Doamna care vorbeşte cu florile
Marieta Vasilescu, contemporană Regelui Mihai, urmaşă a doi veterani de război, era cea mai mică fiica a lui Ioan şi a Anei Graur. S-a născut în10 iunie 1921, în satul lui Mircea Rusu (comuna Band, jud. Mureş), a trăit în Bucureşti până în urmă cu trei ani (2005), când s-a dus în lumea umbrelor. Trăia într-un bloc din Şps. Mihai Bravu, vizavi de Fabrica "Miraj", o visa pe Eminescu, şi vorbee cu florile. Cea mai mare bucurie a ei, încă din anii copilăriei, era cititul: literatura română şi universală, Eminescu, Coşbuc, Rebreanu, Eftimiu, Pleşu, Kadare... Îţi vorbea despre viaţa şi opera lor, ca un cadru universitar. Înzestrată cu o inteligenţă sclipitoare, în urmă cu 30 de ani a fost una dintre cele mai plăcute prezenţe feminine din Bucureşti. Tatăl ei, Ioan Graur (fiul lui Petre), a trăit între anii 1882-1921, iar mama sa, Ana Raţ (din comuna Căpuşu, era sora eroului Ion Raţ, căzut în vremea primului război mondial, în luptele pentru reîntregirea neamului.
Una dintre surorile ei, Aurelia Graur, a plecat după un arnăut în Macedonia, fiind considerată acolo, ca "Maica Tereza din Şipkoviţa". Aurelia era mama subsemnatului. S-a stins ca o femei sfântă, la o diferenţă de câteva zile, în acelaşi an când s-a stins şi Maica Tereza, albaneza care a uimit lumea. A trăit 87 de ani, într-un sat lângă Tetova lui Ştefan Mina. Ştefan Mina era tatăl celor trei fraţi care au înnobilat medicina magică a românilor. Mina Minovici era un om de afaceri, energic şi descurcăreţ. Dintr-o întorsătură de condei, autorităţile sârbeşti, din Mina îi transformaseră identitatea în Minovici, cum au procedat şi cu românii din Timoc (Crăciunovici, Iepurovici, etc.), sau cu albanezii din Macedonia (Imerovici, Eminovici, etc.). Ce ne spunea doamna Vasilescu despre averea şi sufletul, mândria de a fi român, aroma cafelei de dimineaţa, florile şi cărţii, rudele, vecinii, surorile şi părinţii?
"Florile cresc, surâd şi înfloresc, dacă ai grijă de ele: dacă le uzi, le mângâi, nu numai cu priviri. Aurelia a plecat cu Aivas Voka la începutul războiului (1941). Au trecut frontiera la Giurgiu cu acte eliberate de Consulatul Italiei. Mama mea, Ana Raţ, era curată şi nostimă. Părintele şi lumea din sat îi ziceau "Grăureasa mândra". Avea o bucătărie foarte frumoasă, cu spaţiu pentru afumătoare. Luase un băiat de suflet, să aibă grijă de oi. Era un ungur amârăt, şi i-a fost milă de el. Ţin minte şi numele lui: Pişta îl chema iar eu îi ziceam Piştuco, adică "mic", aşa cum şi Sile îmi zicea mie Maietuţo, în loc de Marieta. Primăvara ne duceam la stână. Uneori rămâneam acolo până când venea Sfântu Nicolae. Mama ţinea în curte o turmă de raţe, cele mai renumite raţe leşeşti. Ţinea şi o turmă de gâşti pentru fulgi. Erau mari, cât un snop de grâu. Avea curcani şi cele mai renumite găini: în jur de o sută. Ţinea 10 oi, pentru lână, pentru lapte, şi doi porci de 250 de kgr.: unu de Crăciun şi unu de vânzare, să aibă bani pentru iarnă, pentru datorii. În afară de gâşte, curcani şi găini, avea patru fete. Şi trebuia să facă perne, fiindcă fiecărei fete îi trebuia câte şase perne”.
Tatăl nostru, spuena mătuşa mea, a fost la război, s-a întors rănit cu 19 schize pe corp, a mai trăit un an şi a murit. Sora mea, Roza, avea înclinaţie spre clasic, spre negru, ca în Ardeal. Anicăi îi plăceau băieţii. În perioada interbelică, Roza a fost bucătăreasă regală la conacul Gruief din Dudeşti-Cioplea, la sora reginei. Mama ta, Aurelia, ştia să uite şi să iartă. Ştia ce înseamnă binecuvântarea părintelui. Era un pic răsfăţată, cânta şi ungureşte, îi plăceau castanii, merele şi mierea, surprizele, cadourile, cuvintele frumoase, ca florile ascunse. Aurelia şi Aivas erau simbolul sănătăţii şi moralităţii. "Râde sănătatea din tine", îi spunea Nicolae Iorga, când se întâlnea cu Aurelia în curtea liceului Şincai. Sunt mândră de surorile mele, de părinţii mei, de plaiurile natale, de Lucreţia Ciobanu, de Mircea Rusu, de Elena Udrea". Mătuşa mea citea mult, şi nu este unicul caz, în această ţară a celui mai inteligent popor din Europa, deşi că unii o consideră ca "ţară de hoţi, mincinoşi, puturoşi şi borfaşi". "Trebuie să citeşti, să te bucuri de o educaţie sănătoasă, să ai ceva sfânt în tine”, spunea. „Soţul meu, cărui îi ziceam Sile, veteran de război, s-a stins în primii ani ai Revoluţiei anticomuniste (1991). "Tu eşti fata mea cea mai cuminte", îmi spunea.
Sora mea, Roza, a fost vrednică, curată şi cinstită. Ionel a ţinut la ea, şi a iubit-o. A avut grijă şi de mama lui. Maica-mea ne-a crescut fără tată. Datorită ei, Ionel nu a fumat, nu a beut, nu a avut apucături urâte, dar asta nu înseamnă că nu se ducea după femei. La 28 de ani a mâncat bătaie de la maica-sa, dar el n-a ridicat mână la ea. Mama trăia cu dureri ascunse. Ţinea doliu, fiindcă tatăl nostru s-a stins după ce s-a întors din război. "Bărbatul meu trăieşte. Bărbatul meu vine acasă, spunea. Eu sunt tata copiilor. Nu vreau ca ei să sufere", le spunea celor care o sfătuiau să se mărite. Tatăl meu şapte ani a lipsit de acasă: cinci -războiul şi doi prizonieriatul. A venit acasă, a trăit opt luni, şi s-a stins la vârstă de 38 de ani, o săptămână înainte de a mă naşte mama pe mine (1921). Mama s-a stins în vârsta de 67 de ani. Era o ardeleancă crescută cu mândria de a fi român. Avea bunul simţ al moralităţii, şi asta venea de la părinţii ei, mai ales de la mamă. Mama e ceea care trebuie să le dea educaţie copiilor, din toate punctele de vedere. Bunicul meu a avut trei copii: pe mama Ana, pe tuşa Safta, şi pe Ion".
Ion Raţ este cel care a căzut la războiul întregirii (1918), un caz unic şi încă inedit în istoria românilor. Din Lumea militară (nr. 1-2004), aflăm că e vorba despre "o emoţionantă povestire de război, care ne aminteşte de destinul tragic al lui Apostol Bologa, respectiv al modelului său real, subloconentul Emil Rebreanu". "Ca ostaş dintr-o unitate ungurească, Ion Raţ a ajuns în posesia unui document din care reişea intenţia clară a ungurilor de a ataca frontul românesc. A hotarât să treacă frontul călare la români. A fost surprins de focul gloanţelor. A căzut de pe şa strivit de cal. Primul lui gând a fost să înghită documentul, ca să nu se dea de gol. A plătit cu viaţă, încercând să-şi salveze de la moarte fraţii români" (p.58).
Regele Ferdinand, Aurelia Graur şi Aivas Voka
Doamna Vasilescu l-a cunoscut pe regele Ferdinand, germanul care a făurit Marea Unire a românilor (1918). "Eram într-o tabără, împreună cu regele Mihai, căruia îi spuneam Mihăiţă. Nu ştiu dacă e patriot cel care a părăsit ţara cu tezaurul naţional, cel care vrea să revendice un tron pe care l-a părăsit, cel care a colaborat (de frică) cu comuniştii pentru arestarea generalului Ion Antonescu. Îl ţin minte şi pe doctorul Mina Minovici, un savant de talie mondială, fondatorul Serviciului de medicină legală, ctitor al Institutului Medico-Legal, şi al Serviciului Român de Antropometrie. Fratele său, Nicolae Minovici, este cel care a făurit prima staţie de Salvare din lume. L-am văzut de câteva ori pe Carol al II-lea şi pe Iorga. M-am suit odată, pentru Iorga, pe un gard, să-l văd şi eu, la hotelul Dacia (zis astăzi Hanul lui Manuc), unde Iorga ţinea conferinţe. L-am admirat din clipa când spunea cş albanezii sunt verii noştri de sânge (1938). De ce? Fiindcă, Aivas Voka, cumnatul meu, era albanez. Şi Aivas cu Aurelia l-au văzut pe regele, la Mitropolie. Acolo s-au cunoscut cu aromânii din Macedonia, apoi cu Iorga, Eftimiu, Maria Tănase. Regele venea acolo duminica în trăsură cu şase cai albi. Vai ce bucuroasă era Aurelia, care avea cea mai frumoasă dantură din lume! Când venea acasă, povestea cât de frumos era Mihai: înalt, zvelt, cu nişte buze trandafirii. Ţin minte că l-au văzut de Bobotează, când însuşi Regele arunca crucea în apele Dâmboviţii.
Tanti Marieta povestea cum erau părinţii mei în vremea Regelui. „Aivas era îmbrăcat într-un costum negru dintr-o stofă foarte, foarte bună, frumoasă şi scumpă, cum era atunci. Purta pantofi negri de cea mai bună calitate, pălărie neagră, renumita cravată, şi renumita umbrelă. Aşa mi-îl şi imaginez ultima dată când l-am văzut în 1941. Soţia lui, Aurelia Graur, de fapt sora mea, era foarte frumoasă. Era îmbrăcată elegant, ca în Regat. Purta un coc splendit, avea un suflet de aur, o dantură perfectă şi cel mai frumos zâmbet din lume. Erau o pereche fără seamăn. Ei s-au văzut prima dată aici, în Bucureşti, în jurul Parcului Carol, pe Bulevardul Mărăşeşti. Aivas era cu căruţa cu îngheţată şi cu alte bunătăţi. Fiind însoţită de sora mea cea mare, Rozalia, Aurelia l-a întrebat pe Aivas: "Cât costă un pieptăn?". El a vrut să-i ofere unul gratis, ea s-a supărat şi a plecat mai departe. Gestul această i-a plăcut arnăutului care a rămas cu impresia că e vorbă de o fiinţă sinceră şi cinstită. Şi s-a dus după ea, până în văile ardelene ale Mureşului, la Bandu de Câmpie, un şes cu oameni buni şi curaţi, cât la îmbrăcăminte, aşa şi la suflet. Apele Mureşului alunecau în Câmpia Transilvaniei, casele erau luminate, femeile aveau chipurile florilor de munte. Dincolo de Band, în Valea Rece, colinele sunt învăluite, ca nişte privelişti din Rai.
Şi a rămas Aivas acolo, un an de zile, pănă când a convins-o pe maica-mea să-i devină ginere. A muncit la cămp, a strâns averi, şi a făcut o nuntă ca-n poveşti, şi a luat-o pe sora mea de soţie. Aivas Voka era cel mai fidel bărbat din lume. Nu-i plăceau manelele bucureştencelor infidele, nu era un zburător cu plete negre, ci era un arnăut cinstit, credincios, curat, drept şi corect. Îl văd ca acum cun bascul alb pe cap, cu şorţul în faţă, reparând o ladă pentru zarzavaturi, cântând cântece de Teodor Zavaidoc şi Ion Luican. Era un foarte bun prieten cu aromânii, citea Universul, Curentul, Porunca vremii; se ducea pe la ambasade, scria articole. Există popoare de pământ şi de ape. Cei care au năvălit pe ţinuturile traco-ilire, adică slavii şi hunii, am impresia că sunt popoare de ape. Unele popoare sunt compuse de oameni reci, cum e şi vremea pe la ei. Ei mai mult de bună seară, bună ziuă, sau bună dimineaţă, nu spun nimic, în timp ce românii şi albanezii spun totul, te invită la masă, la o cafea, la un pahar de vorbă, se duc unu la altu, şi asta i-a plăcut lui Ferdinand, şi mai ales reginei. Regina Maria era englezoaică, iar Elisabeta (poeta Carmen Silva), a fost prima regină a României, soţia lui Carol I, o nemţoică îndrăgostită de sufletul poporului român. Nu ştiu dacă ştii că nepotul ei, Prinţul de Wied, era primul rege al Albaniei!
Prin corectitudine nemţească şi iubire românească, omul sfinţeşte locul
Ce pot să spun despre Bandu de Câmpie şi oamenii săi, despre Căpuşu, pepeniştea cumnatului Guţu, despre coliba lui Aivas Voka, despre nişte muieri care-i dădeau târcoale, despre sinceritatea şi fidelitatea unui arnăut. El vindea pepeni, lumea de acolo ştia că e străin, fetele se duceau să-i facă curte, iar el îşi vedea de treabă, vorbea frumos cu ele, dar nici în gând nu-i trecea s-o înşală pe Aurelia lui Ion Graur. Nu toate româncele aveau destinul ei: de a nu fi înşelată. Evreii se ajută pănă la a noua generaţie. De ce să nu luăm şi noi exemplul lor! Bunica mea era din Petea. Mama era vrednică, ordonată. Îmi vorbea des despre Bandu şi Căpuşu de Câmpie, despre Sântana de Mureş, comuna lui Petre Săbădeanu. Din Band este şi Gheorghe Palcu, cântăreţ de muzica populară. De acolo este şi unchiul meu: Ion Raţ, eroul Unirii din 1918, fratele buncii mele. Aveam în Ardeal de toate: o gospodărie cu păsări, cu porci, cu oi, curcani, raţe, gâşti, gâini din cea mai bună raţă. Tuşa Safta, sora mamei, era foarte frumoasă, elegantă şi zgârcită, precum amanta ta.
Naşa lui mătuşa-mi a fost damă de companie a prinţului Sturdza. L-am cunoscut pe Victor Eftimiu, Mihai Beniuc şi Violeta Zamfirescu. L-am văzut pe Mihai Sadoveanu pe Calea Victoriei, în faţa Palatului Regal, lângă restorantul Cina, iar Măriei Tănase care mă iubea, i-am dat de câteva ori flori, la căminu "Cărămidari". Tot respectul pentru părinţii mei şi pentru părintele Galeriu. Am un respect deosebit şi pentru cei de religia greco-catolică. După părerea mea, cel mai urât lucru este să treci de la o religie în alta. Dacă ai renegat religia, ai renegat ţara, moşii, strămoşii, lăcaşurile de cult, mormintele lor. Cine schimbă religia este un sac întors pe dos. Aşa crede şi nepotul meu din Suedia. Aivas Voka a fost un arnăut apreciat de autorităţile române, fiindcă era cinstit şi corect, şi, în afară lui Dumenzeu, nu avea frică de nimeni. Doamna Drăgânescu de la Primăria Sectorului Albastru îi spunea: "Măi albanezule încăpâţânat, ai 13 ani de când te afli în România, ne ai luat cea mai frumoasă româncă! Iei cetăţenia română şi nu te duce în sărăcia unde te-ai născut! Dânsa nu ştia că o astfel de sărăcie va veni şi pe la noi. Vorbesc de anul 2003: un milion şi o sută de mii întreţinerea, şaptesute de mii pensia. Doar Dumnezeu ştie cum mă descurc.
De unde venea generozitatea mamei mele? Din exemplul evreilor de a se întrajutora, de altruismul americanilor şi românilor de altădată, de la credinţa în familie, şi în Dumnezeu. Fiind o femeie săracă, cu şase copii, văduvă, când mergeam la şcoală, mama îmi dădea pachet, şi îmi spunea ca să-i dau şi colegei mele de bancă, care era mai săracă decât noi. Ţin minte şi numele ei: Ana Socol. Mama ajuta trecătorii, drumeţii care veneau de la munte, coborău la şes cu diferite lucruri de vânzare: site, linguri de lemn, lucruri cioplite. Aivas era prea patriot. Umbla pe la diferite cercuri culturale şi ambasade, pentru cauza românilor macedoneni şi a albanezilor. Mă trimitea şi pe mine pe diferite personalităţi, să trimit câte o scrisoare, chiar şi plicuri cu bani, cu toate că un consătean al lui, i-a dat o ţeapă de 50 de mii de lei. Ştia şi Ionel lucrul aceasta. Erau bani mulţi atunci. Avea tutungerie pe Bul. Mărăşeşti. Alexandru şi Ionel erau pe front. Cumnatu, care se ocupa de prăvălie, era bun prieten şi cu un profesor aromân, Simeon, care milita şi pentru albanezi.
Aivas şi Aurelia îşi căştigau existenţa cu căruţa cu dulciuri la Parcul Carol şi la intersecţia bulevardului Mărăşeşti cu Şerban Vodă. Aveau o cameră mică pe strada Domniţa Florica (nr.7) , o măsuţă, un pat improvizat, o sobă de gătit, şi voinţă de viaţă. Era o pereche îndrăgostită, care prin muncă, corectitudine nemţească şi iubire românească, justificau sintagma "Omul sfinţeşte locul". Deocamdată, atât despre sora cea mai mică a mamei mele! Metaforic vorbind, Maria este pasărea măiastră a sufletului nostru. Ea este floarea unui surâs, calea, adevărul şi lumina. În timp ce doamna Vasilescu este doina Ardealului, satul copilăriei, un suflet ospitalier şi bun, Maria este Fecioara prea curată, aproape de cer, acolo unde e Poarta Raiului. Ea este prevestitoarea primăverii, o filă de carte, o carte care te-nvaţă, să te bucuri de viaţa. Maria e mărul mamei, şi e tot ce avem mai bun, pentru că mătuşa mea, e vecina ta, mama lumii şi sora soarelui.