REZISTENŢA LA PROBA TIMPULUI. Roşiianu Ioan Romeo - Pictorii cuvintelor
Pentru un poet dedat experienţelor lirice riscante cel puţin, am comentat recent o carte a lui Ioan Romeo Roşiianu, în care am detetctat o înclinaţie aproape patologică spre înnoirea expresiei poetice personale, a reveni la exerciţiul critic practicat în urmă cu decenii, este un nou pariu cu sine şi cu cititorii pe care îi ia părtaşi la inciziile pe text . După mărturisirea autorului, titlul volumului „Pictorii cuvintelor”, publicat în 2015, la Editura Tipo Moldova, în colecţia Opera Omnia, i-a fost sugerat la o întâlnire spontană pe terasa Muzeului Literaturii Române din Bucureşti de către regretatul critic şi istoric literar, cu rădăcini familiale în Maramureş, Laurenţiu Ulici, pe atunci preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. De fapt, Laurenţiu Ulici încerca să-i convingă la respectiva întâlnire pe cei prezenţi pe terasă, că autorul nu este propriuzis un critic literar, ci un „pictor al cuvintelor” care încearcă să devoaleze în cărţile citite sensuri pe care autorii nici măcar nu le bănuiau.
Şi la rândul său, Ioan Romeo Roşiianu îi numeşte pe cei disecaţi în cronicile sale „pictorii cuvintelor”. O primă observaţie ce se cuvine evidenţiată este că autorul scrie cu curaj despre mai marii literaturii de atunci şi de acum, materialul adunat în carte referindu-se la perioada 1993- 1997. Ulterior, autorul şi-a impus o perioadă de tăcere de aproximativ două decenii, revenind recent la uneltele sale critice abia în anul trecut. Cartea de critică şi eseuri la care facem referinţă nu este una comodă mai ales pentru cei analizaţi, pentru că autorul nu se sfieşte să opereze pe viu, fără anestezie, fără paliative de calmare, despărţind cu brutalitatea pe care o dau argumentele valoarea de nonvaloare. Primul capitol al volumului intitulat „Damele metaforei” analizează volume de versuri scrise de poete. Gabriela Creţan este luată sub lupă cu volumul „Mic tratat despre arta trădării”, Ed. Eminescu 1995, recomandat de Cezar Ivănescu, poet, să o recunoaştem, cu autoritate. Luând la purecat poemele din carte, autorul afirmă că poeta „vorbeşte o limbă numai de ea ştiută” în care dincolo de unele reuşite certe, „sentimentalismul îi gâtuie poemele”. Punând în balanţă reuşitele de ordin ideatic şi prozodic, în comparaţie cu textele mai puţin izbutite, recenzantul concluzionează că „despre autoare se va mai auzi”.
Cele 20 de poeme cuprinse între coperţile volumului „Dactilografa de noapte”, Ed. Cartea Românească, 1996, scos sub egida Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti de Nora Iuga, autorul notează că este scos „sub pecetea biografismului”, având un caracter mai degrabă confesiv. Autoarea cărţii, vrând cu orice preţ să se rupă de clasicismul oarecum desuet anterior, încearcă să se plieze pe tiparele optzecismului, nu cu reuşite certe, dimpotrivă, ludicul sau eroticul încercate de autoare dau senzaţia mai degrabă de artificiozitate decât de texte cu reală valoare literară. Aceasta probabil şi pentru că aflată-n pragul senectuţii, are fără să vrea, privirile întoarse spre trecut. Şi plecând de la această aserţiune, criticul aplică efectul de grenadă, notând textual „poetele nu pot scrie bine decât atâta timp cât au o intensă viaţă sexuală”. Şi vâră în această categorie nume „grele” ale liricii feminine, Ana Blandiana, Florenţa Albu, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu sau Angela Marinescu. Textele Norei Iuga sunt analizate nu numai cu exigenţă ci şi cu oarecare notă de ironie. Plecând de la un text confesiv al poetei, în care mărturiseşte că uneori i se pare că bate câmpii, autorul îşi încheie cronica la modul sarcastic „zilele în care poeta bate câmpii sunt cel în care scrie poezie.”.
Cu referire la Dumitra Negruşa, criticul aduce în discuţie o problemă de principiu, aceea a autorităţii celor care acordă titlurile de poet-poetă. Dacă un anonim sau doi recomandă un alt anonim, există toate şansele ca şi cei ce recomandă şi cel recomandat să rămână în sfera veşnicului anonimat. Este şi cazul poetei Negruşa, care prin textele publicate în voumul „Cuvinte nespuse” Ed, Destine, 1994, iese din lumea persoanelor oneste, trecând în cea a persoanelor care trebuie privite cu rezervă sau chiar sfidate. Probabil că cei care au îndemnat-o să scrie şi să publice contra unor sume deloc neglijabile au făcut-o să creadă că ea chiar are har şi valoare. Nimic mai fals. Textele ei sunt lipsite de idei, sunt scrise pueril, cu pasaje descriptive supărătoare, mult prea departe de ceea ce este numit şi acceptat îndeobşte ca poezie. Chiar dacă visează să ajungă la „cuvintele de aur”, fără moarte, idee strecurată şi în volumele Iarba neuitării, 1995, Fructul ancestral 1996, ultimul recomandat de Valeriu Gorunescu, Ioan Romeo Roşiianu scrie în concluzie, „o condamn pe Dumitra Negruşa la uitare veşnică”. Fără comentarii.
O atitudine mai binevoitoare are criticul cu privire la volumul „Ochiul străinului”, publicat de Rhea Cristina la Editura Du Style, 1996, în care observă un volum matur, bine structurat, în care autoarea lasă să se vadă o atitudine critică şi detaşată faţă de cenuşiul existenţial, deşi nu de puţine ori pare a fi înfrântă de deziluzii. Este şi reproşul pe care criticul i-l face„dacă poeta nu s-ar fi sustras cu atâta încăpăţânare atrocităţilor realităţii înconjurătoare, unele poeme ar fi avut ceva mai multă consistenţă”...
Cel de al doilea capitol, „Aşii de pe mâneca literaturii” dă substanţa propriuzisă a demersului critic. Practic, el cuprinde 28 de autori comentaţi şi peste 50 de cărţi trecute prin filtrul critic. Observaţia generală de la care pornim este că criticul reuşeşte să evidenţieze şi caracteristicile specifice curentului optzecist şi nota particulară pe care o oferă fiecare autor. De observat de asemenea, că acest capitol ia sub lupa analizei pe text doar autori bărbaţi, ceea ce lasă impresia că criticul ar fi oarecât misogin, expediind lirica feminină înt-un colţ mai puţin favorabil sub aspect analitic. Adrian Alui Gheorghe este poetul „menit să dea lumii încă o fărâmă de frumos.” Leit-motivul poeziei sale e moartea sau spaima de moarte, teama de a realiza puţin pe plan artistic, ceea ce-l trimite la izolarea în sine, la recluziune. Poetul rămâne egal cu sine prin „distincţia aristocratică a scriiturii”. Florea Burtan, poet dunărean, vorbeşte despre o lume a frumuseţii, a liniştii, neconformă cu realitatea de azi. Lasă totuşi o bună impresie artistică. La nemţeanul Theodor George Calcan, „cuvântul devine mai puternic decât realitatea.” Obsesia morţii o întâlnim şi la Nicolae Coande, în schimb, pentru alt important poet nemţean, Daniel Corbu, poezia este „balsam pentru suflet” alungând singurătatea în faţa vieţii şi a morţii. Autorul a adoptat uşor tonalitatea scriiturii textualiste, cărţile lui fiind „spectacole cu un singur personaj”, care repun poezia în drepturile ei sacre. Este unul dintre laureaţii Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, ediţia a optsprezecea. În concluzie, criticul îmbrăţişează fără rezerve părerea celor care au spus despre Daniel Corbu, că este „o unealtă a Divinităţii”. Traian T Coşovei, distins cu Premiul Academiei Române, este poetul care „se ascunde în spatele cuvintelor bine alese, în spatele unei perdele a visurilor neîmplinite, care îl fac totuşi să creadă că lumea „e puţin mai frumoasă”. Spaţiul rural cu o recuzită folclorică în care sunt amestecate, datini, credinţe ce tind spre ritmuri „ancestrale”, descoperă criticul în volumul semnat de Stan V. Cristea, în vreme ce la botoşăneanul Gellu Dorian găsim aceeaşi obsesie a prezentului derizoriu, urmat de un viitor incert, în care sufletul care se deschide în faţa cuvântului nu are decât alternativa resemnării. Marian Drăghici este actantul sceptic, obosit de atâta viaţă, într-o scriitură totuşi cu nerv ce creionează situaţii limită. Concluzia, indiscutabil un poet. Un poet ce-şi domină avânturile verbale, cu o metaforă bine conturată, într-un demers liric ce cultivă contrastul şi distorsiunea este Aurelian Titu Dumitrescu, cel care în volumul Antume trece totuşi de la morbiditate spre poezie. Aceeaşi stare o găsim şi în versurile lui Nicolae Esinescu, cel care prezintă „ o lume abjectă, măcinată de crize colcăitoare, urât mirositoare” şi care cade pradă descritivismului, uzitând un vocabular redus pentru a descrie un univers îngust. Întrebare. Dacă e univers poate fi îngustat sau dilatat? Cel care a stârnit oprobriul asistenţei în Serile de poezie de la Deseşti este Mihai Gălăţeanu, cel care răstoarnă şi încurcă voit universurile???!!! până la a ofensa denaturând adevărurile biblice. Expresiile licenţioase au fost taxate dur de asistenţă, însă autorul pare să fi rămas insensibil, dovadă că inovaţia artificioasă de formă nu poate salva lipsa de conţinut. La Anghel Gâdea, cea de a treia carte de poezie nu poate depăşi izul arghezian, utilizând cuvinte brute, neşlefuite, cu elemente de legătură neavenite, care scad consistenţa creaţiei. Bogdan Ghiu- „este un poet care-şi cunoaşte lungimea păturii spirituale cu care îşi înveleşte creaţia”. Bucovineanul Constantin Hrehor este „tentat, nu şi copleşit de marile probleme ale lumii, viaţa şi moartea.” Întâlnim la el uneori o atmosferă bacoviană, dar şi imagini luxuriante care-i singularizează vocea poetică. Gheorghe Izbăşescu, publicat şi înainte de 89, plonjează într-o înspumată apă a amintirilor. De o atenţie aparte, deosebit de critică, „se bucură” Ştefan Vaida Marinescu, din Videle, care fiind singurul poet din oraşul său îşi face revistă literară proprie, ţinând să fie cu orice preţ „cel mai tare din parcare”. Găsim la el tendinţa de autodepăşire a unei personalităţi bolnave şi bolnăvicioase, căruia i s-a urcat ideea de scriitor la cap şi care şi-a făcut deja o statuie pe care o ţine probabil în debara. Şi-a dobândit şi un doctorat, treaba lui cum, şi a intrat şi pe terenul criticii şi istoriei literare. Pentru a nu putea fi contrazis, l-a luat în colimator pe Constant Tonegaru pe care îl maculează într-un ghiveci pseudocritic. Şi ca să dovedească pe deplin că nu înţelege absolut nimic din ceea ce se cheamă demers critic şia continuat „masturbaţia literaro critică” cu Verlaine, Baudellaire, Apollinaire sau cu alte naţii, vezi E. A. Poe. Cum este şi dascăl, se constituie perfect în antimodelul omului de la catedră, ins de la care elevii nu de învăţat nimic. Dintre poeţii care au avut contact nemijlocit cu Maramureşul, primul recenzat este Dorin Ploscaru,
„înrobit de frumos şi de graţia şoaptei” înspăimântat de de mizeria cotidiană, cerebral, trăgând SOS-uri privind starea morală a societăţii umane. Cel de al doilea, Ioan Es. Pop priveşte lumea de pe margine, în poeme încărcate de o nostalgie a grotescului şi urâtului, cu imagini picturale, reci. Soluţia ar fi să-şi facă rost de un Dumnezeu personal, care să-l apere pe învinsul din el cu identitatea pusă sub semnul incertitudinii. În contrast cu Es. Pop este basarabeanul Nicolae Popa, mulţumit de sine şi de propriile realizări, cerebral, grijuliu cu frumuseţea cuvântului şi cu haina de gală a metaforei. Dimitrie Rachici prelucrează pildele şi proverbele biblicului Solomon, dar şi altele din paremiologia autohtonă şi universală încercând o simbioză între poezie şi înţelepciune cu sorţi de izbândă relativi. Nicolae Sava, alt condeier trecut prin Sighet, este un poet al gravităţii interioare, cu şoapta prudent însăilată pe hârtie, pentru care îndeletnicirea de a fi fericit este un lucru străin. El este însinguratul pentru care cuvintele sunt o condamnare la „nemurire”. Cassian Maria Spiridon, poetul ieşean, te poartă prin toate meandrele poeziei cu nonşalanţa celui sigur de sine. Dacă în lirică şi-a câştigat locul în Panteon, fiind etichetat, clasat, catalogat, „într-un cuvânt recunoscut”, despre cetăţeanul Cassian Maria Spiridon aduce mărturie cartea despre evenimentele din 89 de la Iaşi, unde are ocazia să mai vadă, deşi nu era nevoie, abjecţia sistemului de represiune comunist. Temele fundamentale ale poeziei sale rămân dragostea şi moartea. Nicolae Ţone, la care Adrian Păunescu i-a condamnat poezia pe viaţă, propune un volum de dialoguri despre Eminescu, cel care ne-a condus spre biruinţa sufletului românesc. Pan M. Vizirescu este unul vechi de tot, fiind debutat de Nicolae Iorga şi fost colaborator la Gândirea, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar a reuşit să se sustragă pedepsei timp de 23 de ani, pentru că a crezut mereu în „comuniunea omului cu Dumnezeu”. Un apropiat al Maramureşului este George Vulturescu, din Sătmarul Poesisului, ce care vede cu scrisul şi se apără în faţa vicistitudinilor vieţii cu scutul sincerităţii.
Aşadar, o carte care pune diagnoza pe un moment anume, când poeţii sunt seismografele unei societăţi anacronice şi profund suferinde. Autorul a promis o carte „în oglindă“, în care aproximativ aceiaşi autori vor fi analizaţi după un sfert de veac. Considerăm promisiunea o provocare. Aşteptăm cartea.