Traian Ungureanu: După comunişti, tot comuniştii. Din 1945 încoace, acelaşi partid face istoria şi legea
Oricît ne-ar învăţa proverbul altceva, în casa spînzuratului se cade să vorbeşti tocmai de funie. Să luăm cazul României, ţara în care, din 1945 încoace, unul şi acelaşi partid se schimbă şi preschimbă, face istoria şi legea, cu un singur rezultat: ruina. Despre ce altceva ar trebui să vorbim în România, dacă nu despre necontenita cădere care ne ţine loc de istorie?
Aşadar, după comunişti, tot comuniştii. Dar PSD e, totuşi, altceva! – ar fi tentat să răcnească vreun indignat care nu ia în seamă continuitatea ruinei şi crede că a vorbi de fibre sintetice e o dovadă de politeţe în casa spînzuratului. Cu PSD, partid de catastrofe repetitive şi simetrice, suflarea românească încheie, gîtuită de prostie, o revoluţie negativă, un vast tratat de auto-mutilare care lasă în urmă o singură concluzie: nu vrem să mai fim.
Să socotim: al cîtelea faliment prin PSD? Răpuns: mereu penultimul. Cu cît mai servită cartea, cu cît mai grozavă majoritatea şi cu cît mai înlesnită guvernarea, cu atît mai rapidă şi mai deşănţată prăvălirea. Un mit care trebuie cît mai curînd suprimat spune, cu un respect demn de gîndirea prizonierului bătut la ore fixe, că PSD e un patid mare şi solid. O organizaţie disciplinată şi serioasă cu care nu ne potrivim, poate, la gust dar ne cîrpim onorabil procesele de bază: administraţie, compasiune pentru nevoiaşi, stabilitate şi alte forme de seriozitate ultimă în raporturile cu omul de rînd. Nimic mai fals, de la diploma unei anumite chimiste de renume mondial încoace.
Demonstraţia e sub ochii noştri şi se repetă cu fiecare guvernare PSD, ca un accident programat: la aceeaşi oră, pe aceeaşi autostradă şi la acelaşi kilometru. Adevărat, de data asta, Liviu Dragnea s-a prezentat din timp la locul accidentului şi a încercat să pună la cale ceva aparte: un dezastru mai vioi. Dar modul de lucru şi efectele rămîn aceleaşi. Ele sînt coridorul care duce, direct şi îndărăt, de la PSD la comunişti.
Ca orice lider comunist natur şi pesedist matur, Liviu Dragnea a preluat statul pentru a-l face hoţ-complice împotriva statului. Afacerea Belina e, astfel, adevărata semnătură istorică a PSD. Bucăţi de sol şi subsol, păduri şi oameni, suflete, pămînt şi apă trec în proprietatea statului doar pentru a se vărsa în patrimoniul PSD. Aici e vocaţia aplicată a partidului fondat de comunişti şi perpetuat de PSD.
Restul, adică promisiunile demente din campanie, spitalele suprautilate, şoselele făloase, salariile şi pensiile hrănite de un buget fără fund, dezbrobirea fiscală şi relansarea justiţiei ca gardă de corp PSD-ALDE sînt altceva: un delir mincinos care îşi înşală gros publicul, dar curge dintr-o minte degradată de degradarea impusă celorlalţi. Cu alte cuvinte şi aceeaşi tumoare, cine continuă să trişeze din tată comunist în fiu PSD-ist va fi, deja, tembel la aniversarea de 70 de ani. Orice joc piramidal îşi îmbogăţeşte patronul, dar nu înainte de a-i dărui o paranoia pe cinste. Şi orice medic escroc va sfîrşi nebun, înainte de a termina de infectat toţi pacienţii din spital.
Acest exerciţiu smintit conduce regulat la accese de idioţie fulgerătoare, răsunătoare şi sinceră. Doamnelor şi Domnilor, un rînd de ovaţii căpiate! Pe scenă a urcat dl. Şerban Nicolae!
Maiestuos, încoronat cu tricornul lui Napoleon, marele vătămat PSD Nicolae vorbeşte cu elocvenţa de ospiciu a celui sigur că Newton şi Einstein au primit, pe nedrept, note mai mari decît el la profesională. Tema: adevărata istorie a comunismului în România. După Şerban Nicolae, rezistenţa anti-comunistă a pus în pericol statul român! Nimic mai adevărat, dar numai dacă vom înţelege, odată cu Ş. Nicolae, fiul pierdut al lui N. Ceuaşescu dintr-un mariaj cu destinul naţional, că şi răzvrătiţii porniţi la luptă împotriva turcilor au pus în pericol România. Fireşte, România otomană. Şerban Nicolae are mai multă dreptate decît crede. Anti-comuniştii au pus în pericol România. Fireşte, România comunistă. Statul în care în care PSD crede pentru că l-a capturat şi pus la treabă cum numai anumite doamne trimise la produs.
Asta restrînge drastic apartenenţa noastră la tot ce e adînc european. Sîntem membri UE, dar numai nominal, adică fără chef de libertatea care a scos din Europa robia comunistă şi delirul nazist.
Tot ce se vede în slăbiciunea unui Dragnea stăpîn pe dezordinea din propriul partid şi în scăpărătoarea stupiditate a unui Nicoale vine din destrămarea necontenită a fibrei umane în România ultimilor 70 de ani. Nimeni nu e străin de această molimă consimţită. Politicienii nu sînt singuri în salon. Căderea prin ignoranţă vrac şi aroganţă titrată e de găsit peste tot: în studiourile tv şi în pagina de ziar, în clasa politică, dar şi în celelalte clase, în subţirimea gîndului cu care cutare intelectual ţine să arate că nu îşi cunoaşte ţara şi în prostia încăpăţînată a celor ce votează partidul ce îi va face şi mai săraci şi dependenţi.
Pînă la urmă degradarea care ne consumă naţional se leagă cel mai eco şi prieteneşte de PSD. Slabi la minte, dar cîrmuitori frecvenţi ai naţiunii, aceşti agenţi ai fugii noastre de noroc sînt la un pas de reuşită. Cu ei şi cu victoriile lor mereu bifate democratic, am ajuns de unde am plecat cîndva, mult înainte de a dori ceva ca naţiune: la dobitocia egală a fiecărui om şi la starea de supuşi în aşteptarea indiferentă a viitorului stăpîn.
30 de ani moşiţi de PSD, după 40 de ani dictaţi de părinţii comunişti ai PSD arată ca un ev mediu încheiat cu succes. Fără artă şi cultură, dar cu televiziuni pentru retrazi, fără demnitate umană dar prisosind de fala muncii în zadar.
Aşa am ajuns, în 2017, eroii unei transhumanţe fără retur. Românii pleacă din România peste tot şi pentru totdeauna. N-am desfiinţat PSD la timp şi nu mai e timp.
Şi, dacă tot ne-am cazat într-un ev mediu all inclusive, o anecdotă înfricoşătoare: pe la anul 1000, Vasile al II-lea, un împărat bizantin de neîntrecută eficienţă sîngeroasă, a făcut prăpăd printre bulgari şi s-a ales cu un renume fioros: bulgaroctonul – ucigaşul de bulgari. Cum ar trebui rebotezat, azi, partidul gropar al societăţii româneşti, distrusă nu o dată, ci după fiecare victorie pesedistă în alegeri?