Ian 03 Experienţa mea cu o sectă

Scris de ghidul-clarvazatoarelor. Posted in Social

M-am născut în anii 70. Îmi iubeam enorm bunicul, în special. Mama ne-a crescut, pe mine şi pe fratele meu, în valorile creştine şi pot să vă declar că am avut o copilărie fericită. Mergeam la biserică în fiecare duminică şi citeam cu sârguinciozitate Biblia, aproape cunoşteam pe de rost anumite pasaje interesante.

Părinţii m-au învăţat să fiu drept şi să-mi respect aproapele. La liceu, am fost dat la internat. Dar majoritatea colegilor mei erau atei, fără opinii şi după câteva luni, am ajuns să-mi pierd şi eu din convingerile mele religioase. Exista multă neîncredere şi lipsă de toleranţă în jurul meu! Mulţi insultau religia şi prin asta mă răneau în orgoliu şi în suflet. Mă simţeam tare confuz.

Atunci, mi-am spus că era mai nimerit de a-i citi pe filozofii greci în loc de Biblie. Şi asta am făcut. Mergeam la cinematograf, jucam fotbal şi învăţam pe rupte. Întotdeauna mi-am spus că secta nu este pentru mine şi nu doream să aud despre aşa ceva în ruptul capului. Într-o zi, au trecut însă pe la bunica mea unii din Martorii lui Jehova. Am vorbit puţin cu ei, aşa, mai mult din politeţe. Mi-au expus convingerile lor, eu pe ale mele, într-un respect mutual şi totul s-a rezumat la asta. N-am avut niciodată probleme cu ei, însă este perfect adevărat că nu am fost atras de ideile lor.

Eram, cum s-ar zice, cu picioarele pe pământ: doream să-mi termin studiile şi să-mi găsesc un loc de muncă. Mă interesam de viitorul lumii, doream să mă realizez, să mă distrez şi să am, ca tot omul, o familie. Dar problemele mele au apărut când am întâlnit un anume grup religios.
Într-o seară, am fost abordat de unii dintre membrii săi. Este adevărat, pe atunci nu eram cine ştie ce credincios, însă nici ateu convins. M-am lăsat totuşi recrutat, probabil mai mult dintr-o nestăpânită curiozitate (ca să nu-i zic slăbiciune). O fată din acest grup, destul de frumoasă, făcea în aşa fel încât să stea întotdeauna alături de mine şi s-o privesc în ochi. Mă atrăgea magnetic şi-mi oferea o linişte sufletească. Ce mai, o adoram, recunosc, căci m-a vrăjit repede. Ea a fost foarte directă cu mine: este metoda care se numeşte <love bombing>.

Încet, încet, am început să-mi las obişnuinţele cotidiene, pentru a mă apropia de acest grup misterios din care ea făcea parte. Acolo domnea o prietenie ambiguă, se vorbea neîntrerupt de Iisus şi nu mă obligau să cred în conceptele lor. M-au abordat ca şi cum m-ar fi cunoscut dintotdeauna, ceea ce m-a mirat şi impresionat.
Mi-au oferit câteva materiale pe care m-au rugat să le răsfoiesc, numai dacă doream. Nu mi s-a impus nimic! Erau multe <sfaturi> pentru a reuşi în viaţă. Aceşti oameni erau carismatici, zâmbitori, cu feţe pline de căldură. Făceau tot felul de adunări pentru a recruta noi adepţi.

Rapid mi-am abandonat obiceiurile favorite şi m-am alăturat acestor oameni blajini. Imaginea vieţii sociale şi profesionale era acum devalorizată în profitul vieţii comunitare. Cu toate astea, aveam încă multe îndoieli în ceea ce-i privea. Am încercat să-i evit, să iau distanţă, dar n-am putut. Îmi spuneau că dacă doream să fiu unul de-al lor, atunci trebuia să fac recrutări cu ei însă nu credeam prea tare în ideologia lor. Mă temeam...
Eram pe cale de a fi un fel de <naufragiat al spiritului>. Din punct de vedere financiar, nu am avut probleme cu ei: cum eram student, nu aveam decât foarte puţini bani, deci nu-i interesa această latură. Nu puteam să-i ajut!

De-acum, totul s-a deteriorat. Am început să mă cert cu părinţii. Într-o seară am telefonat mătuşii mele şi am întrebat-o dacă puteam să locuiesc la ea o perioadă. Nu a avut nimic impotrivă, deoarece mă iubea şi ne înţelegeam bine.
Dar părinţii mei au fost trişti şi nu au înţeles decizia mea. M-au lăsat liber să aleg şi au continuat totuşi să-mi dea bani. Am început să învăţ prost şi rezultatele s-au văzut. Am fost nevoit să repet unele examene. Nu eram obişnuit cu asta. A fost dur... M-am întors acasă, cu o anume resemnare în suflet. Pe sectanţi nu-i mai văzusem, deşi m-am gândit din timp în timp la ei. Din fericire, părinţii mi-au iertat rătăcirea, că doar eram singurul lor copil. Bineînţeles, după ce mama mi-a făcut binemeritata morală. Tata s-a abţinut. Am început să citesc Biblia şi alte cărţi religioase, aşa, dintr-un instinct de neînţeles. Am descoperit buddhismul şi m-am simţit atras de el. Dar în minte aveam şi cuvintele sectanţilor, pe care nu le puteam uita.

I-am căutat şi le-am spus că aveam să particip şi eu la adunările lor. A fost decizia mea. M-au considerat <copt>, ca un fruct care trebuia cules, cred. S-au bucurat sincer, cu zâmbete angelice, ceea ce a înlăturat orice formă de ezitare de-a mea. Era ca şi cum mi-aş fi găsit brusc fericirea în rândul lor. Îmi vorbeau deschis şi mă emoţionau vizibil.
Mi-am zis că trebuia să încerc această experienţă. De ce nu? Părea serios: pe ziduri se aflau fotografii cu Iisus, candele, lumânările ardeau... Atmosfera era profund religioasă, înălţătoare. Vă întrebaţi ce credeam despre secte? Nimic, nu aveam nicio idee, pentru că până atunci, nu avusesem niciodată de-a face cu vreuna. Ce pericol putea să reprezinte pentru mine? În ce fel? Habar n-aveam. Sincer vă spun.

În orice caz, era o anume rigoare, diferită de lumea exterioară, care mă făcea să am încredere în aceşti oameni. Ei mi-au vorbit despre <sfârşitul lumii>. Eram surprins şi şocat de intoleranţa lor faţă de buddhism, de exemplu, care în acel moment mă pasiona. Am participat însă la adunările lor de rugăciune. Cum eram nou, m-am limitat la a observa. Fiecare adept trebuia să destăinuie grupului gândurile sale intime. Am participat la aceste adunări o vară întreagă şi mă simţeam asemeni unui păstor care trebuia să aibă grijă de mioarele sale.
Mâncam în comun, munceam gratuit pentru sectă şi eram invitaţi să o ajutăm material cu ce puteam. Mă numeau <frate> şi mă îndemnau să mă confesez şi chiar să mă auto-acuz. Între noi erau cupluri (căsătorite sau nu) şi celibatari (tinere fete rebotezate). Unii lucrau în exterior, ceea ce aducea puţin ajutor financiar comunităţii. Am dormit la ei, în unele weekenduri. Adunam legume împreună iar seara dansam şi ne rugam. Era un mod de viaţă fraternal pe care încercam să-l înţeleg.

Dar regulile comunităţii erau foarte stricte: exista un singur televizor pentru întreaga comunitate, lecturile din cărţile religioase erau obligatorii cotidian (zi şi noapte) etc. Acest stil de viaţă era pe alocuri frustrant, în comparaţie cu lumea reală, pe care o <părăsisem> conştient.
Într-o zi l-am întâlnit pe fondatorul acestei comunităţi, un preot căruia i-am strâns mâna. Într-adevăr avea charismă. Nu căuta puterea materială, ci mai degrabă puterea socială prin numărul de membrii ai comunităţii pe ca o păstorea şi pentru asta făcea orice. Avea darul de a te mobiliza doar fixându-te!
Odată, am fost invitat în comitetul lor restrâns, ceea ce m-a uimit, vă daţi seama (doar eram un nou venit). M-am aşezat pe un scaun, într-o încăpere mare, iar 5 persoane charismatice stăteau în picioare în jurul meu. <Putem să-ţi dăm tot ce vrei, dar pentru asta trebuie să-ţi dai viaţa pentru Iisus>, mi-au spus. Am fost puţin şocat de termenul <să-ţi dai>. Le-am răspuns: <Vreau ca El să mă ajute, însă viaţa mea îmi aparţine.> Nu au părut deloc surprinşi, însă m-au întrebat pe un ton categoric: <Vrei sau nu să-ţi dai viaţa pentru Iisus?>

Am reflectat... Ei aveau mâinile pe spatele şi pe umerii mei, de parcă s-ar fi rugat. Presiunea era puternică. Mi-am zis că dacă le răspundeam afirmativ, intram într-o comunitate în care eram legat de mâini şi de picioare, iar asta nu era vocaţia mea! Ei au început să se enerveze. Pentru a destinde totuşi atmosfera, am zis: <Nu sunt prea sigur, vreau să reflectez.> Dar ei mi-au spus brutal: <Trebuie să te decizi acum!!> Forţat, am spus: <Accept ajutorul lui Iisus, însă vreau să rămân liber!> Tăcere totală, mă priveau contrariaţi... Aveam un chef nebun de a pleca imediat, ceea ce am şi făcut. I-am lăsat blocaţi. Nu cred că se aşteptaseră la o asemenea reacţie. N-au zis absolut nimic. Adeziunea la acel grup presupunea o supunere totală, ori eu tocmai asta refuzasem. Docilitatea mea s-a transformat brusc în revoltă, ceea ce îi deranja teribil pe <fraţi> şi <surori>.

Adevărul este că nu eram în stare să mă rupt total de familie şi de prieteni pentru ei, să-mi schimb radical viaţa. Nu am vrut să mă convertesc, să înlocuiesc valorile acestei lumi cu altele mai mistice. Într-o zi m-a sunat unul dintre adepţi, care mă ruga să-i mai vizitez, să nu-i abandonez total.
Când am ajuns acolo, ei mi-au zis că l-am trădat pe Dumnezeu devenind ateu a doua oară, că am sedus o fată care îmi plăcuse şi care a rămas profund deziluzionată din cauza mea. Am regretat sincer lipsa mea de maturitate din acea perioadă. În această privinţă, aveau dreptate. Eram confuz... M-am decis să vorbesc despre sectanţi cu familia mea. Părinţii mei s-au neliniştit şi au vrut să mă ducă la doctor. Cu toţii au crezut că am înnebunit. Oare? Ce-i drept, eu nu ziceam că pot face miracole, că sunt un sfânt, că aud voci, că Iisus îmi vorbeşte etc. Când am abandonat cursurile, părinţii mei au început să se neliniştească cu adevărat. Am petrecut un timp reflectând la sectanţi. Îmi puneam zeci de întrebări.

Revolta mea a fost interpretată de ei ca un semn clar de nesupunere. Nu puteam fi unul dintre aceştia... Am primit câteva telefoane anonime în care eram insultat. Am preferat să nu răspund acestor provocări. M-am dus din nou la un psiholog pentru a scăpa de obsesiile mele. Timp de mai mulţi ani, n-am vorbit despre sectanţi la nimeni, am interiorizat totul. Am preferat să trăiesc cu acest eşec.
Părinţii mei au suferit mult alături de mine şi au fost afectaţi de ceea ce am trăit cu sectanţii. Tatăl meu a devenit foarte neîncrezător faţă de orice grup religios şi-i dau dreptate. De atunci, evit orice are legătură cu aşa ceva. Când aud vorbindu-se de miracole, de supunere totală etc. mă tem. Sincer. Doresc să rămân anomin, pentru motive evidente.

Sper ca mărturisirea mea să ajute pe alţi oameni şi să nu cadă într-o capcană. Fiţi atenţi, cuvintele fumoase ascund şi altceva. Am fost rănit, însă m-am vindecat. Încerc să-mi construiesc viaţa plecând de la principii cunoscute şi unanim acceptate. Încerc să exist, să trăiesc normal.

Un suflet rătăcit