„Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: Nu îmi găsesc nici-o plăcere în ei” stă scris în primul verset din ultimul capitol din Eclesiastul.
E cel mai răspicat îndemn care li se face tinerilor în Sfânta Scriptură, şi, totodată, poate cel mai încălcat îndemn biblic. Spun asta deoarece bisericile noastre sunt cu adevărat pline de tineretul ce va ca să ne ducă pe mai departe credinţa de marile praznice împărăteşti şi numai în unele dintre duminici.

Prima zi de septembrie înseamnă în lumea noastră de azi începutul unui nou an şcolar. Părinţi şi copii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare îşi îndreaptă paşii spre şcoli şi grădiniţe fiind cuprinşi de emoţiile unei noi etape în viaţa lor.
Şcolile, fie ele de orice nivel, generală, liceu sau facultate, sunt temple ale cunoaşterii şi învăţăturii. Acestea sunt instituţiile de bază pentru educarea şi învăţarea tinerelor generaţii, a adulţilor de mâine.

În primul rând, în loc să mimeze democraţia prin ridicole postări pe Facebook, ar trebui să se facă luntre şi punte ca să-şi onoreze măcar o parte din promisiunile electorale, neuitând că foarte mulţi români i-au dat votul din teama că, neexistând o contrapondere politică, întreaga putere legislativă şi executivă risca (prin propulsarea lui Victor Ponta la Cotroceni) nu doar să fie acaparată de PSD şi acoliţii săi, ci şi să fie temeinic consolidată într-un autentic stat mafioto-atocratic, prin generosul ajutor venit dinspre preşedinţie.

După cum omul postadamic este un amestec de rai şi iad, voinţa, conştiinţa şi credinţa stabilindu-i sensul de mers în viaţă, tot astfel sunt societăţile şi epocile din istoria lui: Nimic perfect în toate ceea ce-i omenesc, ci totul perfectibil, iar în vremurile de mare restrişte, mai mult sau mai puţin suportabil!
    Cu atât mai mult când vine vorba de istoria României, inclusiv de cea postdecembristă, un surprinzător şi îndrăcit amestec de legiuit şi nelegiuit, de speranţă şi deznădejde, de pălăvrăgeli şi certuri ca la uşa cortului, de iscusite promisiuni în campaniile electorale şi nevrednicii ale aleşilor în lungul interval dintre ele, fapt pentru care nu putem să nu fim de acord cu opinia lui Vlad Georgescu din cartea Istoria românilor de la origini până în zilele noastre (Editura Humanitas, 1992):

La ultimul recensământ al populaţiei şi a locuinţelor din anul 2012, una din nenumăratele întrebări la care trebuia să răspundă cel recenzat se referea la etnie.Într-o localitate, un recenzor a poposit pentru aşi îndeplini misiunea la o gospodărie în care ameninţa o casă cu două etaje, vreo cincizeci de turnuleţe, mozaicată în exterior cu o tentă panicantă.Când temporarul funcţionar(recenzorul) l-a provocat pe stăpânul casei asupra etniei, acesta a răspuns direct, neafectat, simplu : ţigan.”Nu, nu se poate, îşi frânse creionul, vremelnicul simbriaş.

Jurnalistul de multe ori este acuzat că vede numai problemele şi greşelile, este un chiţibuşar care tot timpul caută nod în papură, este un om incomod care are numai întrebări provocatoare, este pesimistul care vede numai jumătatea goală a paharului. Probabil că este aşa, de aceea este jurnalist. Altfel ar fi bucătar sau zidar sau orice altceva.
Jurnalistul este, de altfel, şi el un om normal, doar că are convingerea că numai prin discutarea şi analizarea problemelor poate merge lumea înainte, doar prin descoperirea nedreptăţilor, corupţiei, abuzurilor, etc. vom putea trăi într-o lume mai bună.

Fiecare ţară şi popor caută prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână (mai subtile sau mai directe, mai timide sau mai îndrăzneţe) să-şi asigure prosperitatea internă şi să se afirme pe scena internaţională. De altminteri, acesta şi este rostul politicii: componenta internă să facă ţara să fie mândră de grosul cetăţenilor ei, iar componenta externă să-i facă pe toţi cetăţenii să fie mândri de ţara lor!
    Fireşte că la asemenea rezultate nu se poate ajunge în zilele noastre decât printr-un veritabil şi neîntrerupt exerciţiu democratic, ceea ce înseamnă conţinut în primul rând (cârmuitori competenţi şi oneşti, cadru legal corect şi stimulativ, respect faţă de Dumnezeu, semeni şi legi) şi abia la urmă mai înseamnă formă sau coajă democratică.

Daca iti permiti sa spui ceea ce gandesti, daca iti permiti sa faci ceea ce doresti, in orice fel de imprejurari, fara sa-ti fie teama de eventuale constrangeri din partea celor cu care interactionezi direct sau indirect si reusesti  sa supravietuiesti, inseamna ca  intr-adevar, esti un om ca mine, un om liber !   

Cu un deceniu in urma, cu ocazia unei deplasari (vizite) la Marrakech (via Tanger si Casablanca), am fost uimit (si surprins !) de modul barbar si inuman in care a fost reprimata sangeros,  (cu numerosi raniti grav si morti!), fara niciun fel de mila, o tentativa de trecere frauduloasa (in masa !) ale frontierelor Uniunii Europene, de catre imigranti clandestini, originari in special din Magreb (Maroc, Algeria, Tunisia si Libia),

Minorităţile naţionale din Ungaria nu vor autonomie teritorială. Nu de alta, dar nu au ce să facă cu ea. Existenţa câtorva localităţi din ţară, unde naţionalităţile formează majoritatea, nu înseamnă pericolul că acestea ar avea vreodată pretenţii teritoriale. Toate cele 13 minorităţi naţionale recunoscute prin lege au fost deja „îmblânzite" (să nu zicem asimilate), până într-acolo că nici nu-şi pot imagina o dorinţă mai mare decât să fie lăsate în pace să-şi înfiinţeze aşa-numitele autoguvernări de naţionalitate, prin care să se joace de-a... autonomia culturală. Ce-ar mai fi şi asta?

In cadrul „Zilelor Maramuresului” s-a organizat, la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” din Baia Mare o destul de inedita manifestare literara.
Spun asta pentru ca datorita profesorului Gheorghe Glodeanu, om cu manifestari literar critice numai despre scriitorii raposati – ca acolo nu poate gresi in evaluarea valorii acestora, uitandu-se si la ce au scris altii despre acestia, in identificarea unui anume destin si drum literar al preopinentilor – ea a devenit una despre preamarirea scriitorilor satmareni.
Totusi, datorita abilitatilor lingvistice ale poetilor Radu Ulmeanu si Ioan Nistor s-a salvat cumva situatia, deoarece acestia au vorbit de o anumita cale comuna a scriitorilor din Maramures si Satu Mare, chiar nominalizand scriitori cu radacini intr-un judet sau altul, dar cu manifestari plenare in celalalt.