Ascultind declarațiile, de după alegeri, făcute de politicienii noștri, ai crede că toate partidele au câștigat. Desigur, toate au câștigat experiență.
Dar... chiar așa?

PSD se declară mulțumit de faptul că deține majoritatea consiliilor județene. Au devansat PNL și sunt fericiți.
Cazul București este nesemnificativ, cred ei. Pentru ca sunt cel mai puternic partid din capitala, revenind de la 16% la europarlamentare, la peste 30%. (Cred ca trebuiau sa se raporteze la alegerile locale de acum 4 ani, nu la europarlamentare.) Pentru că Firea a luptat "singură" cu dreapta coalizata. Eroare! USR nu este de dreapta. Este un partid de stinga. Clar. În București, forțele democrate au reușit să creeze un front comun împotriva PSD și au învins. Dacă făceau și în restul țării la fel, e puțin probabil că PSD ar mai fi avut majoritatea consiliilor județene. Iar în sistemul legislativ actual, la locale, candidații trebuie să lupte singuri... Deci? De altfel, s-au pierdut și numeroase sectoare -din Bucuresti- și -cel mai important lucru- s-a pierdut majoritatea în consiliul local.

De când mă știu, indiferent despre ce tip de calamitate a fost vorba, guvernanții au fost întotdeauna depășiți de situație.
Abia puși în fața faptului împlinit au început să reacționeze cu stângăcie și lipsă de dibăcie.
Așadar, într-o țară în care știm mereu că vine iarna dar nu pregătim utilajele de deszăpezire și în care știm că vine seceta dar nu facem nimic pentru sistemele de irigații, n-aveam cum să fim pregătiți pentru această pandemie.

Indiferența absolut criminală

Paradoxal, în data de 13 martie 2019, la Știrile ProTV prezentate de Andreea Esca era dată o știre din care reieșea că Organizația Mondială a Sănătății anunța iminența apariției unei noi pandemii.

Noul context socio-politic şi economic actual relevă un singur lucru, anume acela că elementele unui stat polițienesc se conturează din ce în ce mai clar.
     După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cu tot cu ordinea mondială instaurată prin celebra cortină de fier, omenirea nu a mai suferit îngrădiri până acum.
      Căderea Zidului Berlinului a destabilizat fundamentul social european, drepturile cetățenilor luând-o adesea înaintea obligațiilor acestora, astfel afectând direct economia și sistemul financiar global.     
     Crizele economice s-au repetat dar, din lipsa pregătirii prealabile a profitorilor, șocul a fost atenuat prin infuzii masive în spărturile sistemului, fapt ce a îngăduit ulterior și uitarea, lumea fiind fericită pentru că a depășit momentul în sine.

Treaba cu așternutul și somnul iepuresc al pământenilor (încă) nerobotizați, o voi ilustra în cele ce urmează prin trei exemple elocvente: poluarea, coronavirusul (virusul cu „coroană chinezească”) și Cabinetul Cîțu.
    1)Poluarea este principala problemă sinucigașă cu care se confruntă lumea actuală, o lume atât de ahtiată după catastrofalele avantaje ale celor trei „c”-uri (consum-confort-comoditate), încât n-are timp, chef și/sau capacitate mentală să ia aminte la necruțătoarea lovitură de bumerang a civilizației sale, prin necontenita infestare a solului, apei, aerului și alimentelor, implicit prin dezastrele ce decurg cu necesitate dintr-o atare (iresponsabilă) stare de lucruri: cercul sufocant al stresului, nenumăratele jertfe umane (morți, schilodiți, traumatizați psihic) aduse de civilizație Molohului nechibzuinței și necumpătării, sinistrul și tot mai îmbelșugatul alai al suferințelor provocate de cancer, diabet, boli cardio-vasculare etc.
    De pildă, dar asta nu constituie o prioritate pentru lamentabilul nostru sistem sanitar postdecembrist, în București (cea mai poluată capitală europeană prin forța în ascensiune a demagogiei politrucianiste, a mașinismului dement și a decimării spațiilor verzi) anual mor câteva zeci de mii de români din pricina aerului superinfestat, respectiv a diverselor afecțiuni pe care acesta le generează!

Atâta s-a tot vorbit în ultimul timp despre „politically correct” sau „corectitudinea politică” (că, de, americanii și ciracii lor stabilesc moda planetară într-ale tâlhăriei, ipocriziei, politicii, diplomației, negândirii, comportamentului, vestimentației, alimentației, inculturii și celorlalte fandoseli moderniste), încât cu siguranță că foarte mulți dintre semenii noștri români și neromâni cred cu tărie în trebuința obiectului de activitate al acestei făcături lingvistice: „Oamenii trebuie să aibă grijă să nu se exprime sau să acționeze într-un fel în care ar putea să ofenseze, excludă sau marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajați social sau discriminați”.
    Atenție, prin „grup de oameni dezavantajați social sau discriminați” nu se au nicicât în vedere miliardele de pământeni înfometați, cu drepturi fictive și sistematic sfidați de opulența îmbuibaților acestei lumi strâmbe, căci atunci se impunea utilizarea incomodei noțiuni „mase dezavantajate și discriminate”, ci acele grupuri mai mult sau mai puțin sataniste de homosexuali, lesbiene și transsexuali, care încă nu se simt apărați de legi (sic!) în toate țările creștine (bunăoară în România), pentru a se putea deda în voie, mai exact în deplină libertate, la acte de sodomie, exhibiționism și prozelitism.

Având în vedere permanentul pericol pe care l-a reprezentat Rusia (ca imperiu țarist și ca imperiu bolșevico-sovietic) pentru România și nedând uitării imensele suferințe cauzate românilor de jafurile și rapturile teritoriale la care s-au dedat rușii în epoca medievală, dar mai ales în vremurile moderne (pactul Ribbentrop-Molotov, ultimatumul din iunie 1940, stalinizarea și sovromizarea sau sistematica secătuire a României postbelice de resurse), ar trebui ca toate astea să-i facă pe românii zilelor noastre să manifeste față de muscali și „bunele” lor intenții o neîncredere situată în imediata vecinătate a rusofobiei.
    Cu excepția făuritorilor marii culturi rusești (Pușkin, Gogol, Lermontov, Turgheniev, Ivan Goncearov, Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Ivan Bunin, Serghei Esenin, Vladimir Soloviov, Nikolai Berdiaev, Gheorghi Fedotov etc.) și a unor străluciți continuatori ai acestora în perioada sovietică (Iuri Dombrovski, Boris Pasternak, Anna Ahmatova, Vasili Grossman, Alexandr Soljenițîn, Mihail Șolohov, Evgheni Evtușenko, Valentin Rasputin, Cinghiz Aitmatov), sentimentele mele vizavi de muscălime pendulează cu înțelepciune, zic eu, între maximă prudență și totală suspiciune.

    Deși este bine știut faptul că președintele României postdecembriste are un rol pur decorativ în politica internă (miniștrii depun jurământul de credință în fața președintelui, dar acesta nu mai poate să-i descăuneze, chiar și atunci când unii dintre ei își dovedesc nevrednicia și/sau ticăloșia), iată că pentru alegerile din noiembrie a.c. s-au arătat interesați peste 20 de competitori, din care se pare că vor rămâne efectiv în cursă cel mult zece. Da, căci prima triere a apetitului pretendenților la funcția supremă în stat, un stat care scârțâie tot mai neliniștitor din pricina imposturii și nepotismelor (vezi exasperanta nepricepere de care dau dovadă toate autoritățile românești în soluționarea intens mediatizatului caz Caracal), se datorează listelor obligatorii cu minimum 200.000 de semnături ale alegătorilor pentru fiecare candidat în parte.
    Ei bine, unii dintre ei (precum Liviu Pleșoianu sau Andrei Valentin Stoican) au recunoscut că le-a fost imposibil să adune pe căi cinstite susținerile necesare, așa că s-au retras (cu demnitate, susțin ei pe unde se nimerește) din cursa pentru Cotroceni.

Valora punctului de pensie va creşte, începând cu 1 septembrie 2019, de la 1.100 de lei la 1.265 de lei.
Având în vedere faptul că 1) în ţara noastră sunt circa 5.180.000 de pensionari, și 2) nici în mass-media, și nici pe Internet nu se prezintă, corect și complet, care este temeiul legal, pentru creşterea punctului de pensie, începând cu 1 septembrie 2019, de la 1.100 de lei la 1.265 de lei, am procedat la elaborarea acestui material.

Dintre cei circa 5.180.000 de pensionari care sunt în România, numeroşi doresc să ştie, clar și precis, care este temeiul legal în baza căruia are loc creşterea punctului de pensie, de la 1 septembrie 2019, de la 1.100 de lei la 1.265 de lei.

Începând cu 1 septembrie 2019, valora punctului de pensie va creşte de la 1.100 de lei la 1.265 de lei.
Orice cetăţean, care doreşte să ştie cât îi va fi pensia începând cu 1 septembrie 2019, va proceda astfel:
Varianta 1. Va înmulţi pensia pe care o are până la 31 august 2019, cu 1,15.
Raportând 1.265 de lei la 1.100 de lei rezultă indicele 1,15 care, procentual, se exprimă printr-o creştere de 15%.
Deci, în modul cel mai simplu, orice cetăţean care doreşte să ştie cât îi va fi pensia începând cu 1 septembrie 2019, îşi va înmulţi pensia pe care o are până la 31 august 2019, cu 1,15.
Exemple pentru varianta 1.
O pensie, care până la 31 august 2019 a fost de 1.680 de lei, începând cu 1 septembrie 2019 aceasta va fi de 1.680 x 1,15 = 1.932 de lei. Pensia fiind de sub 2.000 de lei nu este supusă impozitului de 10%.

Pe poeta Florica Alina am cunoscut-o acum un an și-un pic la Sinaia, era cu puștoaica ei și cu soțul, eu cu Nicolae Valareanu Sârbu și Adela Conciu, înainte de Maratonul de poezie organizat de Florin Dochia la Câmpina.
Atunci s-a arătata încântată de STILUL scrisorilor mele, mi-a arătat câteva creații ale ei - în absolut aceeași notă, în același stil realizate - și m-a rugat să accept să edităm împreună un volum.
Am acceptat acest lucru, DAR NUMAI pentru volum, adică ea să publice așa ceva numai între coperți, nu să se manifeste zgomotos în spațiul public, astfel inducând senzația că ei îi aparține stilul.
Așa s-a născut volumul „Scrisori de dragoste eternă”.
Pentru că era vorba de MINE, nu de EA, Florin Dochia ne-a făcut coperta și referințele critice, Mioara Bahna a semnat prefața, postfața și susținerea critică fiind asigurată de Nicolae Dina, Daniel Luca, Daniel Marian, Cristian Gabriel Moraru și Horia Picu, toată lumea trecând cu vederea faptul că 50% din substanța „poemelor” ei era, de fapt, copie la indigo după textele mele.