Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne!

Scris de Pr. Ciprian Apetrei. Posted in Religie


Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se dăruiesc fac parte din firescul vieţii. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viaţa duhovnicească. Nimeni nu poate tăgădui faptul că rugăciunea este necesitatea cea dintâi a fiecărui suflet, este `pomul vieţii”, din care omul se hrăneşte şi nu mai moare, căci se face părtaş lui Dumnezeu, Cel veşnic şi nestricăcios. Cel care este viu în Hristos nu poate trăi fără rugăciune, după cum ne spune și arhimandritul Emilianos Simonopetritul.



În perioada duhovnicească a Postului Mare, rugăciunea se împleteşte cu postul, de aceea în tot acest răstimp liturgic facem recurs la îndemnul Sfântului Apostol Pavel, „Rugaţi-vă neîncetat!“ (I Tes. 5, 17). Părintele Petroniu Tănase ne spune că acest îndemn al Apostolului Pavel stă la originea rugăciunii neîncetate, arătând că este adresat tuturor creştinilor, fiind „actual şi valabil nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând”.

Apropierea de Dumnezeu se face pe mai multe poteci, însă cea mai bătătorită cale către Dumnezeu este calea rugăciunii, rugăciunea în sensul de convorbire cu Dumnezeu, dialog permanent cu El. Rugăciunea isihastă sau Rugăciunea lui Iisus este o rugăciune de chemare a numelui Domnului în viaţa noastră de creştini. „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Această rugăciune, pe lângă faptul că trebuie rostită de foarte multe ori, fiecare cuvânt trebuie spus cu deosebită atenţie. „S-o rostească cu umilinţă şi smerenie şi tot timpul să fie cu această preocupare de despătimire”, după cum învață părintele Sofian Boghiu.

Ziua de mâine, a doua duminică din Postul Mare, este închinată Sfântului Grigorie Palama, de numele căruia se leagă teologhisirea trăirii isihaste. În centrul acestei trăiri stă rostirea Rugăciunii lui Iisus. Pentru Sfântul Grigorie Palama, isihasmul nu este doar un tip de rugăciune între altele, ci „singurul scop al viețuirii creștine”. El afirmă că vârful sau țelul creștinismului îl reprezintă purificarea inimii și dobândirea unei atât de profunde stări de contemplație, încât Dumnezeu, din marea Sa milostivire, dăruiește o licărire a slavei Sale. Sfântul Grigorie Palama a pus această experiență în legătură cu Schimbarea la Față, atunci când Domnul nostru Iisus Hristos i-a luat cu Sine pe cei trei Apostoli, Petru, Iacob și Ioan, pe Muntele Tabor, iar acolo le-a arătat slava Sa dumnezeiască pe cât li se putea (după cum spune troparul Schimbării la Faţă). Conform Sfântului Grigorie Palama, rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus poate culmina cu acel tip de vedere a luminii dumnezeiești pe care cei trei Apostoli au experiat-o pe Muntele Tabor.
Referindu-se la Rugăciunea lui Iisus, părintele Teofil Părăian spune că aceasta este „rugăciunea cu care sunt datori călugării și rugăciunea pentru care sunt sfătuiți să se angajeze toți credincioșii”, iar IPS Părinte Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, şi Sfântul Vlasie arată că: „Rugăciunea Doamne ­Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă este neîncetatul strigăt al Bisericii. Prescurtată, este acel «Doamne, miluiește» pe care îl cântăm neîncetat în Biserică”.

Cel mai bine ne pot vorbi despre rugăciunea isihastă cei care au experienţa trăirii ei, adică Părinţii iubitori de pustie, între care îl regăsim şi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, sărbătorit cu o zi înainte de Schimbarea la Faţă, pe 5 august. El ne arată că atunci când rostim cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, prin ele „mărturisim toate tainele credinţei noastre, căci după cum spun unii dintre Sfinţii Părinţi, aceste cuvinte cuprind în ele Evanghelia pe scurt. Pentru asta, Rugăciunea lui Iisus se mai cheamă şi Rugăciunea minţii. Iar când rostim şi celelalte cuvinte din Rugăciunea lui Iisus, adică «Miluieşte-mă pe mine păcătosul!», atunci, noi mărturisim nevrednicia şi josnicia noastră, cerând de la Domnul milă, căci, dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem”.

Asupra trăirii şi teologhisirii rugăciunii isihaste s-au oprit şi mari teologi contemporani, între care amintim aici pe părintele Dumitru Stăniloae, pentru care această rugăciune este cea curată, în care se uneşte mintea cu inima. El arată că „nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală, care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă și ne va da în Hristos. Este o rugăciune fără orizont și fără perspectivă; o rugăciune în care nu știm de ce să-I mulțumim lui Dumnezeu, pentru ce Îl lăudăm, nici ce să-I cerem”.

Concluzia teologhisirii despre rugăciunea neîncetată ne-o oferă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Rugăciunea neîncetată desparte mintea de toate înțele­surile și astfel o înfățișează ­înaintea lui Dumnezeu goală de orice împrăștiere. Înțelesurile sunt pricinuite de diverse lucruri, iar unele lucruri sunt sensibile, altele inteligibile. Așadar, atât timp cât mintea se mișcă în preajma acestor lucruri, pe ele le cuprind, și aceste în­țelesuri le poartă întru sine. Harul rugăciunii, însă, aduce mintea în strânsă legătură cu Dumnezeu. Întrucât o unește cu Dumnezeu, o desparte de toate înțelesurile; mintea, golită (de alte înţelesuri), comunică cu El și devine asemenea chipului dumnezeiesc. Devenind după chipul dumnezeiesc, cere de la Dumnezeu cele cuviincioase și astfel nu greșește nicicând în cererile sale, întrucât rugămintea sa este întotdeauna împlinită de Dumnezeu. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne cere: <rugați-vă neîncetat…>, ca să reușim, prin unitatea statornică a minții noastre cu Dumnezeu, încetul cu încetul, să o îndepărtăm de orice alipire de cele materiale”.

http://ziarullumina.ro/doamne-iisuse-hristoase-fiul-lui-dumnezeu-miluieste-ne--120655.html

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2024