Viorica Toaca Osipova sau iubirea de oameni şi cuvinte

O carte cât o confesiune, una în care îşi pune cu adevărat sufletul pe tavă este cea prin care poeta de dincolo de Prut intră adânc în sufletul nostru şi al poeziei.
Viorica Toaca Osipova aduce un suflu nou, un aer proaspăt într-o lume în care sufletul nu mai este monedă de schimb, în care visul, aspiraţia, sensibilitatea şi melancolia par a fi scoase în afara legii.
Cu o sensibilitate debordantă, susţinută constant de o imaginaţie la fel de generoasă, poeta se arată deja matură, deşi abia acum face primii paşi mari pe câmpia literaturii.
Struneşte bine cuvintele şi le investeşte uşor cu sensuri noi, adesea nebănuite, profunde deşi este ştiut faptul că stilul clasic este îndeajuns de limitativ şi restrictiv.
Într-o lume a experimentelor literare, a teribilismului manifestat pe albul hârtiei, Viorica Toaca Osipova lasă senzaţia că merge pe vârfuri, de parcă i-ar fi teamă să nu tulbure profunzimea sensurilor cu care şi-a investit scriitura.







