DUȘMANII REVOLUȚIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Orice revoluție a avut dușmani redutabili în perioada imediată postrevoluționară. Iată două exemple.
     Revoluția din Anglia (1642-1649) a determinat abolirea monarhiei absolutiste prin decapitarea regelui Carol I Stuart (1625-1649). Oliver Cromwell, Lord Protector (1653-1658), urmat la conducere de fiul său Richard Cromwell (1658-1660), a pus bazele unei republici federale cunoscută ca Protectoratul Angliei, Scoției și Irlandei. Cromwell a fost o figură controversată în istoria Britaniei și Irlandei: un asasin de rege pentru unii,  un erou al democrației și libertății  pentru alții. În Britania memoria sa este totuși onorată, fiind ales într-un sondaj, la un moment dat, între primele 10 personalități britanice. Dar, măsurile sale împotriva catolicilor irlandezi au fost caracterizate de unii istorici ca un adevărat măcel, iar în Irlanda este văzut într-o lumină foarte nefavorabilă. Masacrele de la Drogheda și Wexford din anul 1649 se numără printre cele mai mari atrocități din istoria britanică. Restaurația s-a înfăptuit cu concursul generalului Lambert colaborator apropiat al primului Lord Protector, deturnând armata pentru acest demers.

La revenirea pe tron a lui Carol II-lea Stuart (1661-1685) trupurile lui Oliver Cromwell și a altor doi implicați în procesul regelui Carol I au fost deshumate și spânzurate. Au fost expuși la spânzutătoarea Tyburn. După decapitare rămășițele lor au fost îngropate tot acolo. Craniul lui Oliver Crowell a rămas expus până la sfârșitul domniei lui Carol al II-lea Stuart, până în anul 1685. Toate acestea demonstrează ura, nu doar față de persoana Lordului Protector ci și față de schimbările aduse  de Revoluție. De altfel, Restaurația dorea cu orice preț revenirea la monarhia absolutistă și la catolicism. Iacob al II-lea (1685-1688), fratele și succesorul primului rege restaurat, suținea cu ardoare desăvârșirea celor preconizate. Revoluția Glorioasă (1688) îl înlătură de pe tron instaurând monarhia constituțională, consacrând anglicanismul în defavoarea catolicismului.
    Al doilea exemplu se referă la Revoluția Franceză(1789-1792). La un secol de la izbucnirea ei, se încearcă o restaurare a dinastiei Bourbon, cea care a domnit în Franța în perioada 1589-1793 și 1814/1815-1830. La prima lor revenire în anul 1814 Charles de Talleyrand (1754-1838), ministrul de externe al lui Napoleon I, împărat al Franței (1804-1814/1815), spunea despre Bourboni că Nimic nu au învățat și nimic nu au uitat. Generalul Georges Boulanger (1837-1891), promovând un naționalism agresiv acesta propovăduia necesitatea unei revanșe pentru războiul pierdut de Franța (1870-1871), revizuirea Constituției și, mai ales, reinstaurarea monarhiei. În anul 1889 oscila între lovitura de stat și căile constituționale, boulangismul, fiind compromis total.
    Sunt două exemple elocvente care sugerează că orice revoluție are dușmani implacabili, că e nevoie de un timp oarecare pentru a se șterge definitiv urmele trecutului. Dacă în cazul celor două revoluții, engleză și franceză, contestatarii argumentau opțiunea lor prin ilegitimitatea antimonarhiștilor, contestarea Revoluției Române din Decembrie 1989 pornește de la o idee pe cât de simplă pe atât de perversă. Chiar Nicolae Ceaușescu o formulează, avant la lettre, în primele zile ale revoltei timișorene și o continuă în perioada următoare. Ne întrebăm, de ce nu a formulat astfel de postulate în anul 1977 la Greva minerilor de la Lupeni, în anul 1987 la Revolta muncitorilor de La Brașov ? Dacă ele nu au avut importanță de ce nu au fost prezentate în presa audio, video și scrisă ? Nu au fost revolte ? Nu aveau relevanță ? Nu au prefigurat ele incapacitatea regimului de a gestiona problemele societății noastre ?
    Hiperbolizarea unei intervenții din afara țării crează iluzia că Nicolae Ceaușescu și aparatul regimului erau patrioți iar cei care i se opun, pe cale de consecință sunt trădători. Deci, revoluția, cică, nu este revoluție. Atunci revolta populară cvasigeneralizată ce a însemnat ? Conflictul dintre autorități și populație apare atunci când instituțiile regimului nu-și mai pot exercita autoritatea iar masa covârșitoare a cetățenilor nu o mai acceptă. Populația a contestat regimul comunist. În 20 decembrie 1989 la Timișoara, reprezentanții protestatarilor cer, în primul rând, demisia celor care conduceau societatea, a lui Nicolae Ceaușescu. Apoi, s-a generalizat solicitarea la nivelul țării, peste tot unde aveau loc proteste. În unitățile administrativ teritoriale se afirma că e nevoie să plece conducerea de partid și de stat din județe, municipii, orașe și chiar comune. În unele localități, cum ar fi de exemplu Deva, conducerea teritorială a predat  celor care protestau administrarea județului chiar înainte de a se anunța că Nicolae și Elena Ceaușescu au părăsit cu elicopterul sediul CC al PCR. Toate acestea ce au însemnat ? La nivelul țării cvasitotalitatea aparatului comunist, de partid și de stat, și-a recunoscut incapacitatea de a conduce. Astfel s-au constituit noi structuri ale puterii de stat care au înlăturat vechiul regim. S-a schimbat din temelii sistemul de valori fiind adoptate noi principii. Economia de piață a înlocuit economia planificată. Pluralismul partidelor a înlocuit puterea partidului unic, cel comunist. S-a reinstaurat libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, libertatea religioasă, democrația devenind o stare de fapt. Chiar dacă aceste transformări nu au fost depline, chiar dacă nu au fost atât de radicale cât o cerea realitatea ele demonstrează că Revoluția Română din Decembrie 1989 a înlăturat regimul comunist în fundamentele sale. Nu putea revoluția realiza o metamorfoză amplă a mentalului colectiv. Da, este foarte adevărat că nu a fost eradicată mentalitatea comunistă deși activiștii, milițienii, securiștii și cadrea ale vechii armate au ieșit treptat din prim plan. S-au reorganizat însă în diverse asociații și duc o propagandă deșănțată în favoarea vechiului regim. Toți se consideră patrioți iar Revoluția a adus în prim plan, zic ei, trădători. Uneori sunt infiltrați în diverse partide politice sau au poziții economice de prim plan. Putem spune aidoma lui Talleyrand, că nu au învățat nimic din răul pe care l-au făcut societății românești și nu au uitat nimic din involuția societății românești din perioada 1948-1989. De ce ? Pentru că nu au fost trași la răspundere pentru tot răul făcut. Dar, în acest fel practic neagă ontosul actual al societății românești. Aderarea țării noastre la strcturile euroatlantice nu însemnă decât o trădare a intereselor românești, o abatere de la cursul evoluției noastre firești. Toate acestea sunt derapaje morale periculoase.
    E adevărat, sunt o serie de aspecte ale Revoluției Române din Decembrie 1989 neclarificate. Este sarcina instituțiilor specializate ale statului să facă lumină în acest sens. Asta nu oprește cu nimic definirea evenimentelor din decembrie 1989 ca revoluție. Dimpotrivă. Atunci poporul român a demonstrat că refuză ca societatea să mai fie administrată după principiile comunismului. S-a adoptat un model democratic care, însă, nu a fost implementat suficient de bine. Poate, tocmai de aceea dușmanii revoluției sunt implacabili precum, aidoma, cei ai revoluției engleze și a celei franceze.