Poveştile horror ale lui Creangă: cruzime, torturi, pedepse medievale. Oamenii sunt jucaţi în picioare, pereţii - mânjiţi cu sânge, animalelor li se retează capetele
Ion Creangă a fost povestitorul jovial, care a încântat generaţii întregi de cititori cu poveştile sale. Criticii şi pasionaţii de lectură ai noii generaţii au identificat printre pasajele pline de umor şi scene de o cruzime extremă, torturi medievale şi personaje care ucid sau schingiuiesc cu sânge rece.
Ion Creangă, genialul moldovean născut la 1837 în satul nemţean Humuleşti, a reuşit să devină nemuritor prin opera sa. A dat geniu creaţiei populare, reinventând-o, spun specialiştii. Copilăria fiecărui român din ultimii 100 de ani a fost mângâiată şi inspirată de poveştile humuleşteanului.
Creangă descrie copilăria universală, fiind sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori din generaţiile următoare şi chiar din zona sovietică. La poveştile lui Creangă se râde, ştie toată lumea. În textele joviale, unde sunt ridiculizate lenea, prostia şi răutatea, îşi fac loc însă şi scene de sadim. Este vorba de personaje schinguite cu mare cruzime în ”Soacra cu trei nurori”, dar şi de un adevărat carnagiu, urmat de un asasinat feroce, ce aminteşte de festinurile medievale terminate cu uciderea mişelească a participanţilor, în ”Capra cu trei iezi”. Schingiuri şi acte de cruzime au fost remarcate de specialişti şi în opere precum ”Harap Alb”, ”Ivan Turbincă", ”Făt Frumos fiul iepei”, dar chiar şi în ”Amintiri din copilărie”.
Schingiuri, torturi medievale şi crimă cu sânge rece
”Soacra cu trei nurori”, prezentată în 1875, la cenaclul ”Junimea”, a fost considerată o capodoperă de către junimişti. Imediat după, tot în 1875, Creangă prezenta şi ”Capra cu trei iezi”. ”Sunt creaţiile lui Creangă, după motive şi personaje pe care le-a reţinut din copilărie. Multe dintre aceste motive sunt extrem de vechi. Sunt adevărate capodopere ale creaţiei populare. Creangă le-a dat geniul”, spune profesorul doctor Consantin Parascan, cercetător şi specialist în opera lui Ion Creangă. În principal, sunt comice şi pline de învăminte, în ”Soacra cu trei nurori”, cei obijduiţi se coalizează împotriva opresorului, binele învinge răul, agresiunea aduce răzbunare, copii trebuie să asculte sfatul părinţilor. Apar de asemenea idei filosofice, iar specialiştii în literatură au scris cărţi întregi despre miturile şi motivele care au stat la baza acestor poveşti. În cuprinsul acestora se găsesc, însă, şi exemple de cruzime fără margine. În faţa ochilor cititorului, pe lângă babe îndrăcite care stârnesc râsul, soldaţi ruşi beţi, draci caraghioşi şi iezi jucăuşi, îşi fac locul în poveştile lui Creangă şi omoruri, capcane mortale, cinism, sadism, torturi şi valuri de sânge. De exemplu în ”Soacra cu trei nurori”, sfârşitul bătrânei care-şi teroriza nurorile este unul extrem de violent. Este stâlcită în bătaie, capul îi este sfărâmat de pereţi.
”Luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa”, se arată în povestea lui Creangă. Nurorile nu se mulţumesc doar cu atât, iar supliciul continuă, amintind de torturi medievale. Personajele dau dovadă de ingeniozitate şi-n cruzime, sunt adevăraţi călăi. ”Apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte”. Mai mult decât atât, personajele, nişte femei tinere, se comportă ca nişte asasini cu sânge rece.
Bătrâna muribundă, aproape omorâtă în bătaie, suferind în chinuri groaznice, este obligată să asculte cum îi se pregăteşte înmormântarea, de fetele care se veselesc fără remuşcare. ”Începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă”, scrie Creangă în ”Soacra cu trei nurori”.