UK Bookmakers

Invierea singurului fiu al vaduvei din Nain

Scris de Attila Simon. Posted in Religie


„Ridică-te!”, verbul învierii

Rostirea cu intensitate particulară  a cuvântului „Ridică-te!”,  vindecă pe bolnavi şi readuce la viaţă pe cei morţi. „Ridică-te!” este verbul „învierii” pe care Isus îl adresează tuturor celor care decid să-l urmeze şi să-l primească în viaţa lor. Domnul este iubitorul vieţii. El nu vrea pentru făpturile sale un destin de dizgraţie, dar fericirea deplină. În stăpânirea lui se află toată creaţia. Nici o realitate nu-i scapă din mână, căci până şi moartea i se supune. Isus Cristos este icoana desăvârşită a atotputerniciei şi milostivirii Tatălui. Pe unde trece Isus, înfloreşte viaţa. Episodul povestit de evanghelistul Luca este un exemplu convingător. Domnului Isus i se face milă de femeia văduvă din Nain căreia îi murise singurul ei fiu. Cu toată gingăşia sufletească Domnul îl readuce la viaţă pe băiat şi îl încredinţează iubirii mamei sale (cf. Lc 7,11-17). Bucuria revine şi începe sărbătoarea. Când Domnul trece printre noi dispar tristeţea şi plânsul şi pacea le ia locul. Milostivirea Domnului este îndreptată către toţi fără nici o deosebire.


Episodul relatat de evanghelistul Luca este un exemplu convingător. Domnului Isus i se face milă de femeia văduvă din Nain căreia îi murise singurul ei fiu. Cu toată gingăşia sufletească Domnul îl readuce la viaţă pe băiat şi îl încredinţează iubirii mamei sale (cf. Lc 7,11-17). Bucuria revine şi începe sărbătoarea. Când Domnul trece printre noi dispar tristeţea şi plânsul şi pacea le ia locul. Aşa a fost de la începutul istoriei mântuirii.
Evanghelia învierii fiului văduvei din Nain (cf. Lc 7,11-17) conţine amănunte de o însemnătate particulară, ce nu vor doar să emoţioneze. Enumerăm trei din aceste detalii: cortegiul de înmormântare a unui tânăr, compasiunea lui Isus în faţa lacrimilor unei mame văduve care plânge moartea singurului ei fiu şi, în fine intervenţia lui Isus care mai întâi opreşte cortegiul, atingând sicriul şi apoi îl readuce la viaţă pe tânăr spunând „îţi zic, scoală-te!” Meditarea textului poate urma diferite căi. De exemplu, se poate porni de la cortegiul înmormântării unui tânăr, şi ştim că, într-un anume fel, tinerii sunt inelul slab al societăţii; se poate porni de la văduva înlăcrimată de durere pentru moartea singurului ei fiu: câte mame îndură suferinţe şi sunt îndurerate din cauza fiilor şi nu doar a lor! Se poate urma calea simbolismului pascal sugerat în text de expresia lui Isus „Scoală-te!”, care în textul grec este redată prin acelaşi verb care înseamnă „Ridică-te, învie din morţi!” Toate aceste căi sunt interesante dar divergente, pentru că se îndepărtează de calea indicată de evanghelistul Luca în finalul paginii liturgice: „Dumnezeu a vizitat poporul său”. Sfântul Luca, reproducând la începutul Evangheliei cântecul lui Zaharia, scrie că Dumnezeul nostru care este iubire şi îndurare „ne va vizita din înălţime ca Cel care Răsare ca să-i lumineze pe cei ce se află în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii” (cf. Lc 1,78-79).
Accentul povestirii cade pe atitudinea lui Isus. Evanghelistul subliniază compasiunea Mântuitorului faţă de femeia văduvă. Era disperată pentru că pierduse pe singurul ei fiu de care era legată toată speranţa de viitor. Povestitorul intră în intimitatea lui Isus, notând că Domnului i s-a făcut milă şi i-a zis femeii: „Nu plânge!” Aproape că nu înţelegem ce vrea să spună Isus. Cum să nu plângă o mamă moartea singurului fiu?
Ca o prefigurare a Caii Crucii din Vinerea Mare indraznim a face o  paralela... In ritul catolic in in timpul Postului Pastelui si cu precadere in Vinerea Mare in fiecare Biserica si la Ierusalim se celebreaza si se retraieste Calea Crucii-Patimirea Domnului nostru Isus Cristos grupate in 14 opriri sau statiuni...
La a opta oprire Statia 8
Isus mângâie pe femeile din Ierusalim care plâng

„Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci, mai degrabă, plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri’. (Lc 23,27-28)”
Domnului i s-a făcut milă, "Că milă voiesc, şi nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot." (Osea 6, 6).
Evanghelistul nu spune că „lui Isus” ci „Domnului i s-a făcut milă”. Este prima dată când Luca foloseşte cuvântul „Domn” pentru a-l indica pe Isus. Expresia vrea să sublinieze că aici lucrează „Domnul înviat” şi că moartea nu este ultimul cuvânt. Cristos înviat a combătut şi a învins moartea. Moartea nu mai are putere din momentul în care puterea iubirii a depăşit-o. Dumnezeu cu iubirea şi milostivirea sa a venit să caute ce era pierdut şi să-i învingă pe duşmanii omului şi ai împlinirii umane.
Să privim încă o dată cortegiul înmormântării acelui tânăr. Era singurul fiu al unei sărmane văduve. Isus este însoţit de discipoli iar sicriul mortului este urmat de multă lume. Două cortegii de mulţime se îndreaptă unul spre altul. În primul se află Isus, discipolii şi multă lume. În al doilea cortegiu se află un tânăr mort dus la mormânt, fiul unic al unei mame văduve şi toţi locuitorii satului, uniţi în durere.
Miracolul se petrece în prezenţa multor martori. Evanghelistul Luca scrie că lui Isus, văzând-o pe mama băiatului, i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!” (v.13). Isus vede şi i se face milă de acea mamă. Tot ce urmează este iniţiativa spontană şi complet gratuită a lui Isus.  Văduva nu-i cere nimic, ci doar îşi manifestă durerea plângând. Ceea ce îl face pe Isus să acţioneze este compasiunea, sentimentul său profund de participare la durerea acelei femei.
S-ar putea spune că adevăratul miracol este compasiunea lui Isus şi faptul însuşi de a se opri în faţa lacrimilor unei văduve îndoliate pentru moartea singurului ei fiu. Lui Isus nu-i este teamă să se arate „prea uman”. Isus priveşte şi se face părtaş la durerea femeii, fără a se întreba cine este ea şi dacă merită să fie ajutată. Isus a văzut şi a intuit durerea sfâşietoare a văduvei pentru pierderea singurului ei fiu. Asta îi este de ajuns lui Isus pentru ca să intervină.
 Cuvântul lui Dumnezeu, credibil şi adevărat
Pe lângă gestul spontan şi gratuit mai există un alt aspect ce califică în mod particular miracolul. Isus săvârşeşte minunea rostind un cuvânt care sună ca o poruncă: „Tinere, îţi zic, scoală-te!” (v. 14). Nu rosteşte nici o invocaţie către Dumnezeu, nici o rugăciune, nici un gest, ci doar un cuvânt în prima persoană: „îţi zic”. Poate interesul principal al evanghelistului este să afirme că cuvântul lui Isus este cuvânt care salvează. Intenţia evanghelistului reiese şi din faptul oarecum surprinzător care încheie tot episodul: „Vestea aceasta despre el s-a răspândit în toată Iudeea şi în toată împrejurimea” (v. 17). Vestea, faima, „logosul” care înseamnă „cuvânt”.


Sfântului Teofilact al Bulgariei talcuieste aceasta a doua minune de inviere a feciorului văduvei, pacatele le  aduce în pat, afară din cetate, închipuiaşte păcătosului aceluia carele au săvârşit cu lucrul păcatul şi s-au îndulcit pre sine, sau în lăcomia, sau cu strâmbătatea…, sau cu altele asemenea… Şi aceasta nu în taină, ca cel dintâi, ci de faţă…, în mijlocul cetăţii şi în văzul tuturor oamenilor…
Pacatul se face aici in vaz ,minunea invierii tot in vazul tuturor ca un semn de luare aminte si la pacat si la milostivirea Domnului…
I.P.S Plamadeala talcuieste aceasta minune a invierii  mergand pe linia genezei ,a vietii si mortii ca urmare a calcarii poruncii lui Dumnezeu de catre protoparinti.
Ca totdeauna, de cand e lumea, moartea provoaca durere, tristete ca orice despartire definitiva pe acest pamant. Toti suntem un mister intre doua mistere: nasterea si moartea. Numai Dumnezeu cunoaste marea taina din toate, precum zice si Psalmistul: "Ca El a cunoscut zidirea noastra". Si tot Psalmistul continua: "Adusu-si-a aminte ca tarana suntem! Omul ca iarba; zilele lui: ca floarea campului, asa va inflori" Adica zilele lui, inflorirea lui, sunt trecatoare: "Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi, si nici nu se va mai cunoaste locul sau" (Ps. 102. 14-16). Poezie de marc profunzime! Cumplit si dezolant adevar!
Sfantul Apostol Iacov intrebuinteaza si el o metafora, tot atat de graitoare ca si ale Psalmislului: "Caci ce este viata voastra? Abur, care se arata pentru putina vreme si apoi piere" (Fac. 4, 14).
Odata cu nasterea, cum spune Sfantul Pavel in Epistola I catre Corinteni, ni se rosteste si o sentinta de moarte: Ne-a randuit Dumnezeu ca pe niste osanditi la moarte" (5, 9). Pavel vorbeste in epistola sa despre soarta apostolilor, care s-a si implinit, dar desigur are in vedere si soarta tuturor oamenilor.
Moartea ramane pentru toti si pentru totdeauna o realitate cu neputinta de schimbat. O mare taina. Un mare mister. Si, ca orice despartire, intristeaza.
Aproape ca nu exista om de rand cu minte intreaga, sau intelept cu minte multa care sa nu se fi gasit descoperit si perplex in fata mortii. Walter Scott o numea "teribil pas intre timp si vesnicie" (Ivanhoe). Pe unii i-a speriat, pe altii i-a mangaiat, vazand in ea o eliberare de rele (Anacreon, Horatius). Goethe numea moartea un oaspete care nu-i niciodata bine venit (Faust), pana si Nictzsche, care s-a razboit cu tot ce e mai sfant pe lume, recunoaste ca in toata filosofia sa a fost provocat mereu de moarte: "daca n-ar fi fost moartea, nu s-ar fi filosofat deloc" (Morgenriite). Moartea descumpaneste biata fiinta umana, pentru ca pare a o termina fara sens.Desi stim ca moartea e inevitabila, desi a fost inscrisa in soarta oamenilor dintru inceput, ea intristeaza. Cere lacrimi. Lacrimile L-au induiosat pe Iisuss, de aceea- i-a zis mamei indurerate: "Nu plange!"
Ne-am nascut sub conditia mortii si ar trebui sa socotim ca ea nu este altceva, decat o implinire a contractului, a acestei conditii. Un contract nu supara pe nici una din parti. S-ar putea zice: E adevarat, noi nu, dar protoparintii nostri, Adam si Eva, da, ei au fost avertizati: "Sa nu mancati din pomul din mijlocul raiului, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti". Eva recunoaste, cu cuvintele ei, acest contract, ca si cum si-ar fi pus semnatura pe el. In conversatia cu sarpele ea isi aminteste bine: "Ne-a zis Dumnezeu: Sa nu mancati..." (Fac. 3, 3).
Ce a urmat se stie. Contractul a fost calcat si Dumnezeu a dat atentie sentintei vremelnice vietii pamantesti care, pana atunci, era menita sa fie vesnica: "Te vei intoarce in pamantul din care esti luat" (Fac. 3, 18). Dar iarasi s-ar putea zice: De ce sa se rasfranga asupra noastra, a urmasilor, acest contract calcat de altcineva? In protoparinti existam toti. Toti am fost parte in contract, si el ne-a angajat si pe noi. Sa mergem mai departe si sa contestam Legea? N-ar fi intelept. Si ar fi zadarnic. "Iata Legea!", poruncita de Domnul, a zis Moise (Deut. 6, 1). Disputa la acest nivel ar fi fara sens.
Si totusi, desi stim acestea, nu le putem asimila cu normele si legea mortii ne intristeaza, ne tulbura, ori din ce motive originare ar veni. Nici nu sunt normale. Sunt rod al unei greseli initiale. Si Sfantul Ioan Gura de Aur, care cu adancime a cugetat la acestea, si-a pus intrebarea: "De ce intristare?" Nu se lamureste decat plasandu-se in conditiile intelegerii celei dintru inceput, si a calcarii acestei intelegeri, ceea ce a determinat destinul tuturor oamenilor.
"Ce este dar de mirare, cand un om care sub aceasta conditie s-a nascut, face indestulare legii si hotararii dumnezeiesti? Ce este de mirare, cand un nascut din parinti muritori merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobisnuit; ceea ce se face in toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se intampla cu toti, nu este o raritate. Daca mosii si stramosii tai au mers pe aceasta cale a mortii, daca inca de la Adam toti patriarhii si proorocii au trebuit sa se desparta de lumea aceasta, se inalta sufletul nostru dintru adancul intristarii". Asadar Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca intristarea nu e logica, moartea fiind implinirea unei datini. El crede chiar ca "intristarea peste masura poate duce la indoiala, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu" (p. 189). Un argument dintre cele mai simple, de ordinea evidentei vine sa-i intregeasca gandirea. Pe a lui si pe a noastra. Pornind de la textul Sfantului Pavel: "sa nu va intristati ca si ceilalti care nu au nadejde" (I Tes. 4, 13), el il aplica aproape cu oarecare manie impotriva celor inconsecventi cu logica propriei lor credinte: "intristeaza-te — zice el — insa nu ca un necredincios, care nu stie nimic despre inviere si se indoieste de viata cea viitoare. Asa, noi ne rusinam cand, nu arareori, vedem la crestini cele mai puternice izbucniri de intristare fara de minte (fara logica, n.n).
Ce vor zice necredinciosii vazand aceasta? Ei vor zice: Acestia sunt oare aceia care stiu a vorbi asa de frumos despre inviere? Cu adevarat purtarea lor nu se potriveste cu vorbele lor. Prin cuvinte ei graiesc cu multa intelepciune despre inviere, iar prin fapte ei se arata ca si cum nu ar crede intru aceea. De ar fi ei convinsi ca exista o inviere, nu s-ar purta in felul acesta. Daca ar crede ca starea mortilor este mai buna, nu s-ar boci atata. Acestea si inca mai multe zic cei necredinciosi, cand observa la crestini o intristare fara masura pentru cei morti. De aceea, sa ne masuram intru aceasta intristare si sa nu rusinam credinta crestineasca despre inviere" (Id. p. 193).
Sfantul Ioan Gura de Aur vorbea unei lumi a veacului al IV-lea, care inca mai pastra rezerve mari fata de crestinism. Apelul sau trebuie inteles si in contextul vremii si oamenilor carora le predica, dar nu e mai putin adevarat ca ni se potriveste si noua, daca prin intristarea dusa pana la disperare ne descoperim subrezenia credintei in inviere. Dar este oare intristarea cu totul interzisa? Este ea un pacat?

Este ea nefireasca? Din punctul de vedere al Sfantului Ioau Gura de Aur, in principiu, ea esle "nefolositoare". "Cu bocetul tau nu vei putea schimba ceea ce s-a facut, ci numai a-ti vatama tie insuti". Mai mult ar trebui sa ne intristam pentru cei lipsiti de minte, si de dreptate, si pentru pacatosi. intristandu-ne zadarnic pentru cei morti, pedosnicim, traduce episcopul Melchisedec oranduiala.
Mitropolitul nostru Antim Ivireanul, contemporanul lui Constantin Brancoveanu, tratand aceeasi tema, va indreptati in parte intristarea, pornind de la un exemplu biblic:
"Apoi s-a dus Natan la casa sa, iar Domnul a lovit copilul pe care i-l nascuse lui David femeia lui Urie, si acela s-a imbolnavit. Si s-a rugat David Domnului pentru copil, a postit si, ducandu-se departe, a petrecut noaptea intins pe pamant. Atunci au intrat la el batranii casei lui, ea sa-l ridice de la pamant, dar el n-a voit si nici n-a mancat paine cu ei. Dupa sapte zile a murit copilul si slugile lui David se temeau sa-i spuna ca a murit copilul. Caci isi ziceau: "Cand copilul era inca viu si noi il mangaiam, el nu ne baga in seama; cum sa-i spunem acum: A murit copilul? Se poate sa faca vreun rau".
Dar vazand David ca slugile sale soptesc intre ele, a priceput ca a murit copilul si le-a intrebat: "A murit copilul?" "A murit" — i se raspunse. Atunci David s-a sculat de la pamant, s-a spalat, s-a uns si s-a dus in casa Domnului si s-a rugat. Intor-candu-se apoi acasa, a cerut sa i se dea paine si a mancat. Si i-au zis slugile: "Ce va sa zica aceasta? Cand copilul era inca in viata, ai postit, ai plans si n-ai dormit; iar dupa ce copilul a murit, te-ai sculat, ai mancat si ai baut?" "Cata vreme copilul era viu — zise David — am postit si am plans, caci socoteam: Cine stie! Poate ma va milui Domnul si va trai copilul. Iar acum el a murit. De ce sa mai postesc? Il mai pot eu, oare, intoarce?, Eu ma voi duce la el, iar el nu se va mai intoarce la mine" (II Regi 12, 15-23).
Exemplul va fi folosit mai tarziu si de Agapie Criteanul la 1773, in "Mantuirea pacatosilor" (ed. rom., 1900, Buc, p. 221-222). Concluzia mitropolitul Antim Ivireanul, ca si a lui Agapie Criteanul, va fi in cele din urma aceeasi ca si a Sf. Ioan Gura de Aur. "Cred aceea zic si eu...: sa incetati intristarea si parasiti lacrimile... caci lacrimile si intristarile nu dau nici un folos mortilor, nici pot sa-i intoarca din viata cea vesnica, nici sa-i scoata din gropi. Sa facem insa milostenie si alte faceri de bine pentru ei, caci este placut inaintea lui Dumnezeu, si li se face mare folos" (Antim Ivireanul, Opere, ed. P. V. Hanes. Buc, 1915, p. 222-223).
Vaduva din Nain plangea. Ea nu stia ca exista inviere. Dar, probabil, si daca ar fi stiut, tot ar fi plans. Omeneste. Se despartea de unicul ei fiu. Putea fi bucuroasa? Sfantul Pavel sfatuieste: "Sa nu ne intristam ca si ceilalti care nu au nadejde". Adica sa nu mergem pana la indoiala. Aici e limita pana la care putem merge, Iisus insusi s-a intristat si a plans cand a auzit de moartea prietenului sau din Betania, Lazar. El a sfintit cu lacrimile sale valoarea prieteniei, asa cum, alegandu-si 12 apostoli, a sfintit valoarea comuniunii. N-a fost un antisocial, un izolat, un mizantrop. N-a reprobat nici una din virtutile omeniei, caldura si frumusetea prieteniei si a iubirii. Chiar pe tanarul bogat care respecta poruncile "l-a iubit" (Marcu 10, 21) si "iubea pe Marta, si pe sora ei, si pe Lazar" (Ioan 11,5) si pe ucenici (Ioan 13, 34).
Prin invierea fiului vaduvei din Nain, Iisus a sfintit valoarea legaturilor de familie si de rudenie. Dar a invatat-o pe vaduva si despre inviere. Pe ea si pe cei care au asistat la minune.
Pe Lazar l-a inviat pentru ca sa le arate celor care au asistat la minune ca si El, Iisus, va invia, desi oamenii erau cu foarte putina tinere de minte. Au uitat foarte repede lucrul acesta, in momentul in care L-au vazut rastignit, desi unii din ei asistasera la invierea lui Lazar. Nu s-au mai gandit ca Iisus s-ar putea invia si pe El!
Si de data aceasta, inviind pe tanarul fiu al vaduvei din Nain, Mantuitorul a avut un scop, si scopul acesta il descoperim numai daca intoarcem o pagina din Evanghelia lui Luca a aceluiasi cap. 7. Citindu-l in intregime, ni se vor dezvalui cauzele minunii. Vom afla ca cele intamplate i-au fost povestite, de catre ucenicii sai, lui Ioan Botezatorul. Acesta era inca in viata, avandu-si si el ucenicii lui.
Ioan se vedea acum confruntat cu aparitia altui profet. El stia insa ca nu el, Ioan, este cel mai mare. O si spusese: "Nu eu sunt (Mesia), ci vine dupa mine Altul, caruia nu sunt vrednic sa-i dezleg nici cureaua incaltamintelor" (Maieu I, 7). Dar in momentul in care ne aflam acum, la Nain, se vede ca Ioan inca nu avea siguranta deplina ca putea sa abandoneze propria sa propovaduire si sa lase locul in intregime Celuilalt. Printre cei care-l urmau pe Iisus erau si ucenici ai lui Ioan. Acestia s-au dus sa-i spuna lui Ioan cele intamplate- Ioan a luat atunci hotararea cea mare: sa-L intrebe fara inconjur, pe Iisus, ce e de facut. A trimis doi ucenici prin care i-a transmis intrebarea: "Tu esti Cel ce va sa vina, sau sa asteptam pe altul?"
Incepe sa ni se lumineze putin calea. Va sa zica intre cei care au vazut minunea invierii fiului vaduvei, erau si ucenici ai lui Ioan. Acestia ii incredinteaza lui Iisus intrebarea lui Ioan. Iisus trebuia sa le incredinteze, la randul Sau, un raspuns. Si acum le da raspunsul: "Duceti-va si spuneti lui Ioan ceea ce ati vazut si ati auzit". Nu le-a spus: "Eu sunt", sau "Nu sunt Eu", ci doar atat: "Duceti-va si spuneti lui Ioan ce ati vazut si ati auzit: Ca orbii vad, ca ologii umbla, leprosii se curata, surzii aud, mortii invie, saracilor li se binevesteste" (Luca 7, 22). Deci i-a dat lui Ioan elementele care dovedeau ca El era Cel care trebuia sa vina, ca El era Mesia. Caci toate acestea erau tocmai semnele venirii lui Mesia, pe care Ioan le cunostea bine din Vechiul Testament, precum spusese Isaia: "in vremea aceea cei surzi vor auzi cuvintele Cartii, si ochii celor orbi vor vedea fara umbra si fara intuneric" (Isaia 29. 18). Si tot Isaia: "Atunci se vor deschide ochii celor orbi si urechile celor surzi vor auzi"

(Isaia 25, 5). Iata ratiunea pentru care Mantuitorul a facut aceasta inviere. Pentru ca ucenicii lui Ioan sa duca nu argumente verbale, declaratii, ci fapte. Si inca fapte care sa-i sune lui Ioan in urechi ca impliniri ale profetilor despre Mesia. Cu aceasta Iisus era sigur ca va linisti cugetul lui Ioan. Si fiindca printre semne erau si invieri din morti, Iisus a facut in fata ucenicilor lui Ioan si o inviere! Ca sa adevereasca profetia lui Iezcchil despre inviere (cap. 37).
Mantuitorul — ca regula generala - n-a intervenit in destinul oamenilor. Acesta a fost randuit de Dumnezeu sa-si aiba ciclul sau: nasterea, viata cu implinirile ei, si moartea ca un sfarsit firesc al vietii. Mantuitorul a lasat ca acest sfarsit firesc randuit de Dumnezeu sa ramana, sa se desfasoare asa cum a fost el randuit de la inceput. Aceste cateva interventii impotriva mortii le-a facut, cum am aratat in acest caz, intotdeauna cu un anume scop. Altfel, moartea ramane, dupa cum spune tot Sfantul Pavel, "ultimul dintre vrajmasi care va fi doborat'" (I Cor. 15, 26), dar aceasta se va intampla la invierea mortilor. Atunci moartea va fi doborata definitiv. Al doilea lucru asupra caruia propun sa ne intoarcem o clipa e frica, teama ce i-a cuprins pe toti la vederea minunii.
Biserica a randuit ca aceasta intamplare sa se perpetueze din neam in neam, din generatie in generatie, sa se citeasca in biserica, s-o citeasca toti crestinii, tocmai pentru ca sa traga toti invatatura de cuviinta din aceasta minune, si din toate minunile care se intampla cu fiecare din noi, din toate minunile care se intampla in jurul nostru, din minunea vietii, in primul rand, din taina mortii, si astfel sa intram si noi in frica si cutremur, care sa ne deschida ochii spre a slavi si mai mult pe Dumnezeu!
Invierea fiului vaduvei din Nain nu s-a facut pentru alt motiv decat pentru acesta. Starea in care au intrat participantii la minune e deosebita de frica si cutremurul lui Kierkegaard sau Heidegger, care vor relua teama, prefacandu-se ca nu stiu de temele asemanatoare din Noul Testament. Ei au ramas la frica si cutremur. Cei din preajma lui Iisus au experimentat frica si cutremurul ca stari de intrare in ordinea divina a existentei, ca stari de lamurire, nu ca stari de perplexitate vesnica. Vaduva din Nain a trait o mare bucurie. Si tanarul ei fiu de asemenea. Ea a avut bucuria pe care n-o putem avea toti. Invierea fiului ei s-a facut doar spre a ne invata ca exista inviere. Nu numai pentru Iisus, care va invia ca Dumnezeu, ci si pentru toti ceilalti. Nu moare nimeni, murind. Sufletul traieste. S-a putut intoarce inapoi! Lamentatiile au putut fi intoarse in bucurie. Si daca sufletul traieste, inseamna ca trebuie sa-i purtam de grija. Plangem la moartea celor dragi. Sa plangem cu speranta. Sa ne rugam pentru ei.
Marele Cioran spunea :
Omul acceptă moartea, dar nu ceasul morţii. Să mori oricând, numai când trebuie să mori nu!
Moartea e savoarea existenţei.
Al existentei vesnice am conchide noi…

In acest articol au fost folosite pasaje din Consideraţii omiletice la Duminica a X-a (C)  preot Anton Lucaci.


Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019