAUTE LITTÉRATURE, Paris, 1925, literatura cultă izvorăşte din cea populară, iar amăndouă se întemeiază pe limba națională.
Pentru ca Ion Neculce, bunăoară, ori Mihai Eminescu sau Mihail Sadoveanu să ajungă adevărați maeştri ai limbii artistice, a trebuit să existe înaintea lor un alt poet, poetul anonim, cel care a pus bazele plăsmuirii desăvârşite ale rostirii. "Nu vom uita niciodată - afirma Haşdeu - că sublima sorginte a oricărei literaturi se afă pururea vie chiar în gura poporului".
În dezvoltarea istorică a literaturii se constată o perfectă continuitate şi interdependență între cei doi făuritori de artă, motiv pentru care, pe bună dreptate credea şi Garabet Ibrăileanu, la vremea sa, că "... poezia cultă e perfecționarea celei populare", (NOTE ŞI IMPRESII, Iasi, 1920, p. 74 - 75).
Dacă bătrânii cărturari de la începuturile culturii noastre au depus eforturi enorme în cizelarea limbii, ei au făcut lucrul acesta în nota spiritului popular, aşa după cum se poate vedea şi în PSALMII tălmăciți pe româneşte de către Dosoftei. Chiar şi Neculce, în a sa O SAMĂ DE CUVINTE, se bazează tot pe folclorul epoci sale.
Astfel, pe măsură ce literatura cultă se maturizează, contactul cu literatura populară capătă forme tot mai concrete.
Mihai Eminescu versifică astfel, în LUCEAFĂRUL, basmul popular, iar George Coşbuc, în fiecare vers al creaţiei sale artistice, trăieşte prin cântecul satului de la care a pornit. Atât poetul anonim, cât şi cel cult au avut aceeaşi misiune, de a crea limba literară. Fenomenul acesta, pentru că pe drept cuvânt este un fenomen, a fost scos cu prisosință în evidență de către Titu Maiorescu, lucru susținut şi de către contemporanii săi, care afirma că originea literaturii culte trebuie văzută în tot ceea ce a creat poporul.
Având un caracter oral, această literatură populară despre care facem vorbire, adică nefiind scrisă şi lipsindu-ne dovezile cărturăreşti, se lasă enorm de greu de evaluat, făcând extrem de dificilă operația de a-i stabili vechimea, dacă nu cumva chiar imposibilă. La aceasta se adaugă şi faptul că folclorul devine obiect de ştiință de abia în secolul al XIX - lea, drept un ecou al romantismului francez.
Din aceste motive, cărturarii nu s-au oprit, din curiozitate sau spirit ştiințific, asupra acestor creaţii artistice spre a le cerceta sau doar a le consemna, decât foarte târziu.
Vor face lucrul acesta abia atunci când s-a descoperit America de către europeni şi când s-a ajuns la un nou umanism prin cercetarea lumii clasice, precum şi a omului primitiv din pădurile noului continent.
În multele note de călătorie scrise în atâtea limbi apar date despre primitivii indieni, cu viața lor atât de diferită de a lumii europene din acea epocă, cu marea lor bunătate sufletească, cu miturile, credințele şi obiceiurile lor.
Iată cum această lume devine un document istoric, iar mulțimea de cercetători compară viața acestora cu a europenilor.
La sfârşitul secolului al XVI - lea, Montaigne insistă cu mult interes asupra vieții populare de aici, din America. Totodată, el intuieşte însemnătatea şi farmecul poeziei populare, pe care o vede ca operă de artă, aflându-i naturalețea, naivitatea şi graţia. Ceva mai târziu, prin Adisson şi Ossian, s-a creat moda baladelor, prețuite fiind pentru deosebita lor valoare poetică.
Cam tot acum, adică pe la începutul secolului
al XVIII - lea, şi la noi, folclorul intră în atenția cărturarilor: stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, la care-l adăugăm şi pe florentinul Antonio Maria Del Chiaro, care a trăit mult timp la curtea lui Brâncoveanu.
Prin cei trei începe cercetarea obiceiurilor şi se discută originea dacică a doinei, în timp ce călătorii străini trecuți prin țările noastre scot în evidență creația populară (vezi Iorga N. - ISTORIA ROMÂNILOR PRIN CĂLĂTORI, 4 volume, București, 1928 - 1929). Mai înainte, un cronicar îl arată pe Mihai Viteazu intrând în Alba - Iulia însoțit de lăutari care-i "ziceau" faptele de vitejie cuprinse în balade.
Între anii 1767 - 1779, prin scrierile sale în domeniu, savantul Herder se ridică împotriva imitării sterile a clasicismului socotindu-l un obstacol în calea progresului limbii şi al artei, (vezi Liveescu, Jean - HERDER ŞI IDEEA DE UMANITATE, Ethos, 1947, p. 64 - 77). El este convins că limba însăşi este cheia umanității şi că poezia populară, cântecul, este "arhiva unui popor". Herder este cel care aduce pentru prima dată elogiul, poeziei populare, susținut la noi cu mare încântare de către Odobescu: "Ea (poezia populară n.n.) viețuia în urechea poporului, pe buzele şi pe harpele cântăreților de atunci; ea cânta istoria şi felurite întâmplări, tainele şi minunile şi semnele prevestitoare; ea era floarea prin care se caracteriza poporul cu limba şi țara sa, cu îndeletnicirile şi prejudecățile, cu patimile şi cu trufiile, cu muzica şi chiar cu sufletul său", (vezi Odobescu, Alexandru - CÂNTECELE POPORANE ALE EUROPEI RĂSĂRITENE ÎN RAPORT CU ȚARA, ISTORIA ŞI DATINILE ROMÂNILOR, în REVISTA ROMÂNĂ, 1861, p. 27 60).
În demersul său, Herder este urmat de frații Grimm, după care, poezia populară este produsul colectivității, explicându-se astfel caracterul ei anonim. Lor le revine, apoi, meritul de a crea peste tot un interes deosebit pentru basme, prin publicarea celor două volume de poveşti în Colecția POVEŞTI PENTRU COPII ŞI FAMILIE, primul volum în anul 1812, iar al doilea în anul 1814.
Concomitent, romantismul îndreaptă atenția poeţilor asupra spațiului natural si asupra elementelor sale componente: pitorescul, viața țărănească, miracolul, creația artistică populară.
Printre inițiatorii acestei mişcări se număra şi vestiții istorici francezi Edgar Quinet şi Jules Michelet, precum şi poetul revoluționar polonez Mickiewicz, care au creat un puternic curent pentru cântecul popular, devenit în acelaşi timp şi document istoric:
"Cântece poporane, voi "sicriu" sfânt al credinței, ce legați timpurile cele mai vechi de cele noi, în voi îşi depune o națiune trofeele eroilor săi, speranța cugetărilor şi floarea simțirilor sale. Sicriu plin de sfințenie! Pe tine nici te atinge, nici te sfarmă vreo lovire, precât porul tău chiar nu te-a profanat. 0 cântec poporan! Tu stai şi păzeşti templul amintirilor naționale, tu ai aripi şi glas ca de arhangheli, adesea ai şi arme ca dânşii. Flacăra mistuieşte lucrările pensulei, tâlharii jefuiesc comorile, dar cântecul scapă în veci cu viață şi se strecoară printre oameni. Dacă sufletele înjosite nu ştiu să-l hrănească cu dor şi cu speranță, el fuge la munți şi se acață de ruine şi de acolo spune din vremile trecute. Tot astfel şi privighetoarea zboară afară dintr-o casă care a ars şi se opreşte un minut pe învelitoare; dar dacă învelitoarea se cufundă, atunci pasărea fuge în păduri şi, din mijlocul ruinelor, din mijlocul mormintelor, ea cântă călătorilor, cu glas răsunător, doina cea de jale,(Odobescu, Alexandru - CÂNTECE POPORANE ALE EUROPEI RĂSĂRITENE ÎN RAPORT CU ȚARA, ISTORIA ŞI DATINILE ROMÂNILOR, în REVISTA ROMÂNĂ, 1861, p. 27 - 60).
Aceste căi au fost urmate şi de către paşoptiştii români: Kogălniceanu, Alecu Russo, Alecsandri, Bălcescu, Negruzzi, care au creat, astfel, în Țările Române, acea mişcare necesară dezvoltării şi studierii folcloristicii. Ei au fost continuați, apoi, de către Odobescu, Haşdeu, Ovid Densuşeanu şi Nicolae Iorga, care au reuşit să aducă entuziasmul poetic pe căie ştiinței, căi mai grele, dar mai sigure.
Pentru început, atenția oamenilor de ştiință s-a îndreptat asupra obiceiurilor popoarelor, asupra felului de viață al acestora, asupra datinilor şi credinţelor, urmând apoi creația literară, mai întâi basmul apoi balada.
Dintre obiceiurile populare au fost studiate în primul rând cele care aveau directă legătură cu religia şi cu divinitatea. Realitatea este că orice religie reprezintă credința oamenilor într-o lume supranaturală, inexistentă, populată de zei, spirite, îngerii şi aşa mai departe. În folcloristica universală, Frazer definea religia drept "îmbunarea sau atragerea de partea omului a unor forțe aflate mai presus de el".
Cert este faptul că religia societății primitive, care era un amestec uriaş de nenumărate credințe şi rituri, adică TOTEISMUL, cu întreg ceremonialul său, formează ceea ce numim prima etapă în cercetarea literaturii şi obiceiurilor populare. Astfel, toate elementele componente ale vieții omului primitiv, ANIMISMUL şi MAGIA, fac obiectul studiului pentru oamenii de ştiință.
Pornind de aici, se trece apoi la cultura tradițională a țăranilor din Europa, în special prin lucrarea lui Bourne, din 1776, intitulată, ANTIQUITATES VULGARES, OR THE ANTIIQUITIES OF THE COMMON PEOPLE..
De reținut faptul că toate studiile pe care le numim astăzi studii de folclor, erau cuprinse sub numele de "antichități populare" sau "survivals", ori "literatură populară".
BIBLIOGRAFIE:
1, Cocchiara, Giuseppe - ISTORIA FOLCLORULUI EUROPEAN, Torino, 1954;
2. Odobescu, Alexandru - CÂNTECE POPORANE ALE EUROPEI RĂSĂRITENE ÎN RAPORT CU ȚARA, ISTORIA ŞI DATINILE ROMÂNILOR, în REVISTA ROMÂNĂ, 1861, p. 27 - 60;
3. Liveescu, Jean - HERDER ŞI IDEEA DE UMANITATE, Ethos, 1947, p. 64 - 77;
4. Frații Grimm - POVEŞTI PENTRU COPII ŞI FAMILIE, 2 volume, în Colecția de basme, 1812, respectiv 1814;
5. Lupea, Valentin - LEGENDA VALAHĂ, Editura eCREATOR, Baia Mare, 2022;
6. Teodorescu, Barbu şi Octav Păun - FOLCLORUL LITERAR ROMÂNESC, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1964.