Agricultura noastra. Traditie si nevoi
Marea majoritate a istoricilor români, consideră că forma de bază a organizării social-economice la noi, a fost –din antichitate pînă de curînd- obștea sătească. Tema a fost tratată de o lucrare excepțională, scrisă de H.H. Stahl. Puțini istorici îndrăznesc să contrazică concluziile la care a ajuns autorul. Totuși, sunt elemente care trebuiesc precizate. În măsura în care avem izvoare. De exemplu, care a fost raportul dintre societatea darului (vezi Marcel Mauss) și obștea sătească. În ce moment putem vorbi de diferențierea socială în sinul obștii, dacă nu e vorba de acumularea de pămint, ca expresie a averii personale și puterii sociale. (Avem posibilitatea exprimării averilor în argint și animale.)
Plus mărfuri de lux, cumpărate de la negustori. (Despre societatea darului, la noi, s-au exprimat I.H. Crișan, Al. Avram s.a.) Oricum, pînă la cucerirea romană (cât a fost), nu putem vorbi de proprietate personală asupra pamintului. Iar după părăsirea Daciei, de adminsitratia și armata romană, la fel. Pe acest fond, apar și se dezvoltă relațiile feudale. Primele denumiri de oameni puternici, detașați de masa satului/zonei nu definesc stapinul de teren, ci liderii zonei. “Cneaz”, “jude”, “dux”. Interesează mai puțin influența lingvistică, în această încercare. Abia prin sec. X, în Dobrogea (sub influentă bizantină) va apare termenul de “jupan”. Acel “majores terrae”- din documentele medievale- nu prevede neapărat posesia paminutului. Este tot o denumire ce arată funcția socială, puterea, nu averea, posesia –în opinia autorului-. Ca în toată Europa medievală, pamintul a fost considerat proprietatea stapinului (rege, voievod etc.). Acesta dădea moșii în exploatare slujitorilor și oamenilor de încredere. Uneori, ca răsplată pentru faptele de vitejie pe cimpul de luptă. În acest mod, apare feuda. Feudalul (nobil în Apus, boier în Est) nu plătea dări și avea drept de judecată asupra supușilor săi. În schimb, datora “consilium et auxilium” regelui. În caz de război, trebuia să vină cu ceata sa la oaste, înarmată pe banii săi. Numărul de osteni cu care venea era direct proporțional cu mărimea feudei (moșiei). Dacă în Occident, nobilii se vor opune regelui cu arma în mînă (și datorită concentrării unui mare număr de feude sub mîna unui singur mare nobil ) și vor reuși să devină proprietari deplini, ce-și pot lăsa moștenire pamintul (regele arbitra doar moșiile fără moștenitori, căsătoria fetelor nobile –mai ales dacă erau orfane-, dar nu numai-), Estul Europei, sub influența turcică (cumană la noi), are o altă evoluție. (Vezi Manole Neagoe.) Domnul poate lua feuda, în caz de “hiclenie”. Lupta dintre moșii și obștile sătești a început să devină o constantă a realității noastre, cam din sec. XV. După ce strălucitele domnii din sec. XIV-XV s-au bazat pe țăranii liberi și micii boiernași, acumularea de averi (paminturi și bani) a creat marea boierime. Uneori din rindul micilor slujitori ce au susținut domnia. Dar în 2-3 generații. Trebuie făcută diferențierea dintre micii boieri și marii boieri. Nu avem un termen specific, în literatura de specialitate. Dar unii țărani (ca și negustori sau refugiați din Constatinopole) au reușit să acumuleze averi. Paminturi, animale. Parți de sate și chiar sate întregi. Această categorie a fost utilizată intens de domniile noastre, în sec. XVI-XVII. Dintre ei se recrutau slujitorii domnești. Atît la Curte, cât și în teritoriu. În plus, această categorie plătea și impozit și participa și la oaste, cu achipament propriu. Numele cel mai cunoscut pentru ei era cel de “roșii”. (Vezi și roșiorii din armata modernă, sec. XIX.) Impozitul lor era foarte mare. 40 galbeni pe an. (În 10 ani se aduna prețul unui sat mediu/mare.) Unii făceau cerere la domnie să li se reducă impozitele, alții voiau să iasă din această categorie, căci nu aveau puterea financiară necesară. (Este interesant că dacă la început, toată această categorie, se considera slujbașii lui Vodă, în timp, au început să se numească slujbașii țării. O schimbare de mentalitate importantă.) În lupta dintre obștea liberă și marea moșie, raportul era: la deal și munte sunt preponderente obștile libere, la câmpie devin majoritare (pînă la 100%) moșiile. (Interesant, comunismul va reface acest echilibru, în mare: zonele de câmpie vor fi coopertivizate, zonele de deal și munte, nu. Nu este vorba doar de eficiență economică, ci și de tradiție. Cu toată Securitatea și abuzurile lor, comuniștii nu au reușit să darime mentalitatea muntenilor.) De la finele sec. XV, apare un nou tip de moșie. Moșia manastiresca. Marea boierime –care acumulă zeci și sute de sate; prin donații, cumpărări, căsătorii, moșteniri- a luat obiceiul să doneze mănăstirilor de la Muntele Athos sate și moșii întregi. Evident, pentru iertarea păcatelor. În sec. XIX, cam 30% din suprafața agricolă a țării era sub controlul manastrilor din afara țării. Normal, singurul lucru ce se putea face era să se desființeze “boieria” și toți să platesca impozite (reușit la revoluția de la 1848) și să se secularizeze paminturile mănăstirești. (Făcut de Cuza.) Mănăstirile noastre au fost înzestrate de domnie, de la începuturi. Dar fenomenul nu era așa extins. Abia intiativa boierească a dus – în timp- la amplificarea fenomenului, pînă a scăpat de sub control. De ce a durat feudalismul, atît de mult la noi? Cauzele interne sunt date de lipsa capitalului care să fie ivestit în stabilimente industriale, precum și de eficiența obștilor, care au reușit o relativ egală împărțire a bunurilor între membrii. Nu a apărut o mare masă de țărani pauperi, care să fie siliți să migreze la orașe și să-și vinda forța de muncă ieftin, patronilor. Va apare odată cu cooperativizarea și mecanizarea agriculturii. Se poate vorbi și de o densitate redusă în zonele de câmpie, ceea ce duce la o cerere de forță de muncă brută pe moșii. Cauzele extrerne sunt, iar, două: nevoia de grîne apărută în Occident, datorită dezvoltării marilor orașe. Nevoie provocată nu atît de lipsa de grîne din țările respective (Franța, Anglia, Olanda), cât de transportul intern păgubos. Numeroasele taxe de trecere de pe o feudă pe alta și la poduri, făcea ca griul din sudul Frantei să fie mai scump decât griul din Est, adus pe corăbii. În aceste condiții, Prusia, Austria, Polonia, Rusia, Imperiul otoman devin furnizori de grîne și statele sunt interesate să țină forța de muncă legată de glie. Apare refeudalizarea Europei de Est.(La noi fenomenul este marcat de așa zisa “legătura lui Mihai”.) (Griul nostrui este prezent pe piețele occidentale sub denumirea de “grîu turcesc”; pentru că era cumpărat pe piața de la Istanbul; dar griul de acolo era doar românesc și egiptean…) Pe de altă parte, vecinii noștri erau mari imperii, care păstrau relațiile feudale în agricultură și societate, în general. Deși noi am rupt cu relațiile feudale la 1848, imperiile vecine au intervenit cu trupe, pentru a înnăbuși revoluțiile noastre. Turcia va mai păstra mult timp relațiile feudale, iar Rusia va renunța la ele abia din timpul lui Alexandru al II-lea. Practic, după infringerea din Crimeea. (Și de asta a fost ținta mai multor tentative de asasinat. Pînă la urmă, în 1881, asasinii reușind să-și realizeze dezideratul.) Realizarea statului modern România, aduce după sine penetrarea capitalului în agricultură. Atît obștile sătești cât și moșiile încep o lungă agonie. Prima reformă agrară din România (opera lui Cuza), da pămint țăranilor în proprietate privată. Fără să mai implice obștea. Dar se da pămint doar celor ce aveau cu ce-l munci. (Plug, boi.) În acest fel, se încurajează elementul capitalist din mediul rural. Moșiile încep să aibă probleme economice tot mai mari. Apar trusturi arendășești. (Grupări de oameni cu bani, care închiriază moșii uriașe sau mai multe moșii și apoi sub-arendează.) Deși se vorbește mult în istoriografia noastră de necazurile produse de arendași și se aruncă vina pe arendași evrei, mărturiile epocii vorbesc de arendași români, armeni, bulgari…?!!!. Desigur, au fost și evrei, mai ales în zona subarendării. (Ei plăteau boierului banii solicitați și subarendau fiecare sat/moșie, la oameni ce puteau să exploateze eficient terenul.) Totuși, e bine să recitim lucrările lui Nicolae Filimon, Duiliu Zamfiresacu, Rebreanu etc. Imaginea este nițel diferită. Și nu pot fi acuzați de iubire față de evrei. După răscoala din 1907, s-a încercat să se revină la obștea satesca. Ideea care a prins în epocă, a fost ca satul să cumpere moșia de la boieri, când aceștia vind. Au fost mai multe moșii vindute în acest mod (cu ajutorul băncilor, ce au creditat obștile). Dar lucrurile nu au evoluat bine. În cadrul noilor obști au apărut diferențe mari de avere, disensiuni grave și imposibilitatea emancipării din obște. Nu puteai să vinzi în afară, iar membri obștii plăteau mult sub prețul pietii. Problema a fost rezolvată radical de reforma agrară. Toate moșiile de peste 500Ha au fost expropriate. Trebuie spus răspicat, cu despăgubire. Boierii au primit bani la valoare corectă, pe care au putut să-I investească în alte afaceri, pastrindu-și 500 ha. De obicei, într-un singur trup de moșie. Lucrurile au fost mai delicate în Transilvania, căci tratatele internaționale prevedeau păstrarea structurii din anul 1918. Luindu-se surplusul de pămint grofilor (cu despăgubire, repet) și impartindu-l la țărani, structura a fost spartă. Deși pamintu s-a dat și la români și la maghiarii săraci (90.000 de maghiari au fost împroprietăriți), grofii au acționat statul român în judecată și au obținut o a doua plată. (?!!!) Interesant că marile framintari de la finele sec. XIX și începutul sec.XX nu au atins Dobrogea. Aici, după 1878, s-a trecut direct la împroprietărirea celor ce se stabileau. Loturi de 5 ha. La preturi modice. Cu posibilitatea de a cumpără și în rate, pe termen lung. Vazind tabloul evoluției proprietății agrare din România, mi se pare clar că România a avut perioade de glorie, prosperitate și liniște doar în clipa în care pamintul era stapinit de oameni liberi. Fie individual, fie împreună, în obști sătești. Nebuniile din țară, cu nedreptăți, abuzuri, răscoale, violențe, nu au existat în Dobrogea, unde pamintul era deținut de micii fermieri liberi. În comunism, s-a trecut la latifundii, controlate de stat direct (IAS) sau indirect (CAP). Este de tot hazul să amintesc de faptul că în liceu, mergind pe la bunici, la țară, spuneam că CAP-ul este proprietatea membrilor cooperatori. Și unchii mei se uitau îngroziți la mine, cerindu-mi să nu mai spun așa ceva în sat. Păi așa învățam la școală. Asta înseamnă că pe dinafară era vopsit gardul, dar inautru era ... securistul. Sistemul comunist, nu a făcut pureci la munte, după cum spuneam. Marea latifundie s-a dovedit ineficienta. Pînă la urmă, a colapsat. Mirarea este nu că s-a prăbușit latifundia comunistă. Mirarea este că numeroși politicieni contemporani vor să refacă latifundiile. Cu capital străin, evident, căci românii nu au suficienți bani pentru așa ceva.(Ah, da… au reapărut și arendașii, susținuți de structurile “de partid” și de stat; acum nu mai exploatează țăranii, ci batrinii, bolnavii, cei plecați la oraș; mde… și sunt numai români!) Latifundia înseamnă monocultură cerealieră, prost plătita. Și puternic concurată pe plan extern. (Vedeți producția de cereale în SUA, Franța, Germania-?!!!-, Ucraina și chiar Rusia.) Prețul griului este 316E/tona. La o producție medie de 4-5t/ha. Scazind investițiile, ce beneficiu rămîne? Porumbul stă mai binișor: 295E/tona. La o producție medie de 8-10t/ha. (Minus investițiile…) Totuși, 1 ha de livadă de nuci are un BENEFICIU de 12.000E/ha. Iar migdalul, 5-6000E/ha. Etc. Livezile, gradinaritu, plantele medicinale sunt mult mai eficiente decât cerealele. În plus, se lucrează pe terenuri mici, de forța de muncă a familiei. Suprafața agricolă a țării este farimitata. Adică exact ce ne trebuie pentru o agricultură intensivă, profilată pe culturi speciale, foarte scumpe. Și atunci? De ce politrucii noștri, porecliți politicieni, fac tot ce pot pentru a readuce marea latifundie? Ce eficiență este asta? Pe lîngă faptul că latifundia lucrează cu muncitori necalificați, fără nici un căpătai. Peoni. PNTCD nu și-a îndeplinit misiunea, de a sprijini mica fermă. PSD visează tot la colhozuri, IAS-uri și Gostat-uri, uitaind că social-democratria sprijină țăranii liberi, mici proprietari de ferme. Și îi ajută să se unească în cooperative de desafacere a produselor. NU producție. Eventual, prelucrare și desfacere. Liberalii sunt total aerieni. Se declară finantisiti, dar nu au nici o bancă. Și marea majoritate sunt angajați la stat. În agricultură sprijină latifundia, în dauna micilor ferme individuale. Etc. (Vezi lipsa creditelor agricole; cu termene de gratie suficient de mari, pentru a înființa o livadă, numai pe credit.) În general, partidele noastre nu au program coerent și eficient pentru agricultură. Deși s-au pus pariuri cu agricultura, nimeni nu a venit cu o idee clară, eficienta de acțiune. În fond, e destul de simplu. Credite pentru cumpărarea de teren agricol(și favorizarea celor ce cumpără –reduceri de impozit 10 ani pentru terenul cumpărat-) , credite cu 5-10 ani termen de grație pentru înființarea de livezi, impozite și taxe reduse pentru asociatiile de prelucrare și desfacere a produselor agricole. ETC. Este adevărat, o societate bazată pe mici ferme agricole, este o societate tradiționalistă. Puternic anti progresistă. (Vezi FIDESZ.) Dar nu trebuie uitat că aceste mici ferme depind de piață. Prin urmare, globalizarea și asigurarea unei piețe mari, cuprinzătoare, este un obiectiv strategic necesar. În plus, micii fermieri sunt obligați să se asocieze pentru a fi eficineti pe piață, în structuri de prelucrare și desfacere a procutiei agricole. Iar larga sociaizare a producției, nu are cum să fie tradiționalistă. Mai ginditi și voi, măi fraților, doar muncă?