UK Bookmakers

Monoteismul, sfinţii, fantasmele şi creştinismul

Scris de Ioan Romeo Roşiianu. Posted in Religie


Toate izvoarele scrise de după moartea lui Hristos şi până-n prezent au ca bază direct mărturisirile şi scrierile apostolilor care au intrat în contact cu Mântuitorul, cel care a venit să împlinească (pre)zicerile despre întreaga sa viaţă şi despre o credinţă într-un singur Dumnezeu, aşa cum şi stă scris în Cele 10 porunci.
Biblia în largul ei vorbeşte clar despre acest lucru, poate cele mai cunoscute şi importante dintre aceste scrieri fiind cele patru Evanghelii, laolaltă cu Apocalipsa lui Ioan.


Acestea, plus cele neenumerate aici au ţinut vie flacăra credinţei şi au subliniat cu tărie minunile Mântuitorului, dar au şi întărit baza relaţiei cu Dumnezeu, un Dumnezeu monoteist, o credintă desprinsă pe malul Nilului, adică exact acolo unde a fost găsit Moise când era mic, perioadă în care iudeii erau sclavi în Egipt.

Apariţia monoteismului

Paradoxal, găsirea pruncului Moise s-a întâmplat exact în timpul domniei faraonului Akhenaton, poate cel mai controversat şi radical faraon din toată istoria Egiptului antic, cel care a instaurat monoteismul, cultul soarelui fiind impus în detrimentul celorlalţi zei.
În acest context e limpede faptul că pleiada de preoţi care se închinau şi slujeau altor zei şi-au unit forţele pentru îndepărtarea acestuia.
Logic, după ce s-a reuşit „eliberarea” de Akhenaton ei şi-au reintrat în drepturi, totul a revenit ca pe vremea faraonului de dinaintea lui, templele lui au fost devastate, numele lui a fost ras cu dalta de pe inscripţii şi monumente, foarte puţine mai fiind astăzi dovezile clare ale trecerii acestuia prin lume.
Revenirea la vechile închinări se face în perioada faraonului Smenkhare, cel care i-a precedat lui Tutankhamon, instalat pe scaun la vârsta de numai 4 ani, perioadă în care „regenţa” dată de marii preoţi e clar că incumba manipularea acestuia în privinţa doctrinelor religioase.
Sunt legende conform cărora Smenkhare ar fi însuşi tatăl lui Tutankhamon, altele care sunţin că însuşi „revoluţionarul” Akhenaton ar fi, altele că Amenhotep al III-lea, cel care a domnit înaintea acestuia.
Indiferent de ce şi cum, va mai trece vreme până când se va afla exact care este linia paternă a lui Tutankhamon, pentru că abia acum la Muzeul de Istorie din Cairo au început testele de paternitate de la cei trei faraoni.
Pe noi nu această descendenţă ne interesează acum ci faptul că în Egipt, într-o vreme în care „poporul ales” era captiv a apărut prima naţiune monoteistă.
Evident, fără a insinua ceva, crescuţi şi dezvoltaţi într-o astfel de credinţă şi cu o astfel de stare – Akhenaton a impus prin forţă monoteismul! – iudeilor nu avea cum să nu li se înşurubeze-n subconştinent o anume realitate a vremii.

„Legenda Aurea” a lui Jacques de Voragine

„Din Evul Mediu timpuriu pana in prezent, faptele apostolilor au influentat extrem de amplu viata spirituala si pamanteasca a credinciosilor – deopotriva catolici si ortodocsi. In aceasta compilatie, venerabilul Jacques de Voragine, numit episcop de Genova in secolul al XIII-lea si apoi canonizat, reuneste intru luminarea sufleteasca a oamenilor de rand relatari despre viata si faptele celor doisprezece apostoli ai lui Iisus, precum si ale altor sfinti. Inspirandu-se din diverse surse scrise, Jacques de Voragine zugraveste cu maiestrie narativa si cu un dramatism remarcabil vietile exemplare si minunile savarsite de ucenicii lui Hristos, care au propovaduit invatatura crestina in toata lumea. Dovada indiscutabila a talentului de povestitor al cuviosului Jacques este faptul ca Legenda Aurea se numara printre cele mai tiparite si mai citite carti din istorie, aceasta fiind tradusa in numeroase limbi inca de la aparitia sa. Aceasta versiune prescurtata a Legendei Aurea pune la dispozitia cititorului evlavios – ori, poate, pur si simplu manat de curiozitate – modele de sfintenie si de curatenie spirituala oferite de cei doisprezece apostoli ai lui Iisus, menite sa-i calauzeasca purtarea si gandurile pe tot parcursul anului. Indiferent ca dau sau nu crezare pe deplin relatarilor lui Jacques de Voragine, cei care parcurg textul acestei carti se vor simti, cu siguranta, miscati si vor gasi in el o sursa inepuizabila de intelepciune si curaj” – exact aşa sună prezentarea făcută de Editura Herald care a publicat această lucrare ce se vrea a fi exclusivistă şi unică despre ceea ce-ar fi fost cu adevărat „vieţile sfinţilor”.




Ce înseamnă astăzi creştinismul?

În urma jertfei Mântuitorului, a apostolilor, ucenicilor acestora şi-a altor mii şi mii de mărturisitori întru Hristos s-a ajuns la clădirea unei credinţe care astăzi numără peste două miliarde de adepţi – 2.185.000.000 de credincioşi – adică 31,7 % din populaţia lumii.
Pe locul  doi se află musulmanii cu 23% din total, pe trei hinduşii cu 15%.
Conform datelor prezentate de „The Pew Research Center” în decembrie 2011, Romano-catolicii reprezintă aproximativ 50% din numărul total de creştini, fiind în număr de aproximativ 1.094.610.000. Cei mai mulţi dintre ei locuiesc în Brazilia (peste 133 de milioane), Mexic (peste 96 de milioane) şi Filipine (aproape 76 de milioane).
Protestanţii de diferite denominaţiuni (inclusiv neo-protestanţii) reprezintă aproximativ 36,7% din numărul total de creştini, adică aproximativ 800.640.000 de persoane. Mai mult de o treime dintre ei trăiesc în cele două Americi, iar 12,6% în Europa.
Creştinii orientali (ortodocşi şi monofiziţi, calculaţi împreună de acest institut) reprezintă 11,9% din numărul total de creştini, adică cca 260.380.000 de credincioşi. Cei mai mulţi creştini monofiziţi sunt în Etiopia (cca 36 milioane) şi Egipt (cca 3,5 milioane), iar alţii în Armenia, Siria şi Liban. După numărul de credincioşi apartenenţi Bisericilor Autocefale, aproape 60% din toţi ortodocşii de pe glob aparţin Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei). Urmează Biserica Ortodoxă Română (locul II), Biserica Ortodoxă a Eladei (locul III) şi celelalte. Nu toţi ortodocşii de pe glob fac parte din una din cele 15 Biserici Ortodoxe Autocefale, ci există un procent nesemnificativ de adepţi ai unor grupări ortodoxe schismatice. Aproximativ 80% din toţi ortodocşii locuiesc în Europa, aşa cum s-ar putea uşor crede.
Mai exact, în Rusia trăiesc 101,5 milioane de credincioşi ortodocşi, urmează Ucraina cu 34,9 milioane, România cu 18,8 milioane, Grecia cu 10,1 milioane, Serbia cu 6,8 milioane, Bulgaria cu 6,3 milioane, Belarus cu 5,9 milioane, Georgia cu 3,9 milioane şi Republica Moldova cu 3,3 milioane de credincioşi declaraţi.
În lume există şi confesiuni pseudo-creştine, cum ar fi „martorii lui Iehova”, „Mormonii” ş.a., care au falsificat substanţial credinţa creştină. Aceştia reprezintă aproximativ 1% din numărul total de creştini. Aproape 2/3 dintre ei locuiesc în cele două Americi.
Este cât se poate de evident faptul că aceste date s-au modificat puţin, mai ales în ţările majoritar musulmane, unde numărul creştinilor este în continuă şi alarmantă scădere, nefiind deloc puţine atacurile sângeroase împotriva acestora, astfel putându-se iarăşi vorbi, fără teama de a greşi de „noii martiri ai lui HRISTOS”.


Sfântul Gheorghe şi... balaurul

Deşi declarată făţiş ca o lucrare menită (doar) să prezinte vieţile sfinţilor de după răstingnirea Mântuitorului, faptele acestora şi clădirea unei credinţe care astăzi numără peste două miliarde de adepţi – 2.185.000.000 de credincioşi – adică 31,7 % din populaţia lumii, cartea „Legenda Aurea” sau „Legenda sanctorum” atinge şi alte nenumărate subiecte aşa zis „conexe”, fără ca acestea să aibă cumva vreo legătură directă cu vieţile Apostolilor şi-a altor sfinţi.
Pe noi nu ne interesează altele, însă peste minimalizarea, chiar aruncarea în derizoriu a mitului „Dragonului dacic” nu putem trece.
Este evident faptul că Jacques de Voragine, sau Iacob de Vorangine, călugăr dominican a ajuns episcop imediat după punerea în circulaţie a acestei lucrări pline de interpretări proprii, nu toate argumentate.
Astfel, acest simbol tutelar  al  identităţii noastre, a poziţiei noastre într-o lume şi aşa plină de demoni, făpturi, făcături şi sfinţi.
Inexplicabila abordare – lucrarea se voia una de subliniere  afaptelor Apostolilor şi Sfinşilor – îngăduie întrebări substanţiale.
Raportarea directă la fantasmele lui Goya ne îngăduie să vedem în fantasmele acestui călugăr dominican pasul deliberat făcut (în)spre introducerea unor scene cu monştri în vieţile sfinţilor.
Poate că scopul iniţial era doar acela de a sublinia devotamentul acestor mărturisitori, a acestor „mesageri ai Domnului”, însă ceea ce a ieşit a modificat radical şi substanţial percepţia creştină, ajungându-se, ca şi-n cazul lui Bram Stokers, ca nimeni să nu mai vorbească de domnitorul valah Vlad Ţepeş ci de inventatul... Contele Dracula.
Indiscutabil această abordare a ieşit din tiparul intelectual al Celor 10 porunci, din echilibrul existenţial conturat de acestea, iar aruncarea în întunericul neştiinei de carte a celor de atunci avea doar darul de a le genera temere, conceptul conform căruia numai lândă Dumnezeu şi Biserică le poate fi bine, cu respectarea strictă a cîrmuitorilor zilei.
Cartea aceasta este cea care scoate „la lumină” mitul balaurului ucis de Sfântul Gheorghe, cel pomenit în calendarele creştine pe data de 23 aprilie, un sfânt născut în anul 275/280 şi în ziua de 23 aprilie 303.
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe/George s-a născut în Cappadocia într-o familie creştină de origine greacă, și a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând niciun document al epocii, care să conțină date despre viața sa. Ceea ce se știe despre el a fost scris ulterior.
S-a înrolat în armata romană și, parcurgând ierarhia militară, Sf. Gheorghe s-a făcut remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele. În ciuda decretului împotriva creștinilor, emis de Diocleţian în anul 303, Sf. Gheorghe a ales să-și mărturisească public credința sa. Din ordin imperial, sfântul a fost întemnițat și supus torturii pentru a-și renega credința. Loviri cu sulița, lespezile de piatră așezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălțămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou și toate celelalte torturi nu au reușit să-l facă pe acesta să renunțe la credința părintească.
În conștiința populară românească, Sf. Gheorghe este unul dintre cei mai prezenți sfinți, numeroase biserici purtând hramul său. Există numeroase orașe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe și chiar unul dintre cele trei brațe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sfântulului Gheorghe ucigând balaurul este prezentă până și pe steagul Moldovei medievale care a trimis de Ștefan cel Mare la Mănăstirea Zografu de la Sfânt Muntele Athos.
Sfântul Gheorghe este, de asemenea, ocrotitorul declarat şi onorat al Forțelor Terestre ale Armatei Române.
Legenda potrivit căreia sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o legendă târzie, medievală, apărută, după cum am arătat mai sus, chiar în cartea la care facem acum analiză.
Adesea însă, iconografia recentă îl prezintă pe sfânt călare, doborând cu sulița un balaur, poate simbolic. Unii comentatori sunt însă de părere că este vorba doar de o preluare târzie a mitului grec despre Perseu și Andromeda, dar e cert faptul că invenţiile călugărului dominican nu au nicio legătură firească cu viaţa acestuia.

Încălcarea Poruncii a X-a şi denigrarea Dragonului dacic

Aşadar, volumul „Legenda aurea” sau „Legenda sanctorum” a văzut lumina tiparului în anul 1260, la scurtă vreme călugărul semnatar Jacques sau Iacob de Voragine devenind episcop de Genova.
Prin introducerea scenei cu lupta dintre Sfântul Gheorghe şi balaur pentru o fecioară, călugărul a personificat ceea ce la strămoşii noştri daci exista deja, anume o hieroglifă, numită şi recunoscută peste tot drept Dragonul dacic, dar nu există nicăieri în afară de acest simbol dovezi ale existenţei în carne şi oase a unor astfel de făpturi.
Coborând din mit aşa ceva, poate cp Iacob n-a voit decât să sublinieze credinţa sfântului, însă minciunii i-au crescut picioarele şi s-a ajuns ca Biserica Creştină de orice fel să preia până şi-n icoane închipuirea.
cartea a fost multiplicată rapid, a fost un adevărat best seller al vremii, a fost introdusă în actele de catehizare, fiind una din nenumăratele minciuni transformate-n adevăr de Biserică, fără vreun fundament real, de aici izvorând conceptul „Crede şi nu cerceta”.
Paradoxal sau nu, Dragonul dacic, recunoscut şi consemnat în scrierile antice, vizibil în monumente şi temple, a fost primul însemn al ascensiunii spirituale umane, act cu atât mai important cu cât el a izvorât din însusşi respiraţia sufletească a acestor locuri.
Alături de pe nedrept netratatele şi neexploatatele „Tăbliţe de la Tărtăria” acest Dragon dacic dă măsura măreţiei spiritualităţii unui popor care avea propriul munte sfânt înaintea grecilor şi-a indienilor.
Călugărul nostru a scuipat pe imaginea sfântă a Dragonului dacic, adulat şi cărora strămoşii noştri s-au închinat cu mult înaintea apariţiei creştinismului în numele căruia şi pentru proslăvirea căruia ar fi scris el cartea aceasta, mai mult ficţiune, decât documentată.
Prin aruncarea pe piaţă a acestei minciuni grosolane, a distorsionării adevărului şi a percepţiei corecte din epoca sa, Dragonul dacic a devenit demonic, monstruos, fapt ce nu explică nicicum orbirea celor ce s-au grăbit imediat să-l facă episcop de Genova.
Este evident că vorbim de încălcarea flagrantă a celei de-a zecea porunci, care spune „Să nu mărturiseşti strâmb”!
În pofida acestei evidenţe, pe lângă ridicarea în grad a călugărului mincinos – altfel bun scriitor de texte de ficţiune! – Biserica s-a grăbit inexplicabil să accepte falsul acesta grosolan.
Mai mult, din postura de călugăr dominican, Iacob de Voragine jurase să spună numai adevărul, jurământ specific acestui ordin.
Ei bine, exagerările, invenţiile sunt fără fundament, neexistând izvoare credibile despre viaţa şi faptele Sfântului Gheorghe.
Biserica însăşi recunoaşte asta, iar mai sus am prezentat singurele date (re)cunoscute despre un sfând care este respectat.
Minciunile şi exagerările prin care a contrafăcut viaţa Sfântului Gheorghe, repet, au şi darul de-a ponegri Dragonul dacic, spiritul lui.


Multiplicarea şi proslăvirea minciunii

Conform datelor „The Pew Research Center” această carte rivalizează cu însăşi Biblia, carte dovedită a fi luată doar ca pretext până la urma urmei.
Încă din anul 1260 a fost tipărită în peste o mie de exemplare, pentru ca o dată cu apariţia tiparului să atingă tiraje uriaşe, anii 1470 şi 1530 reţinând că s-a tipărit atunci în exemplare mai multe chiar şi ca Sfânta Scriptură.
Astfel, până şi pe tărâmul românesc, încetul cu încetul, adoraţia străveche a Dragonului dacic a fost înlocuită cu imaginea demonului, a răului, a păcatului, a necuratului, a înşelătorului, a distrugătorului.
Ca şi dumnevoastră şi Biserica ştie că nu sunt dovezi care să arate că între anii în care a trăit efectiv cel ce a devenit apoi Sfântul Gheorghe ar fi fost ucis ultimul balaur din lume, evidente fiind doar mitutile antice.
Cu toate acestea, avem lăcaşuri de cult cu aceste nume, ne închinăm la icoane evident mincinoase, numai pentru că un călugăr a spus asta.
Astfel, prin această carte BISERICA acceptă şi minciuna conform căreia sfinţii nu ar fi fost oameni simpli ca noi, ci eroi care au luptat cu fiare cu puteri extraordinare, nu cu ispita păcatului de orice fel.
Logic, la scurtă vreme după apariţia acestui text mincinos, Biserica a cceptat ca bună imagina ecvestră a Sfântului, a introdu-se în iconografie.
Iată cum, în pofida evidenţelor, Bisericea cea propovăduitoare de Adevăr propovăduieşte Minciuna, oamenii fiind obligaţi să se închine unor chipuri astfel cioplite, cu nimic concforme cu realitatea.
De precizat că acest cult străvechi al Dragonului se regăsea – până la apariţia acestei cărţi – inclusiv pe veşmintele preoţeşti, cele din Mănăstirea Santa Maria de Guadalupe din Spania fiind elocvente.
Istoria şi tradiţia bisericească însăşi a reţinut imagini de sfinţi cu cap de dragon sau de câine, totul fiind răsturnat de imaginaţia maldivă a unui călugăr care-a parvenit evident în urma acestui fapt.
Periculos e că semnul benefic al Dragonului a devenbit dintr-o dată malefic, pânăşi Sfântului Cristofor fiindu-i înlocuită imaginea de dragon cu una de lup, deşi el e cel ce l-a purta pe umeri peste un râu pe copilul Isus, o altă mare nedreptate făcută de Biserică pentru a susţine şi întări inexplicabil o evidentă minciună a unui călugăr oportunist.
O vreme, pentru că trebuie precizat acest lucru, Biserica a jucat teatru prin înfiinţarea Ordinului Dragonului în 1408, pentru a apăra creştinătatea de pericolul turcesc, atunci într-o continuă expansiune.
Atunci s-a bătut o monedă de aur pentru primii 24 de cavaleri ai Ordinului, în care limba scoasă a dragonului este exact cea ca a celui de la Sarmisegetusa, dragonul având pe spate semnul crucii.
Dragonul de pe steagul Ţării Galilor aminteşte acelaşi lucru, welsh-ii susţinând că au preluat simbolul de la cuceritorii romani, care-l aduseseră din Dacia, simbol adorat apoi de scandinavi, germanici şi parţi. .
Ucrainenii poartă şi azi în ritualurile lor hibernale un lup împăiat, fapt ce aminteşte nemijlocit de existenţa dacilor liberi la actuala lor graniţă.
Ciudat sau nu, dar deşi a fost adorat ca simbol al binelui, pentru a susţine un fals al unui călugăr care-a parvenit mai apoi, Biserica a schimbat din temelii această percepţie străveche, cu mult impementată înainte de creştinism.
Din Persia până-n Bretania, după ce a strălucit ca şi credinţă în Dacia noastră străveche dragonul a fost lumină şi iluminare.
Despre importanţa lui a scris mult Whitney Smith, fostul director al Institului American pentru Drapelele Lumii, în tratatul său de vexilologie, apărut în anul 1975, lucrare din care ne-am documentat.

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019