Stimați magistrați ai României, vă dați seama că sunteți în mijlocul acestor incredibile tensiuni prin care trece societatea noastră, nu? Vă dați seama că, imperfecți, cum sunteți, va trebui totuși să evoluați mai bine decât restul națiunii, pentru a putea asigura în mod independent rezolvarea conflictelor prin care, până la urmă, aceasta progresează? Din păcate nu, nu sunteți cu mult mai diferiți decât ea, deși sunteți o elită a științei, greu s-ar putea spune că v-ați ridicat prea mult deasupra din punct de vedere moral, din punct de vedere uman, chiar, căci luptele dintre voi, ambițiile și vanitățile, ajung până la noi muritorii, care așteaptă Dreptatea de la voi. Înainte să formulez un punct de vedere despre modul ce trebuie statuat prin Constituție rolului magistraților și, implicit al Justiției, citiți o părere a unui cetățean oarecare.

Există vreo legătură între realitatea con­tra­se­lec­ției și tradiția creștină? Să le despicăm un pic, pe rînd. Contraselecția este, din unghiul meu de vedere, o strategie deliberată de promovare a mediocrității în România postcomunistă. Ea vine direct din comunism (care, ca orice revoluție, a întors ordinea veche cu fundul în sus) și a servit prezervării stării de fapt. În fond, nu a prezervat nimic, pentru că, atunci cînd faci contraselecția, performanța sistemului se degradează insidios și continuu. În fostul regim – transfigurat sub pretextul democrației „originale“ –, cu cît erai mai puțin școlit (sau școlit doar de PCR și organele sale, ceea ce era totuna), cu atît erai mai ușor promovat socio-profesional.

În mintea noastră, propaganda face parte din peisajul celor două războaie mondiale, este ceva înţepenit în timp, care nu poate acţiona ca atare și azi, în democraţie, în era libertăţii informaţiilor garantată de internet, nici măcar într-o ţară ca România. Dar funcţionează, din moment ce în aceste zile societatea este fragmentată în grupuri care se acuză unele pe altele că fac propagandă sau că „înghit” propaganda unora sau a altora.

Brunhilde Pomsel, fosta secretară a lui Joseph Goebbels, șeful propagandei naziste, a murit la 106 ani cu o conștiinţă curată, conform propriilor declaraţii.

 - „Domnul condamnat penal Liviu Dragnea”* se laudă că a primit amenințări cu moartea. Așadar victima e el, și nu poporul român pe care îl omoară lent și sistematic, de 27 de ani, partidul ctitorit de Iliescu, trecut prin haltele Năstase și Ponta, și la cârma căruia se află astăzi Liviu  Dragnea, victimă și erou deopotrivă. Amenințat cu moartea, domnul condamnat penal ne anunță că nu cunoaște frica și că e gata „să moară în picioare”.
Ceea ce par să nu-nțeleagă Dragnea și oamenii lui e că societatea română a ajuns din nou la un punct de fierbere la care, în curând, nu puțini vor fi dispuși să moară în picioare. Sfidarea acestor indivizi, care continuă, beți de cinism, să se pună, ca borfași, unii pe alții pe liste, în guvern, în parlament și-n toate funcțiile bănoase ale țării, readuce în starea de spirit a unei părți a populației acel grad de exasperare care i-a făcut pe oameni, în decembrie 1989, să strige în Piața Universității „Vom muri și vom fi liberi”.

Ceea ce se întamplă acum în ţară pot vedea până şi cei orbiţi şi îndoctrinaţi că seamănă izbitor cu ceea ce s-a întâmplat în noiembrie 2015.
Scuzele, pretexte, susţinerile au ca rădăcină TOT un incendiu într-un club bucureştean, atunci Colectiv, acum Bamboo.
Şi într-un caz şi în celălalt s-a vorbit de mâini criminale, dar... cercetările continuă.
Şi într-un caz şi în celălalt au apărut „spontan” manifestări neautorizate, unele la care imediat a apărut şi Johannis.
În ambele cazuri preşedintele şi-a încălcat atribuţiunile, ajungând să instige direct la răsturnarea guvernelor Ponta şi Grindeanu.

Nu e sigur că înfăptuirea „la virgulă” a generoaselor promisiuni pesediste din campania electorală va orienta țara pe calea progresului real. Nici nu-i cu putință acest lucru, atâta timp cât sporul producției interne (dacă există cu adevărat, de ce el nu este perceput în coșul zilnic al cetățeanului de rând?) arată strașnic de bine numai în statisticile oficiale, iar investițiile sunt mai mult decât penibile.
    Așa că actualului guvern Grindragnea, îi rămâne la îndemână calea bătătorită, sigur-nesigură și extrem de perfid-oneroasă a împrumuturilor externe.

Marele Blond a dat ordin să fie chemaţi la vatră toţi trimişii lui Obama ca ambasadori în statele lumii. Nu se împiedică de pămpălăi şi marionete. Impertinentul şi incultul Hans Klemm, care, încă de la venire a agitat apele păcii sociale şi s-a amestecat nediplomatic, penal şi repetat în treburile României, îşi face bagajele şi ne părăseşte. „Ce mai jale, ce mai zbucium!" Probabil, îl va lua cu el, ca să nu se rătăcească pe calea aerului, şi pe ambasadorul James Pettit, fratele său de impertinenţă, farsorul care şi-a permis să sfideze public adevărul istoric cu privire la Republica Moldova şi România.

 Gabriel Hattinger - Klebașko (30. 10. 1958 - 26. 07. 2016)

O mai veche vorbă românească spune că „Dumnezeu îi ia la El pe cei buni mai întâi”.
Îmi pare că este chiar aşa de vreme ce deloc puţini sunt cei dragi sufletului, inimii şi minţii mele au plecat, după cum se zice, într-o lume mai bună.
Pe de altă parte, „Ziua morţilor” ne obligă la un remember trist, de nedorit.
Lumânarea parcă se aprinde singură, tristeţea se cuibăreşte în suflet, lacrimă înfloreşte în colţul ochiului.
Inventarul e trist şi dureros!

Primul cuvânt pe care l-am scris în viaţa mea a fost NÉPSZABADSÁG. Aşa, cu litere mari. Nu pentru că atunci, la vreo doi ani şi jumătate, aş fi avut o orientare politică de stânga, şi nici pentru că aş fi ştiut de pe atunci că peste douăzeci şi ceva de ani voi deveni jurnalistă, ci pur simplu pentru că acesta era ziarul la care erau abonaţi părinţii mei. Generaţia mea şi a părinţilor mei a crescut cu acest acest ziar.
Un cotidian care peste câteva săptămâni ar fi împlinit 60 de ani de la înfiinţare, dar a cărui apariţie sâmbăta trecută a fost oprită. Motivele? Oficial, autorităţile centrale dau vina pe deficitul pe care l-a acumulat redacţia ziarului în decursul ultimilor ani, cât şi pe faptul că a scăzut numărul abonaţilor ediţiei tipărite (la vreo 40 de mii).

Inevitabilul s-a produs. Pe plan internațional, România a fost scrisă cu doi de „rr”, adică „Rromania” pe site-urile oficiale ale Olimpiadei de la Rio din Brazilia. Era o chestiune de timp ca țara noastră să fie intenționat confundată ca țara „comunității rroma”, încă de la începutul anilor 90, când s-a hotărât din afară, de către fundații internaționale, cu implicarea guvernului Mugur Isărescu și a lui Petre Roman. De ce credeți că s-a insistat pentru ca țiganii din România să nu se mai numească oficial cu denumirea istorică, de țigan, ci cu cea de rroma? Tocmai pentru a se crea confuzia dintre România, ca țară locuită de „comunitatea rromă”? Pentru această confuzie impusă intenționat la sfârșitul anilor 90 nu a plătit penal încă nimeni. Dacă, jurnalist fiind, scrii țigan în loc de „rromani” ești imediat asaltat de chitanțierul CNCD, care are grijă să amendeze patrioții români, cercetarea și bunul simț, că faci discriminare.