Absurdul secolului în care trăim – forme fără fond
Comunismul a fost condamnat de câțiva ani buni. Oficial. Ei și? Ce mare brânză am făcut de agățăm această ”realizare” la butonieră? Cei care au suferit de pe urma sistemului care le-a răpit libertatea au primit despăgubiri pentru anii în care au fost bătuți prin pușcării? Statul opresor a plătit pentru viețile distruse? Nu, nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Doar declarații găunoase. Condamnăm teoretic un sistem dar în fapt celor care au umilit, torturat și ucis le dăm pensii uriașe. Suntem niște nemernici care doar ne prefacem că ne pasă.
Am urmat cândva un curs de psihiatrie la Spitalul Socola din Iași, ținut de regretatul profesor Brânzei.
A fost ceva neașteptat, dizertațiile dlui profesor au fost un regal. În afara cursurilor teoretice am văzut cazuri concrete. Printre ele, Stelică, un nebun care n-a vrut să intre în pijamale în sala unde eram noi, studenții. Un om mărunțel de vreo 50 ani care nu mai vorbea coerent dar dintre vorbele lui se distingeau câteva cuvinte repetate obsesiv: ” – Tiiiinca, sora mea Tinca, de ce?”, ”Tiinca, ne ia lada, Tinca, lada, nu-i lăsa să ne ia lada!” – cu mâinile desenând haotic în aer o ladă, ”pământul nostru, Tiiinca”. O tânguire incoerentă de la un bărbat căruia-i curgeau inconștient lacrimile pe obraji și care înnebunise la naționalizare când comuniștii îi confiscase averea, lada de bani, casa și pământurile moștenite de la strămoșii săi. El înnebunise, sora sa Tinca se spânzurase. Lui Stelică, dacă mai trăiește, cine îi mai face dreptate, cine îi mai dă viața Tincăi, mintea lui și agoniseala părinților înapoi?
Mi-e milă de oamenii care mai speră pentru că dezamăgirea va fi mai mare decât a celor care s-au resemnat. Mi-e milă pentru că sunt sigură că nu se va întâmpla nimic, totul nu este decât o prefăcătorie. Ne prefacem că suntem democrați, ne prefacem că ne pasă de cei care au fost torturați, uciși sau au înnebunit ca bietul Stelică. La fel cum ne prefacem că ne pasă de părinți, de cel de lângă noi, de câinii maidanezi și chiar de Dumnezeu.
Ne aducem aminte de cei care ne-au dat viață doar când avem nevoie de un umăr pentru a ne plânge tristețile. Și, ancorați în egoismul nostru, nu observăm că părinții ne sunt din ce în ce mai albiți, mai cocoșați și mai triști. Importanți suntem noi și numai noi, durerea noastră e cea mai mare, tristețea ca a noastră nu mai avut nimeni.
Ne aducem aminte de cel de lângă noi doar când are curajul să ne spună că i-am înșelat încrederea și hotărăște să plece. Am ucis, prin indiferență și egoism, dragostea care ne-a unit cândva și nici măcar nu ne dăm seama, ne credem perfecți și vinovat nu poate fi decât celălalt. Ne prefacem că iubim, ne prefacem că ne pasă, ne prefacem că suntem loiali și cinstiți. Pentru că lumea trebuie să ne perceapă ca pe un om perfect și nu pentru că este în ființa noastră iubirea, loialitatea și cinstea.
”Iubim” câinii maidanezi pentru că este la modă. Dar nu am da nimic din viața noastră tihnită pentru ei. Iarba noastră este un covor verde, un câine nu are ce căuta prin ea să-i strice perfecțiunea. Canapeaua noastră este albă, pregătită pentru ca musafirii care ne trec pragul să rămână muți de admirație, așa că nici aici nu are loc un câine. Îi punem o cușcă în stradă sau în fața blocului și îi mai aruncăm din când în când o coajă de pâine. Și credem cu tărie că este suficient, coaja de pâine reprezintă maximul de dragoste pe care-l putem oferi unor suflete părăsite de alți oameni asemeni nouă și care doar s-au prefăcut că le pasă.
Duminica ne perfecționăm imaginea de ”om de bine”. Ne punem hainele cele mai bune și mergem la biserică. Lăsăm ochii în jos a cucernicie și chiar dacă până în momentul slujbei am mințit, am înșelat, am furat, am înjurat, facem mătănii zdrelindu-ne genunchii de podea doar ca să ne vadă vecinii. Ne închinăm la fiecare icoană cu cruci largi până la pământ să se vadă din cer. Și-l rugăm pe Domnul să ne rezolve el toate problemele pentru care noi nu am ridicat nici un deget: loaza noastră care nu a deschis nici o carte să aibă ”noroc” la bac, iubitului nostru care vine ades acasă pe două cărări ”să-i deschidă Domnul mintea și să uite de băutură”, să ne dea Domnul noroc și prosperitate, să nu afle consoarta să avem o amantă, să nu știe nimeni ce fel de om suntem în realitate. Și considerăm că cele câteva mătănii și crucile mari cu care am impresionat asistența din biserică sunt suficiente ca totul să se întâmple așa cum ne dorim.
Din ce în ce mai mult și mai des mă întâlnesc cu declarații de dragul vorbelor, cu învelișuri goale fără esență, cu forme fără fond. Fie eu nu mai înțeleg lumea contemporană, fie locul meu nu este aici, în aceste secol, printre suflete găunoase.
http://justitieoarba.com/2014/04/02/absurdul-secolului-in-care-traim-forme-fara-fond/