Eva Şimon: O carte cu degetul pe pulsul României
În lumea tot mai haotică şi imbecilizată ce ne înconjoară (proteste stradale, guverne autoritare, politici agresive, când nu mai ştii ce şi pe cine să crezi pentru că toţi mint sau, mă rog, spun adevărul aşa cum le convine lor), o insulă a normalităţii a putut fi zilele trecute Parcul Millenáris din Budapesta, unde s-a desfăşurat o nouă ediţie a Festivalului Internaţional al Cărţii. A fost acest festival şi o sărbătoare a cărţii româneşti, unde s-au prezentat volume apărute recent şi s-au croit planuri editoriale pentru viitor.
Unul dintre invitaţii de seamă ai festivalului este printre scriitorii mei preferaţi, şi nu doar pentru că Dan Lungu m-a făcut să mă amuz şi să înţeleg mai bine mentalitatea „babelor comuniste", dar mai ales pentru că prin „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu" mi-a oferit o lectură în urma căreia pot să iert multe din stângăciile României de azi.
Dan Lungu este cunoscut şi apreciat şi de publicul maghiar. Prin traducerea „Sînt o babă comunistă", la Teatrul „Katona" din Budapesta se râde şi se plânge pe marginea experienţelor noastre comune trăite înainte de 1990, amintiri „comuniste" foarte asemănătoare atât la români cât şi la unguri. M-am bucurat să aflu că este în curs de traducere în limba maghiară şi „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu", o carte prin care se simte foarte bine cum bate pulsul României de azi. Scriitorul, de profesie sociolog şi politolog, ne prezintă o societate românescă ce suferă de multe boli, dar care vrea să se vindece.
Mi-am cumpărat cartea acum câţiva ani fără să ştiu despre ce scrie, dar mi-a plăcut atât de mult titlul încât mi-am dorit s-o am în biblioteca mea de acasă. Eram pregătită să citesc o carte ce analizează o problemă care macină lumea din România. În recomandarea cărţii scrie că este „un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor". Nu împărtăşesc în totalitate aceste idei. Citind-o, eu am suferit mai mult de durere empatică în suflet decât cât aş fi râs. Am citit-o foarte încet pentru că m-a durut.
Neputând să mă delimitez de mine însămi, am citit-o ca un român dintr-o comunitate istorică din afara Ro- mâniei ce se simte de multe ori uitat şi neglijat de ţara cu care are aceeaşi limbă, cultură, tradiţie. Noi, cei din comunităţile istorice româneşti ce încercuim România, am avut mari speranţe după căderea comunismului în ţările noastre. Am sperat în refacerea legăturilor naturale întrerupte de mai multe ori în cursul secolului al XX-lea, am sperat că ţara noastră mamă, în sfârşit, va avea grijă şi de noi, ne va ajuta să stopeze asimilarea noastră, nu ne va lăsa să ne pierdem limba, credinţa, identitatea ro- mânească. Abia ne-am dezmeticit din somnul comunist şi am început să ne refacem legăturile româno-române, România s-a izbit de o nouă catastrofă: emigrarea masivă a românilor la lucru în Occident şi naşterea Diasporei româneşti. O catastrofă mai mare decât un cutremur sau un tsunami. Pentru că durează prea mult timp şi pentru că a intrat deja în toţi porii lumii româneşti. O problemă ce a împins iar spre coada listei de sarcini chestiunea ro- mânilor din vecinătate. Copiii orfani au rămas tot orfani. Ţara lor mamă are iarăşi alte priorităţi. Ba mai mult, ţara s-a trezit în interiorul ei cu sute de mii de copii şi bătrâni orfani. Unii dintre aceştia apar în cartea lui Dan Lungu.
Rădiţa, fetiţa a cărei mamă a plecat la lucru în Italia, când se joacă „de-a Dumnezeu", îşi imaginează că toate lucrurile pe care le-a pierdut sunt încă reale. Acest joc o ajută să supravieţuiască, să nu-şi piardă speranţa. Căci lu- mea va reveni în curând la normal. Aşa să fie...