Impozitarea progresivă, sau pe bază de cotă unică ?

Scris de N. Grigorie Lăcrița. Posted in Economie


„Societatea poate decide să sacrifice eficienţa în favoarea echităţii. Conflictul dintre eficienţă şi echitate reprezintă una dintre cele mai grave probleme pe care societatea trebuie să le rezolve”. (Paul Samuelson, pg 180).

„. . . statul poate reduce inegalităţile dintre venituri aplicând cote superioare de impozit pe veniturile mari şi acordând ajutor bănesc persoanelor cu venituri mici”. (Paul Samuelson, pg 181).

Cuprins:
1. Rolul sistemului de impozitare a veniturilor din muncă
2. Evoluţia sistemelor de impunere a veniturilor din salarii,  în România, în ultimii 30 de ani
3. Impozitarea pe baza cotei unice în România. Consecinţe
Anexa nr. 3/1. Baremul anual de impunere pentru anul fiscal 2004, prevăzut prin art. 43 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.


Anexa nr. 3/2. Baremul lunar de impunere pentru anul fiscal 2004, prevăzut prin O.M.F.P. nr. 1.848/2003 dat în aplicarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
4. Situaţia comparativă, în impozitare, cu altă ţări
Anexa nr. 4/1. Baremul anual de impunere pentru anul fiscal 2005, prevăzut prin O.G. nr. 83/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Anexa nr. 4/2. Baremul lunar de impunere pentru anul fiscal 2005.
Anexa nr. 4/3. Cotele maxime de impozitare și venitul anual de la care se aplică acestea, în unele dintre cele mai dezvoltate țări. În toate aceste țări se aplică impozitarea progresivă.
5. Impozitarea progresivă şi statul bunăstării sociale
6. Efecte generate de introducerea cotei unice
Anexa nr. 6/1. Calculul impozitului la un contribuabil, cu 4 persoane în întreţinere, la unitatea unde are funcţia de bază.
Anexa nr. 6/2. Calculul impozitului la un contribuabil, fără nici o persoană în  întreţinere, la unitatea unde are funcţia de bază.
7. Cine câştigă şi cine pierde din aplicarea cotei unice
8. De ce nu se vrea introducerea impozitării progresive ?
9. Impunerea bazată pe capitaţie – factor generator de revolte sociale
Bibliografie

Rezumat. Din anul 2005 și până în prezent, se poartă discuții, uneori destul de aprinse, pe problema aplicării impozitării progresive în țara noastră. Dintre abordările existente, cele mai multe sunt făcute de persoane care discută în stil politicianist, fără a fi specialiști autentici în domeniul fiscalității. Acesta este şi considerentul pentru care prin materialul de faţă îmi propun să prezint, din punct de vedere pragmatic, o situație comparativă a efectelor pe care le generează, pentru aceleași venituri, aplicarea atât a cotei unice, cât și a impozitării progresive. Evidenţierea corectă a acestor efecte se poate asigura numai în condiţiile în care, pentru aceleaşi venituri, se calculează impozitul (1) atât în baza prevederilor legale care reglementau impozitarea progresivă în țara noastră, care s-a aplicat pe perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2004, (2) cât şi pe baza cotei unice, introdusă începând cu 1 ianuarie 2005.

Cuvinte și expresii cheie: impozit, impozitare; cota unică de impozitare; impozitarea pe bază de cotă unică; impozitarea progresivă; impozitul pe venitul global; salarii, venituri din salarii.

1. Rolul sistemului de impozitare a veniturilor din muncă.

De câţiva ani se poartă şi în ţara noastră discuţii aprinse cu privire la modalitatea de impozitare a veniturilor din muncă.
Problema prezintă o însemnătate aparte, dat fiind că sistemul de impozitare a veniturilor din muncă joacă un rol decisiv în:
1. Stimularea folosirii forţei de muncă. Un sistem de impozitare împovărător – atât pentru angajator, cât şi pentru angajaţi – determină agenţii economici şi personale fizice să practice munca la negru (fără documente legale sau pe baza acestora, dar cu declararea unor venituri mult mai mici faţă de cele reale).
2. Stimularea dezvoltării economice şi sociale. Este cunoscut faptul – în special în urma studiilor efectuate în principalele ţări dezvoltate ale lumii – că, după un anumit nivel de impozitare a veniturilor din muncă, numeroşi cetăţeni nu mai sunt interesaţi să muncească. Aceştia consideră că „nu merită să munceşti pentru a da statului cea mai mare parte din venit sub formă de impozit”. În aceste condiţii o parte din forţa de muncă începe să migreze către alte ţări. În acelaşi timp, forţa de muncă din alte ţări, interesată să lucreze în ţara cu o impozitare apăsătoare, refuză să mai facă acest lucru, orientându-se către alte ţări cu un sistem de impozitare mai scăzut.
3. Înfăptuirea principiilor de echitate socială şi a statului bunăstării sociale. Realizarea acestui obiectiv s-a pus în principalele ţări dezvoltate, de peste 100 de ani. În aceste ţări este de neconceput introducerea unui sistem de impozitare care nu respectă acest principiu. S-a renunţat chiar la criteriile de eficienţă fiscală în favoarea echităţii fiscale şi sociale: fiecare să contribuie cu impozite în funcţie (1) de mărimea veniturilor şi (2) de situaţia sa familială, de puterea sa contributivă.
Din punct de vedere al eficienței fiscale (al cheltuielilor cu care se colectează impozitele), colectarea impozitelor se face cu cheltuielile cele mai mici în cazul capitaţiei (care este forma de impozitare cea mai puţin costisitoare), după care urmează cota unică.
► Sistemul de impozitare practicat şi în ţara noastră până la 31 decembrie 2004, bazat pe impunerea în cote progresive compuse, îndeplinea, în general, (1) principiul echităţii fiscale şi sociale (în impozitare), şi (2) condiţiile specifice unui sistem de impozitare propriu înfăptuirii statului bunăstării sociale.
► Prin introducerea unei singure cote de impozitare, indiferent care este aceasta, se încalcă cel mai elementar şi fundamental principiu universal de impozitare: cel al echităţii fiscale. Impozitarea nu se mai face în funcţie de capacitatea contributivă a fiecăruia, ci în mod „egalitarist”: şi cei cu venituri care nu le asigură minimum mijloacelor de subzistenţă, şi cei care obţin venituri exorbitante (de până la 30.000 de euro lunar), sunt impozitaţi identic, după aceeaşi cotă unică. Mai precis, şi cei care obţine venituri lunare din muncă la nivelul salariului minim brut pe ţară, şi cei care obţine venituri lunare de peste 300 de ori mai mari (în baza unor legi speciale, emise în scop personal, fraudulos), sunt consideraţi „egali” din punctul de vedere al sistemului de impozitare şi, ca urmare, impozitaţi după aceeaşi cotă unică. Ori, aşa după cum se ştie, în toate ţările dezvoltate din lume, la elaborarea oricărui sistem de impozitare stau câteva principii fundamentale, care nu pot fi ignorate; între care se numără şi „Impozitare în cote progresive compuse”, care constă în faptul că sarcina fiscală se stabileşte atât în funcţie de mărimea veniturilor fiecăruia, cât şi de situaţia sa familială, de puterea contributivă a sa şi a familiei sale.
► Este cunoscut că dintre toate sistemele de impozitare cel mai inechitabil este capitaţia, care, din punctul de vedere al administrării (al stabilirii şi încasării impozitelor), generează cele mai mici cheltuieli. După capitaţie urmează „cota procentuală unică”, atât din punctul de vedere al inechităţii, cât şi al cheltuielilor pe care le generează cu stabilirea şi cu încasarea impozitelor cuvenite statului prin aplicarea sa.
Impunerea în cote progresive compuse, practicată în ţara noastră până la 31 decembrie 2004, consider că răspunde cel mai bine principiilor de echitate fiscală.
Îmbunătăţirea impunerii în cote progresive compuse poate avea loc prin:
- introducerea unor cote de impozitare de până la 60%, pentru anumite tranşe de venit impozabil;
- îmbunătăţirea baremului de impunere, în sensul unei mai mari diferenţieri (1) a numărului tranşelor de venit impozabil, (2) a cotei maxime de impunere şi (3) a venitului de la care se aplică cota maximă.
Aceste îmbunătăţiri se impun pentru (1) a asigura necesarul de venituri bugetare, (2) aplicarea în cât mai mare măsură a principiilor de echitate fiscală şi socială, condiţie esenţială pentru (3) înfăptuirea statului bunăstării sociale.
Internaţionalizarea crescândă a economiei planetare a condus la schimbări radicale în politica statelor. În „era pieţelor globale”, în care persoanele, bunurile, serviciile şi banii (capitalurile) circulă tot mai uşor şi rapid peste graniţele naţionale, politica fiscală şi, respectiv, fiscalitatea devine un instrument de tactică şi de strategie, atât pe plan intern, dar, în mod special, pe plan internaţional.
Sistemul fiscal capătă tot mai mult caracterul de instrument de politică economică, internă şi externă, folosit de fiecare ţară (1) pentru a apăra propria economie naţională de agresiunile externe şi (2) pentru a stimula – şi chiar a sprijini prin diferite mijloace, specifice puterii fiecăruia – propriii agenţi economici şi cetăţeni să devină tot mai competitivi pe plan intern internaţional.
În condiţiile globalizării economiei mondiale se pune problema ca, în viitor,  să se ajungă şi la o „armonizare a legislaţiilor fiscale”, la o „globalizare a sistemelor fiscale” şi, după aceea, chiar la crearea unui „sistem fiscal internaţional unic”, precum este reglementată taxa pe valoarea adăugată în ţările Uniunii Europene.
Aşa cum, deocamdată, vorbim numai de „standarde internaţionale de contabilitate”, adică de aplicarea aceloraşi reguli contabile în toate ţările lumii, şi de un „sistem fiscal unic în Uniunea Europeană”, nu peste mult timp este posibil să vom vorbi de „standarde internaţionale de fiscalitate”.
De fapt, convenţiile model ONU şi OCDE de evitare a duble impuneri nu reprezintă altceva decât „standarde internaţionale de fiscalitate în impozitarea veniturilor obţinute de cetăţenii unui stat din alt stat”, standarde care se aplică de zeci de ani de toate statele lumii.
În condiţiile în care, după zeci de ani de studii aprofundate, s-a ajuns la concluzia, în toate ţările dezvoltate, că impunerea progresivă exprimată, în forma cea mai perfecţionată, prin „impozitul pe venitul global”, constituie cea mai echitabilă şi eficientă metodă de impozitare a veniturilor din muncă (salariale), promovată de aceste ţări, este uşor de înţeles că generalizarea impunerii progresive, în special sub forma „impozitului pe venitul global”, este numai o problemă de timp.

2. Evoluţia sistemelor de impunere
a veniturilor din salarii,  în România, în ultimii 30 de ani.
 
În perioada economiei socialiste, veniturile din salarii şi asimilate salariilor au fost supuse unei impozitări progresive, pe baza mai multor legi, ultima fiind „Legea nr. 1/1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire la unităţile socialiste de stat”.
Începând cu data de 1 aprilie 1991 a intrat în vigoare „Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii”, care a prevăzut, la art. 7, un barem de impunere cu 13 tranşe de venit lunar impozabil, cota de impozit cea mai mică fiind de 6%, iar cea mai mare de 45%.
Prima tranşă, cu cota de 6%, se aplica până la un venit lunar impozabil „de până la 0,05” lei RON, iar ultima tranşă, cu cota de impozit de 45%, se aplica la un venit lunar impozabil „de peste la 2,50” lei RON.
După trecerea la economia de piaţă, începând cu data 1 iulie 1993, art. 7 din Legea nr. 32/1991 a fost modificat prin „Legea nr. 35/1993 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii”, noul barem de impunere conţinând 14 tranşe de venit lunar impozabil, cota de impozit cea mai mică fiind stabilită la 5%, iar cea mai mare la 40%.
Prima tranşă, cu cota de 5%, se aplica la un venit lunar impozabil de până la 0,27 lei RON, iar ultima tranşă, cu cota de 40%, se aplica la un venit lunar impozabil de peste 15,74 lei RON.
În anexă se prezintă veniturile extremale din baremele de impunere (venitul cel mai mic, din prima tranşă, şi venitul cel mai mare, din ultima tranşă), raportate atât la rata medie oficială de schimb leu/dolar pe ţară, din prima lună de aplicare a fiecăruia din baremele respective, după 1 aprilie 1990.
Până la data de 31 decembrie 1999, respectiv până la data introducerii impozitului pe venitul global, calculul impozitului s-a făcut distinct pe fiecare sursă de venit, în funcţie de mărimea venitului, care exprimă puterea contributivă a fiecăruia.
Neajunsul esenţial al impunerii progresive, distinct pe fiecare sursă de venit, constă în faptul că nu reuşeşte să ţină cont de toate sursele de venit obţinute de o persoană, că nu reuşeşte să procedeze la însumarea (globalizarea) veniturilor din toate sursele, după care să se  calculeze impozitul pe venitul astfel obţinut, pe venitul global (= venitul rezultat din însumarea tuturor surselor de venit obţinut într-un an de o persoană).
Ca urmare a acestui fapt, chiar dacă impozitarea este progresivă, se ajunge la situaţia ca persoane care, pe total lună şi/sau an, obţin acelaşi venit, să plătească impozite diferite şi foarte diferite, în funcţie de numărul surselor de venit, aşa după cum se va vedea şi din cele ce urmează.
Mai precis, la acelaşi venit impozabil, lunar şi/sau anual, persoana care obţine acelaşi venit din mai multe surse (de la mai multe unităţi), impozitat fiecare separat, ajunge să plătească un impozit, pe total, mult mai mic decât impozitul plătit de o altă persoană, pentru acelaşi venit, dar obţinut dintr-o singură sursă, adică de la o singură unitate.
Aceasta ca urmare a faptului că veniturile mai mici se încadrează în tranşele inferioare de venit impozabil, din baremul de impunere, impozitate cu cote reduse, de 5 - 20%, în timp ce aceleaşi venituri, dar însumate, exprimate printr-un singur „venit anual global impozabil” se impozitează cu cotele cele mai mari, de până la 40-45%.
Pentru eliminarea unei asemenea grave inechităţi în impozitarea veniturilor din salarii şi asimilate salariilor, pe perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004, s-a aplicat în ţara noastră „impozitul pe venitul anual global impozabil”, cunoscut mai mult sub denumirea de „impozitul pe venitul global”.
Prin această formă de impunere se elimină inechităţile în impozitare menţionate mai sus.
Prin aplicarea impozitului pe venitul global se ajunge ca, pentru acelaşi venit impozabil, indiferent de numărul surselor de venit din care s-a obţinut, să se datoreze acelaşi impozit, în final, după încheierea anului fiscal, respectiv după însumarea veniturilor din toate sursele şi stabilirea impozitului pe venitul global (pe venitul total, rezultat din însumarea tuturor surselor de venit ale fiecărei persoane).
 
Începând cu 1 ianuarie 2005 s-a renunţat atât la impozitul pe venitul global, cât şi la impozitarea progresivă, fiind introdusă impozitarea pe baza unei cote unice, de 16%, formă de impunere care nu se aplică de nici o ţară dezvoltată din lume.Având în vedere că impozitul pe venitul global reprezintă cea mai echitabilă formă de impunere, fapt pentru care se aplică de toate statele dezvoltate ale lumii, este necesar a fi cât mai bine cunoscută, chiar dacă aceasta nu se mai aplică deocamdată în ţara noastră.
Promovarea principiilor de echitate fiscală şi socială şi înfăptuirea „statului bunăstării sociale”, a „statului asistenţial din leagăn şi până la moarte”, nu se poate asigura fără aplicarea impozitului pe venitul global. Acest lucru rezultă cu claritate şi din cele ce urmează.
Acestea constituie argumente în sprijinul aprofundării temeinice a impozitului pe venitul global.

3. Impozitarea pe baza cotei unice în România. Consecinţe.

Prin modificările aduse Codului fiscal, începând cu 1 ianuarie 2005, veniturile din (1) activităţi independente, (2) salarii, (3) cedarea folosinţei bunurilor (închirieri), (4) pensii, (5) activităţi agricole, (6) pensii, (7) alte surse, se impozitează pe baza cotei unice, de 16%.
Tot pe bază de cotă unică, cotele fiind însă diferite, se impozitează şi veniturile din investiţii, din jocuri de noroc şi din transferul proprietăţilor imobiliare.
După ce în ţara noastră s-au făcut eforturi deosebit de mari, inclusiv din punct de vedere al cheltuielilor bugetare, pentru introducerea, pe perioada 1 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2004, a impozitului pe venitul global, s-a renunţat după 5 ani de la aplicarea sa, respectiv începând cu 1 ianuarie 2005, după ce se ajunsese să se înţeleagă și de contribuabili şi să se aplice corect.
În timp ce ţările Uniunii Europene aplică impozitul pe venitul global, unele de peste 30 de ani, şi sunt preocupate de perfecţionarea acestei forme de impozitare, care se consideră a fi cea mai echitabilă, noi am renunţat la aceasta după numai 5 ani de la introducerea sa, respectiv începând cu 1 ianuarie 2005.
Renunţarea la impunerea progresivă este cu atât mai surprinzătoare cu cât aceasta s-a dovedit a fi şi echitabilă, din punct de vedere fiscal şi social, şi eficientă, sub aspectul veniturilor bugetare.
În plus, trebuie avute în vedere şi eforturile deosebit de mari şi cheltuielile enorme de la bugetul de stat ce s-au făcut pentru introducerea acesteia.
În ţările Uniunii Europene, care depun eforturi deosebit de mari pentru armonizarea legislaţiei fiscale, nici nu se pune în discuţie renunţarea la sistemul de impozitare bazat pe impozitul pe venitul global.
Aceasta deoarece, în ţările Uniunii Europene, s-a ajuns la concluzia, după circa 30 de ani de studii şi de aplicare, că impozitarea progresivă, bazată pe impozitul pe venitul global, este – din punct de vedere fiscal şi social – cel mai echitabil sistem de impozitare a veniturilor din muncă.
Viaţa a demonstrat (a se vedea cazul capitaţiei din Marea Britanie) că, atunci când se pune problema între eficienţă şi echitate în adaptarea unui sistem fiscal, prevalează criteriile de echitate fiscală şi socială.
După introducerea cotei unice de impozitare, se constată:
1. De cetăţeanul de rând: această formă de impozitare (a) a fost în defavoarea sa şi (b) îi avantajează pe cei cu venituri mari;
2. De guvernanţi: cu toate creşterile făcute la celelalte impozite şi introducerea de noi obligaţii bugetare (impozite, taxe, contribuţii etc.), nu se asigură acoperirea golului de venituri bugetare generat de introducerea cotei unice, cu atât mai mult cu cât nivelul acesteia este și deosebit de mic, de 10% de câțiva ani.
3. Pentru acoperirea golului produs în bugetul de stat de cota unică a fost răvăşit întregul sistem fiscal, fiind introduse noi impozite şi taxe şi majorate substanţial cele existente. După introducerea cotei unice s-a ajuns ca cei nevoiaşi să achite nota de plată pentru binele celor cu venituri deosebit de mari care au beneficiat de pe urma cotei unice.
S-a demonstrat că principiul echităţii fiscale nu îşi găseşte aplicabilitate în cazul impozitării pe bază de cotă unică.
Principiul echităţii fiscale presupune ca sarcina fiscală a fiecărei persoane să se facă în funcţie de mărimea veniturilor.
Stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de mărimea veniturilor se realizează:
1) printr-un sistem de impozitare progresivă, bazat pe cote progresive compuse;
2) prin globalizarea anuală a veniturilor şi impozitarea acestora: cumularea veniturilor obţinute din toate sursele, a impozitelor aferente, recalcularea impozitelor pe venitul total anual, acordarea deducerilor la cei care nu au beneficiat de acestea în timpul anului şi stabilirea impozitului final.
Pe baza sistemului progresiv de impozitare se asigură, în timpul anului, impozitarea distinctă a fiecărui venit, în funcţie de mărimea sa.
În cazul în care se introduce o simplă impozitare progresivă, și nu se aplică „impozitul pe venitul global”, nu se asigură aplicarea deplină şi eficientă a principiului echităţii fiscale, respectiv a impozitării în funcţie de capacitatea de plată a fiecăruia.
Mai precis, principiul impozitării progresive, în funcţie de mărimea veniturilor totale (globalizate) obţinute într-un an, din toate sursele de venit, de fiecare persoană, se bazează pe două componente:
1. În timpul anului, pe baza baremului de impunere progresivă, se face impozitarea distinctă a fiecărui venit, în funcţie de mărime sa; aceasta deoarece în timpul anului nu se poate asigura, oportun şi eficient, cumularea tuturor veniturilor, distinct pe fiecare lună, şi impozitarea acestora, pe total a acestora.
2. După încheierea anului fiscal, cumularea tuturor veniturilor (din toate sursele) şi recalcularea impozitului pe baza baremului anual de impunere progresivă.
La cei care au o singură sursă de venit din salariu, nu mai are loc procedura globalizării anuale şi a recalculării impozitului. Aceasta deoarece, fiind o singură sursă de venit, impozitul aferent acesteia este acelaşi şi după globalizare.
Problema este cu totul diferită la cei care obţin venituri din mai multe surse: cu cât acestea sunt mai numeroase şi mai mari, cu atât vor avea de plătit o diferenţă suplimentară de impozit, după încheierea anului fiscal, ca urmare a faptului că venitul însumat se încadrează într-o tranşă de impozitare superioară, cu o cotă de impozit mult mai mare faţă de tranşele în care s-a încadrat fiecare venit, impozitat distinct.
Prin renunţarea la globalizarea anuală a veniturilor şi la calcularea „impozitului pe venitul anual global impozabil” se acordă efectiv o deosebit de mare reducere de impozit pe venitul persoanelor cu mai multe surse de venit, ceea ce consider că generează numeroase şi deosebit de mari inechităţi fiscale.
Reducerea de impozit este direct proporţională cu numărul surselor de venit şi mărimea acestora.
Altfel spus, tocmai acele persoane care obţin venituri exorbitante, unele, în echivalent euro, chiar de peste 30.000 de euro lunar, beneficiază de reduceri de impozit, de până la 42%, în condiţiile renunţării la impozitarea progresivă şi, în special, prin renunţarea la globalizarea anuală a veniturilor şi impozitarea acestora după cote progresive compuse.
Impunerea progresivă se bazează pe un barem de impunere cu mai multe tranşe, fie cu cote progresive simple, fie cu cote progresive compuse, aşa cum este cel prevăzut prin legislaţia impozitului pe venit în vigoare în anul 2004 (a se vedea baremele de impunere din această lucrare).
Numărul minim al tranşelor unui barem de impunere bazat pe cote progresive compuse este de cel puţin 3, iar cel maxim este nelimitat.
Baremele de impunere practicate în cele mai multe ţări dezvoltate au un număr de 5 – 10 tranşe de venit impozabil şi, respectiv, tot atâtea cote de impunere care, în general, sunt cuprinse între 5% şi 60%.
În cazuri deosebite, acestea au ajuns până la 90 – 95%.
Spre exemplu, în timpul celui de-al doilea război mondial, în S.U.A. cota maximă de impunere a crescut până la 94%.
În lucrarea „Economie politică” de Paul A. Samuelson şi William D. Nordhaus, tradusă în limba română şi publicată de Editura Teora, la pagina 372 se precizează:
„Pentru a obţine bani în vederea susţinerii efortului de război, cotele de impunere au crescut rapid, ajungând până la 94%. După război, impozitul pe venit a continuat să fie cel mai important impozit federal. Totuşi, cota de impozit plătită de persoanele cu cele mai mari venituri a fost redusă la 70 % în 1965, la 50 % în 1982, ajungând la 28 % la sfârşitul anilor 80, pentru a creşte din nou în 1993 la 40 %”.
Baremul de impunere asigură o impunere progresivă, adică stabilirea unor impozite în funcţie de mărimea veniturilor, care exprimă şi puterea fiecăruia de a plăti impozite, exprimată prin noțiunea de „capacitate contributivă”.
Scopul impunerii progresive este de a stabili impozite în funcţie de mărimea veniturilor.
Spre exemplu, în anul 2004, la un venit impozabil de 2.000.000 lei ROL lunar, care se încadrează în tranşa întâi din baremul de impunere, se datorează un impozit de 2.000.000 x 18% = 360.000 lei lunar.
La un venit impozabil de 20 de ori mai mare, respectiv de 40.000.000 lei lunar, impozitul = 3.452.000 + 40% pentru ceea ce depăşeşte suma de 13.000.000 lei = 3.452.000 + 40% x (40.000.000 – 13.000.000) = 3.452.000 + 40% x 27.000.000 = 3.452.000 + 10.800.000 = 14.252.000 lei.
În timp ce raportul dintre venituri este de 40.000.000 : 2.000.000 = 20, raportul dintre impozitele aferente este de 14.252.000 : 360.000 = 39,59, adică raportul dintre venituri impozabile este inferior raportului dintre impozitele aferente veniturilor respective, ceea ce exprimă progresivitatea impunerii.
Progresivitatea impunerii rezultă din faptul că raportul dintre venituri este inferior raportului dintre impozitele aferente aceloraşi venituri.
În funcţie de baremul de impunere practicat se poate mări sau micşora progresivitatea în impozitare.
 
Spre exemplu, minimum de echitate şi progresivitate în impunere se poate obţine cu un barem:
1) cu numai 3 tranşe (numărul minim de tranşe de venit impozabil al uni barem), ceea ce însemnă 3 cote de impunere,
2) cu o diferenţă destul de mică între mărimea venitului până la care se aplică cota minimă şi mărimea venitului de la care se aplică cota maximă,
3) cu un nivel scăzut al venitului de la care se aplică cota maximă,
4) cu o diferenţă mică între cota minimă şi cota maximă şi (5) cu un nivel redus al cotei maxime.
Prin modul în care se concepe baremul de impunere se stabileşte gradul de progresivitate în impozitare.
În cazul introducerii impunerii pe bază de cotă unică, de 16%, impozitele, pentru aceleaşi venituri impozabile menţionate anterior, sunt de 2.000.000 x 16% = 320.000 lei şi, respectiv, de 40.000.000 x 16% = 6.400.000 lei.
În condiţiile aplicării cotei unice, raportul dintre veniturile impozabile este de 40.000.000 : 2.000.000 = 20, iar raportul dintre impozite este de 6.400.000 : 320.000 = 20, adică raportul dintre veniturile impozabile este acelaşi cu raportul dintre impozite, ceea ce exprimă lipsa oricărei progresivităţi în impozitare.
Întrucât în cazul aplicării cotei unice raportul dintre impozite este acelaşi cu raportul dintre veniturile aferente acestora, nu se poate vorbi de o progresivitate a impunerii, de o impunere progresivă.
În cazul aplicării impozitării pe bază de cotă unică, nu se mai poate aplica impozitul pe venitul anual global impozabil.
Prin aplicarea cotei unice nu rezultă diferenţe de impozit pentru acelaşi venit impozabil (rezultat prin însumarea din mai multe surse), indiferent din câte surse se obţine acesta, nici în timpul anului şi nici după încheierea anului fiscal.
Problema este total diferită în cazul impozitării progresive şi, cu atât mai mult, în condiţiile aplicării impozitului pe venitul global.
Deosebit de important este a se reţine faptul că aplicarea impozitului pe venitul anual global impozabil, numit, mai pe scurt, „impozitul pe venitul global”, este condiţionată de folosirea impunerii progresive, adică de aplicarea  unui barem de impunere cu cel puţin 3 tranşe de venit impozabil şi cote de impunere, progresive.
În condiţiile în care nu se mai aplică impunerea progresivă, nu se mai poate aplica nici impozitul pe venitul global.
Mai precis, în condiţiile în care se introduce cota unică de impunere, nu se mai poate aplica impozitul pe venitul global.
Introducerea, în ţara noastră, începând cu 1 ianuarie 2005, a cotei unice de impunere nu a fost în concordanţă cu necesităţile impuse de dezvoltarea economică şi socială, cu condiţiile care trebuiau îndeplinite pentru armonizarea legislaţiei fiscale cu legislaţia fiscală din Uniunea Europeană.
După un an de la introducerea cotei unice în ţara noastră s-a constatat că aplicarea acestei a generat serioase consecinţe negative în plan practic, atât din punctul de vedere al înfăptuirii principiilor de echitate fiscală și socială, cât şi al asigurării veniturilor bugetare necesare dezvoltării economice şi sociale, conducând la creşterea permanentă și însemnată a deficitelor bugetare.
Cu o cotă unică de 16%, ulterior de 10%, nu numai că nu se mai asigură veniturile necesare pentru dezvoltarea economică, dar nu mai există posibilitatea înfăptuirii măsurilor sociale strict necesare şi a exercitării corespunzătoare a funcţiilor şi rolului statului.
Spre exemplu, la un venit impozabil de 40.000.000 lei lunar, respectiv de 40.000.000 lei lunar x 12 luni = 480.000.000 lei anual, rezultă un impozit de 171.024.000 lei anual, în cazul impunerii progresive, folosind baremul de impunere prevăzut prin lege pentru anul 2004, şi un impozit de numai 480.000.000 lei x 16 % = 76.800.000 lei anual, prin aplicarea cotei unice de 16%. Veniturile bugetului de stat se reduc, din această sursă, cu 171.024.000 – 76.800.000 = 94.224.000, adică cu 55,10 %.
În Anexa nr. 1 se prezintă baremul anual de impunere pentru anul 2004, iar în Anexa nr. 2 se prezintă baremul lunar de impunere pentru anul 2004.
 
Anexa nr. 3/1.
Baremul anual de impunere pentru anul fiscal 2004,
prevăzut prin art. 43 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Venitul anual impozabil (lei)    Impozitul anual (lei)
             până la 28.800.000                           18%
  28.800.001 -   69.600.000      5.184.000 + 23% pentru ceea ce depăşeşte suma de   28.800.000 lei
  69.600.001 - 111.600.000    14.568.000 + 28% pentru ceea ce depăşeşte suma de   69.600.000 lei
111.600.001 - 156.000.000    26.328.000 + 34% pentru ceea ce depăşeşte suma de 111.600.000 lei
              peste 156.000.000    41.424.000 + 40% pentru ceea ce depăşeşte suma de 156.000.000 lei

Anexa nr. 3/2.
Baremul lunar de impunere pentru anul fiscal 2004,
prevăzut prin O.M.F.P. nr. 1.848/2003 dat în aplicarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal

Venitul lunar impozabil (lei)    Impozitul lunar (lei)
          până la 2.400.000                        18%
2.400.001 –   5.800.000       432.000 + 23% pentru ceea ce depăşeşte suma de   2.400.000 lei
5.800.001 –   9.300.000    1.214.000 + 28% pentru ceea ce depăşeşte suma de   5.800.000 lei
9.300.001 – 13.000.000    2.194.000 + 34% pentru ceea ce depăşeşte suma de   9.300.000 lei
          peste  13.000.000    3.452.000 + 40% pentru ceea ce depăşeşte suma de 13.000.000 lei

Impozitul pe venitul anual global impozabil a reprezentat, pe perioada de aplicare, respectiv în anii 2000 – 2004, principala sursă de venit a bugetului de stat, cu o pondere de circa 25% în totalul veniturilor bugetare.
Prin introducerea cotei unice, de 16%, veniturile bugetului de stat s-au redus cu peste 46.000 de miliarde lei ROL, numai la nivelul anului 2005.
Economia şi societatea românească sunt puternic afectate de golul atât de mare de venituri bugetare generat de introducerea cotei unice.
Pentru completarea acestui deficit, deosebit de mare, de venituri bugetare, s-a recurs la sporirea fiscalităţii atât prin introducerea de noi impozite, taxe, contribuţii etc., cât şi prin creşterea celor existente care afectează întreaga populaţie, dar cel mai mult pe cei cu venituri mici.
Mai precis, această „redistribuire” a sarcinilor fiscale este în dezavantajul celor mulţi şi cu venituri mici.
Fie şi numai din acest punct de vedere este iraţional să strici echilibrul uni sistem fiscal bazat pe principii de echitate fiscală şi socială numai şi numai dintr-un considerent politic care s-a dovedit greşit, chiar după primul an de aplicare, generând numeroase şi grave consecinţe pe plan economic, social şi politic.
Exemplul cel mai semnificativ privind numeroasele şi gravele consecinţe negative pe care le poate genera o decizie majoră greşită cu privire la impozitare îl oferă guvernarea Thatcher în Marea Britanie, din anul 1990, când a dispus înlocuirea impozitelor existente (progresive) cu capitaţia, redate în cele ce urmează.

4. Situaţia comparativă, în impozitare, cu altă ţări.

Toate ţările dezvoltate aplică impunerea progresivă pe baza unui barem de impunere cu mai multe tranşe de venit impozabil şi tot atâtea cote de impunere (în general între 5 şi 7), prin care se asigură o impozitare progresivă şi echitabilă pentru toate categoriile de contribuabili.
Spre exemplu, cota maximă de impunere începe de la un venit de 69.721 euro în Italia, 67.433 euro în Spania, 62.790 euro în Belgia, 55.008 euro în Germania, 51.251 euro în Portugalia, 50.870 euro în Austria şi... de circa 3.800 euro în România, adică de la un venit de 18,35 ori mai mic decât în Italia.
Calculele s-au făcut pe baza (1) venitului de la care se aplică, în ţara noastră, cota maximă de 40 % din baremul anual de impunere prevăzut prin lege pentru anul 2004, respectiv de 156.000.000 lei, şi (2) pe baza cursului de schimb de 41.000 lei pentru un euro în anul 2004.
Începând cu 1 ianuarie 2005 impunerea în ţara noastră era prevăzută a se face pe baza unui barem (1) cu numai 3 tranşe, care reprezintă numărul minim al unui barem bazat pe impunerea progresivă, (2) cu cota maximă de 38 % şi (3) cu un venit lunar foarte mic, în echivalent de circa 350 euro, de la care se aplică cota maximă (a se vedea Ordonanţa Guvernului nr. 83/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal).
Chiar şi partidul şi guvernul aflate la conducerea ţării până la sfârşitul anului 2004 au manifestat preocupare, în special în „perioada de vârf a disputei”, respectiv august şi septembrie 2003, pentru introducerea cotei unice, fiind divergenţe aprinse între prim-ministru şi ministrul finanţelor pe de o parte, care susţineau cu tărie introducerea cotei unice, şi Preşedintele României, susţinut în mare parte de societatea civilă, pe de altă parte, care susţinea impozitarea progresivă şi care a avut câştig de cauză.
Aceleaşi persoane, care susţineau cu tărie introducerea cotei unice în anul 2003, au devenit aprigi luptători împotriva acesteia în campania electorală din toamna anului 2004.
Acesta este un exemplu semnificativ al modului politicianist în care se abordează la noi problemele de fiscalitate.
Oamenii de ştiinţă, profesioniştii autentici în domeniul fiscalităţii nu pot să-şi schimbe concepţia, modul de gândire cu privire la sistemul de impunere de la o zi la alta, după interese şi criterii politicianiste.
De fapt, la noi, ştiinţa şi politica au fost şi mai sunt încă incompatibile sub aspectul modului de gândire, de abordare a problemelor majore pentru ţară şi de luare a deciziilor.
În ţările dezvoltate, care aplică impunerea progresivă, impozitarea se face pe baza unui barem (1) cu 5 - 7 tranşe, (2) cu cote maxime între 45% şi 63% şi (3) cu un venit lunar de la care începe cota maximă cuprins între 4.200 şi 5.200 euro.
Baremul anual şi lunar de impunere, prevăzut a se aplica în ţara noastră, începând cu 1 ianuarie 2005, prin O.G. nr. 83/2004, este redat în anexele nr. 3 şi nr. 4, barem care nu s-a mai aplicat întrucât s-a schimbat puterea politică la conducerea ţării, care a introdus cota unică de 16%.

                                        Anexa nr. 4/1.
Baremul anual de impunere pentru anul fiscal 2005, prevăzut prin
O.G. nr. 83/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Nr. crt.    Venitul anual impozabil, lei    Impozitul anual, lei
1              până la 32.400.000                          14%
2    32.400.001 - 174.000.000    4.536.000 +   26% pentru ceea ce depăşeşte suma de  32.400.000 lei
3                peste 174.000.000    41.352.000 + 38% pentru ceea ce depăşeşte suma de 174.000.000 lei

Anexa nr. 4/2.
Baremul  lunar de impunere pentru anul fiscal 2005.

Nr. crt.    Venitul lunar impozabil, lei    Impozitul lunar, lei
1              până la 2.700.000                           14%
2     2.700.001 – 14.500.000       378.000    + 26% pentru ceea ce depăşeşte suma de   2.700.000 lei
3                peste 14.500.000    3.446.000    + 38% pentru ceea ce depăşeşte suma de 14.500.000 lei

În Anexa nr. 5 se prezintă „Cotele maxime de impozitare și venitul anual de la care se aplică acestea, în unele dintre cele mai dezvoltate țări. În toate aceste țări se aplică impozitarea progresivă”.
Anexa nr. 4/3

Cotele maxime de impozitare și venitul anual de la care se aplică acestea, în unele dintre cele mai dezvoltate țări . În toate aceste țări se aplică impozitarea progresivă.

Țara.    cota maximă
de impozitare:    Venitul anual
de la care se aplică
Suedia    56,6%    48.800 dolari
Danemarca    55,4%; 62,3% până în anul 2008    64.000 dolari
SUA     55%     1.000.000 dolari
Olanda    52,0%    57.000 dolari
Austria    50,0%    50.700 dolari
Belgia    50,0%    52.700 dolari
Japonia    50,0%    53.200 dolari
Marea Britanie    50,0%    53.200 dolari
Finlanda    49,2%    49.000 dolari
Irlanda    48,0%    50.400 dolari

Spre exemplu, în Danemarca, ţară considerată „vitrină a societăţii capitaliste”, unde cota maximă de impozitare a veniturilor persoanelor fizice a ajuns până la 63,0% (fiind una dintre cele mai mari din rândul țărilor dezvoltate) nici plătitorii de impozite cu o asemenea cotă nu s-au revoltat și nici populația nu i-a compătimit că sunt așa de mult impozitați.
În timp ce în ţara noastră se practică, începând cu anul 2018, cotă unică, deosebit de mică, de 10%, în ţările dezvoltate cote de 10% sunt rar întâlnite, chiar şi sub forma cotei minime în baremele de impunere, care, în general, sunt cu 5 - 7 tranşe.
Spre exemplu, cota minimă în baremul de impunere este de 18% în Italia şi Spania, 19,9% în Germania, 20% în Irlanda, 21% în Austria, 25% în Belgia şi 36% în Danemarca.
Cota minimă din baremul de impunere trebuie privită însă şi prin prisma modului în care se acorda venitul minim NEimpozabil de fiecare ţară.
Spre exemplu, într-o ţară care nu acordă deduceri (lucru care nu se întâmplă în ţările dezvoltate), dar care practică cota unică de impunere de 15%, fiscalitatea este mult mai mare, chiar foarte apăsătoare pentru marea majoritate a salariaţilor, faţă de o altă ţară în care se acordă numeroase şi profunde măsuri de protecţie socială, în special pe calea deducerilor la calculul venitului impozabil, dar care practică o cotă unică dublă faţă de cealaltă ţară, de 30%.
Judecând după aparenţe, numai pe baza cotei unice practicate (fără a intra în profunzimea sistemului fiscal), rezultă că ţara cu cota de 15% are o fiscalitate la jumătate faţă de cea cu cota de 30%, cu toate că realitatea este inversă.
Spre exemplu, aşa după cum am mai arătat, în ţara noastră, în anii 2005 şi 2006, toţi salariaţii care au obţinut un venit brut de până la 7.831.000 lei ROL şi au avut 4 sau mai multe persoane în întreţinere, pentru care au beneficiat de reduceri fiscale, nu plăteau nici un leu impozit.
În cazul în care nu s-ar fi acordat acest venit neimpozabil sub forma deducerilor personale, aceştia erau plătitori de impozit pe salariu/venit, indiferent cât de mică era cota de impozit (chiar şi în cazul în care acesta ar fi fost de 1%).
Subliniez acest aspect pentru a atrage atenţia asupra (1) concluziilor total eronate la care se ajunge judecând simplist sistemele fiscale şi (2) necesităţii adoptării deciziilor cu privire la sistemul de impunere ce urmează a fi introdus numai după o temeinică fundamentare ştiinţifică, prin antrenarea specialiştilor autentici în domeniul fiscalităţii, şi nu după alte criterii, precum cele politicianiste.

5. Impozitarea progresivă şi statul bunăstării sociale

„Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult”.
(Luca 12:48.)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, unii lideri politici din Europa de Vest au luat o serie de măsuri care au produs o schimbare istorică a rolului statului în economie.
Bismarck în Germania, Gladstone şi Disareli în Marea Britanie (începând cu anul 1880), urmaţi mai târziu de Franklin Roosevelt în SUA (în jurul anului 1940), au introdus noul concept al responsabilităţii statului pentru bunăstarea populaţiei, care este „statul bunăstării”.
Mai precis, conceptul de „stat al bunăstării” exprimă responsabilitatea statului pentru asigurarea minimului mijloacelor de existenţă necesare întregii populaţii, concept revoluţionar în gândirea politică şi economică.
Politicienii şi economiştii din statele dezvoltate au înţeles că nu se mai poate concepe dezvoltarea economică şi socială a unei ţări în condiţii de „bogăţie în mijlocul sărăciei”.
„Dacă o societate liberă nu-i poate ajuta pe cei mulţi şi săraci, ea nu-i poate salva pe cei puţini şi bogaţi” (J.F. Kennedy).
Între standardele internaţionale de apreciere, de evaluare a gradului de dezvoltare economică şi socială a unei ţări, „gradul de sărăcie” reprezintă unul dintre indicatorii cei mai importanţi.
Indiferent cât de mulţi oameni bogaţi ar avea o ţară, indiferent cât de mare este bogăţia acestora şi a ţării respective, indiferent cât de multe persoane trăiesc bine şi foarte bine, atât timp cât în ţara respectivă mai sunt numeroși oameni care mor de foame, o asemenea ţară nu îndeplineşte standardele de ţară dezvoltată, civilizată, prosperă, cu un nivel de trai decent.
În ziua de astăzi statului îi revine principala responsabilitate pentru asigurarea securităţii economice şi sociale a întregii populaţii.
Anglia este patria în care s-a născut (la sfârşitul secolului al XVIII-lea) doctrina liberală predominantă în perioada capitalismului ascendent, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul „laissez - faire”, care se traduce prin „lasă-i să facă ce vor, inclusiv îmbogăţirea unora prin sărăcirea altora, care pot să şi moară de foame, întrucât statul trebuie să evite orice intervenţie în activitatea economică”. Dar tot Anglia este ţara în care s-a născut „proiectul statului asistenţial britanic”, adică „statul bunăstării”.
În 1942, „Raportul Beveridge” propunea  în Regatul Unit o „reglementare de perspectivă, ca parte a unei largi reconstrucţii economice şi sociale, de îndată ce victoria în război va fi asigurată."
Raportul Beveridge a devenit astfel „proiectul statului asistenţial britanic”.
Măsurile iniţiate ulterior au avut scopul de a crea, pentru fiecare cetăţean, „securitate din leagăn şi până la moarte”, aşa după cum proclama, în anul 1948, ziarul The Times într-un editorial al său.
„Statul asistenţial” a fost şi este înţeles ca sinonim al unui „stat al asigurării securităţii economice şi sociale pentru întreaga populaţie din leagăn şi până la moarte”.
Înfăptuirea unui asemenea nobil scop a presupus o concepţie nouă, revoluţionară, privind relaţia dintre stat şi individ în cadrul societăţii capitaliste, respectiv acceptarea necesităţii intervenţiei extensive a statului în întreaga activitate economică şi socială, inclusiv printr-un sistem de impozitare progresivă, în scopul redistribuirii veniturilor şi bogăţiilor.
Introducerea impozitării progresive şi, ulterior, a impozitului pe venit nu ar fi avut loc niciodată dacă nu se punea problema înfăptuirii „statului asistenţial”, „statului bunăstării”, al cărui scop esenţial este de „a asigura fiecărui cetăţean securitate economică şi socială din leagăn şi până la moarte”, securitate care începe cu asigurarea minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare.
Aceste mijloace nu se pot asigura fără aplicarea unui sistem de impunere bazat pe impunerea progresivă, singura care asigură o redistribuire raţională şi echitabilă a veniturilor şi bogăţiilor.
Impozitarea progresivă a apărut, a fost şi este promovată din necesitatea înfăptuirii statului bunăstării sociale, care are ca principiu fundamental stimularea îmbogăţirii nelimitate, a cât mai multor cetăţeni ai săi, dar (1) nu prin sărăcirea altora, şi (2) în condiţii de securitate economică şi socială pentru întreaga populaţie, adică de asigurare a minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare membru al său.
Prosperitatea şi îmbogăţirea, nelimitată, a unora nu poate avea loc în condiţii de pace socială cu cei mulţi atâta timp cât sunt şi oameni care mor de foame din cauza sărăciei.
În secolul XXI noţiunea de „societate modernă” devine tot mai incompatibilă cu noţiunea de bogăţie în mijlocul sărăciei.
Nimeni nu are nimic cu oameni bogaţi atâta timp cât nu mai există şi persoane care mor de foame din cauza sărăciei.
Conceptul de „îmbogăţire a unora prin sărăcirea altora” este înlocuit cu cel de „îmbogăţire a unora în condiţii de prosperitate şi bunăstare a tuturor”.
Realizările deja obţinute pe această linie de unele dintre țările dezvoltate confirmă temeinicia şi trăinicia acestei concepţii noi, care va căpăta tot mai mult teren în viitor.

6. Efecte generate de introducerea cotei unice

„Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663).

Introducerea cotei unice generează următoarele efecte:
1) un avantaj, direct, enorm de mare în impozitare, pentru cei cu venituri mari şi foarte mari constând, în principal, într-o reducere cu până la 60% a impozitelor, şi
2) creşterea, în special indirectă, a poverii fiscale pentru cei cu venituri mici.
Creşterea poverii fiscale, la cei cu venituri mici, nu rezultă din calculul direct al aplicării cotei unice ci, indirect, din sporirea fiscalităţii la celelalte impozite şi taxe, în special:
a) la impozitele indirecte, precum accizele, taxa pe valoarea adăugată, care sunt invizibile, ascunse în preţul produselor şi tariful serviciilor;
b) la impozitele şi taxele locale;
c) prin cotei de impozitare pe dividendele persoanelor fizice, precum de la 5% în anul 2004, la 16% în anul 2006;
d) prin dublarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor, de la 1,5% la 3%) etc.
Aplicarea cotei unice în ţara noastră, de 16%, începând cu 1 ianuarie 2005, surprinde şi nedumereşte cu atât mai mult cu cât toate ţările dezvoltate, inclusiv cele ale Uniunii Europene, aplică impunerea progresivă, iar dintre acestea cele mai multe, au introdus, de circa 20 de ani, şi impozitul pe venitul global.
Impozitul pe venitul global este forma de impozitare progresivă perfectă întrucât (1) asigură înfăptuirea principiilor de echitate fiscală şi socială, (2) asigură veniturile necesare bugetului de stat în condiţii de consens social, din punct de vedere al majorității populației, cu privire la echitatea sistemului fiscal.
Aşa după cum am mai arătat, introducerea taxei pe valoarea adăugată (începând cu 1 iulie 1993) şi a impozitului pe venitul global (începând cu 1 ianuarie 2000) a avut loc ca urmare a necesităţilor de aliniere a legislaţiei din ţara noastră la legislaţia Uniunii Europene, aceasta fiind de fapt şi o condiţie de îndeplinit de către România pentru a fi primită în rândurile acestei organizaţii.
Introducerea cotei unice generează numeroase şi deosebit de mari consecinţe în plan practic, atât pentru bugetul de stat, cât şi pentru contribuabili.
În aprecierea efectelor generate, în plan practic, de introducerea cotei unice trebuie, făcută distincţie între abordările politicianiste faţă de cele rezultate din studiile cu o temeinică fundamentare ştiinţifică.
Evidenţierea corectă a efectelor generate de introducerea cotei unice se poate asigura numai în condiţiile în care, pentru aceleaşi venituri, se calculează impozitul, atât în baza prevederilor legale care reglementau impozitarea progresivă în anul 2004, cât şi a celor care au reglementat impozitarea pe bază de cotă  unică în anii 2005 şi 2006 (cota unică fiind introdusă începând cu 1 ianuarie 2005).
În acest scop s-au luat în calcul 15 niveluri salariale (a se vedea anexele nr. 5  şi nr. 6, având ca puncte de referinţă:
a) salariul lunar de bază minim brut pe ţară, de 2.800.000 lei în anul 2004, de 3.100.000 lei în anul 2005 şi de 3.300.000 lei ROL în anul 2006;
b) salariul lunar mediu brut pe ţară, de 7.682.000 lei în anul 2004, de 9.211.000 lei în anul 2005 şi de 10.770.000 lei ROL în anul 2006;
c) veniturile lunare dintre cele mai mari obţinute de unele persoane în România, în jur de 800.000.000 lei,  în echivalent euro de circa 20.000 – 22.000 euro.
Întrucât venitul cel mai mare, de 800.000.000 lei lunar, obținut în anul 2005, luat în calcul în această analiză generează neîncredere unor persoane, în sensul că nu există asemenea venituri salariale lunare, se impune precizarea ca mass-media a exemplificat, de mai multe ori, persoane care obţin asemenea venituri.
Edificator în acest sens este, de exemplu, articolul „20.000 de dolari pe lună? Nici nu mă gândesc”, publicat în ziarul Financiar din 20 februarie 2004, în care se arată că „În cadrul proceselor de recrutare pe care le-am derulat am avut mai mulţi candidaţi români pentru un post de conducere în sistemul bancar care au refuzat un salariu lunar net de 20.000 de dolari şi celelalte beneficii acordate, care depăşeau valoarea salariului...”. „Există şi salarii mai ridicate, dar acestea sunt excepţii. Cel mai mare salariu pe care l-am văzut în România a fost de 500.000 dolari brut pe an (peste 40.000 de dolari lunar) oferit pentru poziţii de preşedinţi sau vicepreşedinţi de bănci”.
Am făcut aceste precizări pentru a se înţelege faptul că venituri salariale şi asimilate salariilor de 500 – 800 milioane lei ROL lunar au fost reale în anul 2005. Ele au fost încasate lunar de mai multe persoane fizice, fapt pentru care trebuie avute în vedere, inclusiv în elaborarea sistemului fiscal.
În anexele numărul 5 şi numărul 6 se prezintă situaţia comparativă a impozitelor rezultate, pentru aceleaşi venituri, atât în cazul impozitării progresive, aplicate în anul 2004, cât şi în cazul impozitării bazate pe cota unică aplicată în anii 2005 şi 2006.
Anexa nr. 6/1.
Calculul impozitului la un contribuabil, cu 4 persoane în întreţinere,
la unitatea unde are funcţia de bază.

Nr. crt.    Venitul brut (V.br.)    Venitul impozabil
(V.iz.) în 2004    Impozitul datorat (Iz.)1
în 2004    Venitul impozabil (V.iz.) în 2005     Impozitul datorat
 în 2005    Diferenţa de impozit anul 2005 faţă de anul 2004
0    1    2    3    4    5    6=5-3
1    2.800.000    -3.980.000    —    -4.176.000    —    —
2    3.100.000    -3.727.000    —    -3.927.000    —    —
3    5.000.000    -2.150.000    —    -2.350.000    —    —
4    7.591.000    0    —    -200.000    —    —
5    7.682.000    76.000    14.000    -124.000    —    – 14.000
6    9.211.000    1.345.000    242.000    1.145.000    183.000    – 59.000
7    10.000.000    2.000.000    360.000    1.800.000    288.000    – 72.000
8    15.000.000    6.150.000    1.312.000    7.550.000    1.208.000    – 104.000
9    20.000.000    10.300.000    2.534.000    13.300.000    2.128.000    – 406.000
10    40.000.000    26.900.000    9.012.000    33.200.000    5.312.000    – 3.700.000
11    70.000.000    51.800.000    18.972.000    58.100.000    9.296.000    – 9.676.000
12    100.000.000    76.700.000    28.932.000    83.000.000    13.280.000    – 15.652.000
13    200.000.000    159.700.000    62.132.000    166.000.000    26.560.000    – 35.572.000
14    500.000.000    408.700.000    161.732.000    415.000.000    66.400.000    – 95.332.000
15    800.000.000    657.700.000    261.332.000    664.000.000    106.240.000    – 155.092.000

Anexa nr. 6/2
Calculul impozitului la un contribuabil, fără nici o persoană în  întreţinere,
la unitatea unde are funcţia de bază.

Nr. crt.    Venitul brut (V.br.)    Venitul impozabil
(V.iz.) în 2004    Impozitul datorat (Iz.)1
în 2004    Venitul impozabil (V.iz.) în 2005     Impozitul datorat
 în 2005    Diferenţă de impozit anul 2005 faţă de anul 2004
0    1    2    3    4    5    5=6-3
1    2.800.000    24.000    4.000    - 176.000    0    - 4.000
2    3.100.000    273.000    49.000    73.000    12.000    - 37.000
3    5.000.000    1.850.000    333.000    1.650.000    264.000    - 69.000
4    7.591.000    4.000.000    800.000    3.800.000    608.000    - 192.000
5    7.682.000    4.076.000    817.000    3.876.000    620.000    - 197.000
6    9.211.000    5.345.000    1.109.000    5.145.000    823.000    - 286.000
7    10.000.000    6.000.000    1.270.000    5.800.000    928.000    - 342.000
8    15.000.000    10.150.000    2.483.000    9.950.000    1.592.000    - 891.000
9    20.000.000    14.300.000    3.972.000    14.100.000    2.256.000    - 1.716.000
10    40.000.000    30.900.000    14.252.000    33.200.000    5.312.000    - 8.940.000
11    70.000.000    55.800.000    20.572.000    58.100.000    9.296.000    - 11.276.000
12    100.000.000    80.700.000    30.252.000    83.000.000    13.280.000    - 16.972.000
13    200.000.000    163.700.000    63.732.000    166.000.000    26.560.000    - 37.172.000
14    500.000.000    412.700.000    163.332.000    415.000.000    66.400.000    - 96.932.000
15    800.000.000    661.700.000    269.932.000    664.000.000    106.240.000    - 156.692.000

Din analiza datelor înscrise în cele două anexe se desprind următoarele CONCLUZII:
1. În cazul contribuabililor cu minimum 4 persoane în întreţinere,  pentru veniturile obţinute la unitatea unde au funcţia de bază
Pentru a se asigura comparabilitatea datelor, veniturile şi impozitele sunt exprimate în lei vechi, în ROL.
Persoanele cu venit lunar de până la 7.591.00 lei, inclusiv în anul 2004, care reprezintă marea majoritate a populaţiei, nu înregistrează nici o reducere de impozit din aplicarea cotei unice.
La venituri brute lunare începând cu 7.682.000 lei, inclusiv (= salariul lunar mediu brut pe ţară în anul 2004), şi până la 10.000.000 lei inclusiv, reducerea de impozit este nesemnificativă, în valoare echivalentă de câteva pâini, fiind cuprinsă între 14.000 lei şi 72.000 lei.
Reducerea de impozit rămâne destul de mică (raportată la asemenea venituri) şi la persoanele care obţin venituri de 15 - 20 milioane lei.
Începând cu veniturile de peste 40.000.000 lei lunar, reducerea de impozit începe să devină de zeci de milioane şi chiar de peste 155.000.000 lei.
Pentru persoanele fizice care obţin printre cele mai mari venituri din România, în echivalent de circa 20.000 euro lunar, reducere de impozit care rezultă din aplicarea cotei unice, de 16%, ajunge până în jur de 60%, respectiv de circa 155.000.000 lei lunar.
Reducerea de impozit, de peste 155.000.000 lei lunar, de care beneficiază unele persoane în anul 2005 ca urmare a introducerii cotei unice, de 16%, reprezintă salariul a 50 de persoane care muncesc câte o lună de zile pentru a primi salariul minim brut pe ţară, de 3.100.000 lei în anul 2005.
2. În cazul contribuabililor fără nici o persoană în întreţinere,  pentru veniturile obţinute de la unitatea unde au funcţia de bază
Din anexa nr. 6 rezultă că şi în cazul contribuabililor fără nici o persoană în întreţinere, pentru veniturile obţinute de la unitatea unde au funcţia de bază, reducerea de impozit este nesemnificativă, la cei cu venituri mici, şi deosebit de mare, la cei cu veniturile foarte mari.
Un asemenea sistem de impunere nu este specific unui stat care promovează principiile echităţii fiscale şi sociale, principii care se bazează pe impunerea progresivă.


7. Cine câştigă şi cine pierde din aplicarea cotei unice

„Cei mici, de când este lumea, au suferit din pricina ticăloşiilor celor mari”.
(La Fontaine, Fabule, II, 4, „Taurii şi broaştele”).

Din anexele alăturate rezultă cu claritate că persoanele cu venituri mici şi cu mai multe persoane în întreţinere nu câştigă nici cel puţin un leu reducere de impozit ca urmare a aplicării cotei unice.  
În schimb, persoanele cu venituri mari şi foarte mari beneficiază lunar de o reducere de impozit direct proporţională cu mărimea venitului, ajungând până la 160.000.000 lei lunar, care reprezintă salariul a 50 de persoane care muncesc câte o lună de zile pentru a primi salariul minim brut pe ţară, de 3.100.000 lei în anul 2005.
Acestea sunt efectele directe şi imediate ale aplicării cotei unice, de 16%, începând cu 1 ianuarie 2005.
După aplicarea cotei unice ponderea impozitelor în totalul veniturilor a crescut substanţial la cei cu venituri mici.
Altfel spus, introducerea cotei unice are ca efect redistribuirea obligaţiilor fiscale, reducându-se foarte mult impozitele datorate la cei cu venituri mari şi foarte mari şi crescând substanţial la cei cu venituri mici, atât ca pondere în total venituri, cât şi în cifre absolute.
 Într-un asemenea caz, este vorba de o redistribuire fiscală negativă, în care se ia de la cei săraci pentru a se da celor bogaţi.
Aceste proces de redistribuire fiscală negativă se face, în cea mai mare măsură, pe seama impozitelor indirecte (accize, taxa pe valoare adăugată etc.), care sunt invizibile pentru omul de rând, fiind ascunse în preţul produselor şi în tariful serviciilor.
Prin introducerea cotei unice a rezultat, la nivelul anului 2005, un imens gol de venituri bugetare de circa 46.000 miliarde lei.
Acest gol foarte mare de „venituri bugetare” a trebuit completat, întrucât, în caz contrar, statul nu mai putea funcţiona corespunzător, programele economice şi sociale ale Guvernului şi partidului (coaliţiei de partide) aflate la putere nu mai puteau fi realizate integral şi în termenele stabilite, ceea ce ar fi generat numeroase şi grave consecinţe pe plan economic şi social.
Pentru acoperirea golului de venituri bugetare generat de reducerea masivă a impozitelor la cei cu venituri mari şi foarte mari s-au mărit și „diversificat” continuu atât impozitele directe, cât şi impozitele indirecte, în special accizele şi taxa pe valoarea adăugată.
Creşteri deosebit de mari au avut loc permanent şi la impozitele şi taxele locale.
Concomitent cu creşterea impozitelor au avut loc continuu şi introducerea unor noi obligaţii bugetare (impozite, taxe, contribuţii).
„Dacă mizeria celor săraci nu este cauzată de legile naturii, ci de instituţiile noastre, atunci mare este păcatul nostru.”. (Charles Darwin,1839, Voyage of the Beagle, capitolul cu privire la sclavie).
Întrucât creşterile la impozitele directe sunt „vizibile”, cu impact direct asupra contribuabililor şi familiilor lor, care cuprind efectiv întreaga populaţie a ţării, se va avea grijă ca sporirea acestora să nu genereze o stare de nemulţumire generală, în masă, ceea ce ar da naştere la profunde nemulţumiri pe plan social, care pot genera adevărate revolte fiscale, cu consecinţe imprevizibile.
Impozitele indirecte, în special accizele şi taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse în preţul produselor şi în tariful serviciilor, nu sunt vizibile, rămân necunoscute populaţiei.
Omul de rând, când merge să cumpere pâinea cea de toate zilele şi celelalte produse strict necesare existenţei sale, nu are de unde să ştie dacă acestea conţin sau nu tva și accize (care, ambele însumate, ajung, în unele perioade, să aibă o pondere de până la 70% din prețul unor produse), iar dacă da, cât de mari sunt acestea.
Onestul cetățean se consolează cu idea că viaţa este grea, tot mai grea, ca urmare şi a „preţurilor tot mai mari”, preţuri a căror mărime şi evoluţie (mereu crescândă, cu până la 30 – 50%, la unele produse, numai în anul 2022 ) se datorează, unele în foarte mare măsură, creşterii impozitelor, atât ca număr, cât şi ca nivel.
Aşa după cum este cunoscut, impozitele indirecte, precum accizele şi taxa pe valoare adăugată, sunt inechitabile, întrucât generează  o impunere regresivă.
Impunerea regresivă constă în faptul că, procentual, pe calea impozitelor se ia o parte mai mare din venitul persoanelor sărace şi mai puţin din venitul persoanelor bogate sau, altfel spus, creşterea impozitelor, ca pondere în total venituri, este mult mai mare la cei cu venituri mici decât la cei cu venituri mari.
Prin introducerea cotei unice are loc o reducere imensă a impozitelor directe la cei cu venituri mari şi foarte mari, generând un gol de venituri bugetare, gol care se acoperă de la cei cu venituri mici, atât prin creşterea numărului impozitelor, în special a celor indirecte, suportate în cea mai mare parte de marea majoritate a populaţiei, cât şi prin creşterea obligaţiilor fiscale la cele existente (procentual sau în cifre absolute).
Echitatea fiscală şi socială a unui sistem de impozitare bazat pe cota unică este asemenea unei haiducii inverse, prin care se ia de la cei săraci şi se dă celor bogaţi.
Cu asemenea politici fiscale, care încalcă chiar şi cele mai elementare principii de echitate (dreptate) fiscală şi socială, nu se poate înfăptui nici statul bunăstării sociale şi nu se poate asigura nici pacea socială.
Este o problemă de timp până se vor constata gravele neajunsuri ale unei asemenea politici fiscale, care pot genera grave fenomene pe plan economic, social şi politic.
Cu o politică fiscală bazată pe cota unică nu se pot promova:
1) autenticele principii de echitatea (dreptatea) fiscală şi socială,
2) eficienţa şi prosperitatea şi cu atât mai mult nu se va reduce sărăcia,
3) înfăptuirea statului bunăstării sociale, a „statului asistenţial din leagăn până la moarte”, care este un obiectiv major în țările dezvoltate.

8. De ce nu se vrea introducerea impozitării progresive ?

„Adesea întreaga cetate suferă din pricina unor oameni răi” (Hesiod).
 „Când domnesc nelegiuiţii, oamenii se prăpădesc”. sau
„Domnia nelegiuiţilor, înseamnă ruina oamenilor” (Vulgata, Proverbia., 28, 12), şi

La întrebarea „De ce nu se vrea aplicarea impozitării progresive ?”, răspunsul este simplu: din cauză că puterea de decizie în adoptarea legii, prin care să se introducă impozitarea progresivă, este la cei cu venituri mari, foarte mari, exorbitante, care și-au făcut sisteme de salarizare proprii după propriul interes, pe baza cărora să obțină asemenea venituri.
Spre exemplu, aşa după cum a relatat pe larg mass-media , în anul 2012 preşedintele Comisii de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), numit în funcţie după criterii politicianiste, a avut un salariu lunar de peste 30.000 de euro, iar în lunile noiembrie şi decembrie 2012 a încasat, cu prime şi cu sporuri, un venit salarial total de 151.851 de euro (adică aproape 76.000 de euro într-o lună). În ultimele două luni ale anului 2013, preşedintele ASF, numit în funcţie tot după criterii politicianiste, a încasat un venit salarial brut total de 72.094 de euro, iar prim-vicepreşedintele 69.043 de euro, dintre care 50.946 de euro în luna decembrie 2013.
Ulterior s-a dovedit că aceștia au desfășurat activități și incompetente și infracționale, fapt pentru care unul dintre aceștia a și ajuns la închisoare.
Acestea sunt veniturile numai dintr-o singură sursă, din banii publici, de la o unitate „de stat”, unde își au funcția de bază, dar (aproape) toți asemenea „iluștrii conducători” mai au și până la alte 5 - 6 surse de venit (precum din membru în până la 3 consilii de administrație, membru în până la 3 adunări generale a acționarilor, cadru didactic universitar cu mai multe norme etc.) de unde unii mai încasează până la 10.000 de euro.  
Prin aplicarea impozitului pe venitul global, la sfârșitul fiecărui an, s-ar evidenția toate aceste surse și s-ar calcula impozitul final prin cumularea acestora.
Bugetarii de lux, situaţi mai presus de lege, cu venituri exorbitante, tocmai acest lucru nu-l doresc:
1) să nu li se cunoască toate sursele de venit, la cei mai mulți pe cât de mari, pe atât de nemeritate și
2) să nu plătească impozite cu cote mai mari.
În mediul privat, unde se plătește numai munca, unde venitul este în funcție de munca prestată, chiar și la cei mai de succes oameni (direct productivi) prin puterea minții lor, sunt destul de rare cazurile în care veniturile lunare sunt de 3.000 – 5.000 de euro.
În timp ce milioanele de cetățeni onești muncesc mult și din greu pentru un salariul din care abia își duc existența, numărul „bugetarilor de lux” (parazitari) a crescut de circa 10 ori din 1990 și până în prezent, iar veniturile nemeritate ale acestora au ajuns să fie, la unii dintre aceștia, de până la 50 de ori mai mari decât salariul minim pe economie.
Este ușor de înțeles că, în condițiile în care România a ajuns să fie dominată de sute de mii de bugetarii de lux, situaţi mai presus de lege, cu venituri exorbitante, nu are cum să se introducă nici impozitarea progresivă și nici un sistem de pensii bazat numai și numai pe principiul contributivității.
Aceștia nu numai că nu se mulțumesc cu asemenea salarii exorbitante, dar la fel procedează și cu sistemul de pensii.
De pildă, cea mai mare pensie încasată în România depășește 78.000 de lei, însă contribuțiile ar acoperi o pensie de puțin peste 5.000 de lei; restul de 73.000 de lei este încasată, nemeritat, din bani publici (fără să fi contribuit la sistemul de pensii), pe baza unor legi speciale (a se vedea https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/ministrul-muncii-cea-mai-mare-pensie-din-romania-de-78-000-de-lei-ar-trebui-sa-fie-de-doar-5-000-de-lei-bani-din-contributivitate-1433018).
Trist, foarte trist, cu atât mai mult cu cât tot omul constată că jaful din banul public continuă la un nivel tot mai mare.
În România, aşa după cum constată tot omul de rând, „Forţa Dreptului” este învinsă tot mai mult de mefistofelicii promotori ai „Dreptului Forţei”.
„[…]Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi, fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,[…]”.
                                      (Alexandru Vlahuţă, „Cârmacii”).

9. Impunerea bazată pe capitaţie – factor generator de revolte sociale

Exemplul cel mai semnificativ de greşeală în elaborarea politicii fiscale, care a generat o adevărată revoltă fiscală, care a condus la răsturnarea guvernului aflat la conducerea ţării, îl oferă guvernarea Thatcher din Marea Britanie, din anul 1990 .
Guvernarea Thatcher a dispus înlocuirea impozitelor existente cu capitaţia.
Capitaţia fiind un impozit fix pe o persoană, generează următoarele efecte:
1. Înregistrarea celor mai mici cheltuieli cu stabilirea, cu constatarea, cu urmărirea şi cu încasarea impozitelor; ca urmare, capitaţia nu conduce la situaţii de ineficienţă. Înregistrându-se cele mai mici cheltuieli cu stabilirea şi cu încasarea impozitelor, capitaţia este de departe cel mai eficient impozit. Ca urmare, dacă s-ar avea în vedere numai considerentele de ordin economic (principiul eficienţei impozitelor), capitaţia s-ar situa pe primul loc din acest punct de vedere.
2. Capitaţia, având un preponderent caracter regresiv al cotelor de impozitare, conduce la cele mai mari inechităţi în rândul contribuabililor. Cu cât discrepanţele sunt mai mari între veniturile membrilor societăţii, cu atât mai mare este gradul de inechitate în impozitare. Deci, din punct de vedere politic, capitaţia este impozitul care nu este agreat de marea majoritate a populaţiei, fapt pentru care în prezent nu se mai găsește în programele electorale ale partidelor politice.
Motivul principal care a fost avut în vedere de guvernarea Thatcher din Marea Britanie, la introducerea acestui impozit, a fost acela al „guvernului ieftin”, conform căruia aparatul pentru stabilirea şi încasarea impozitelor va genera cele mai mici cheltuieli, care vor conduce şi la reducerea cheltuielilor cu întregul aparat de stat.
Desigur că s-a avut în vedere şi faptul că acest impozit generează serioase inechităţi în rândul contribuabililor, dar s-a considerat că  „oamenii nu vor emigra şi nici nu se vor sinucide pentru a evita impozitarea, astfel încât distorsiunile economice vor fi minime”.
O asemenea decizie pare inexplicabilă într-o ţară ca Marea Britanie, cel puţin din următoarele considerente:
a) este o ţară cu o autentică democraţie şi cu un mare grad de educaţie fiscală a contribuabililor;
b) principiile de echitate fiscală, care sunt ridicate la rangul de principiu constituţional, nu lipsesc din programul electoral şi de guvernare al nici unui partid politic şi guvern;
c) atât măsurile de ordin politic, cât şi cele de ordin fiscal şi economic, sunt temeinic fundamentate şi corelate între ele şi au în vedere protecţia socială a cetăţenilor aflați în stare de sărăcie (dar nu din lenevie);
d) populaţia, care are o bună pregătire fiscală (la nivelul obligaţiilor fiscale personale, în condiţiile aplicării fiecăruia din sistemele de impozitare practicate), cunoaşte foarte bine că acest sistem de impozitare este inechitabil şi împovărător pentru familiile cu venituri reduse; altfel spus, populaţia ştie precis un lucru: capitaţia este un impozit cu un puternic caracter regresiv, fiind cu atât mai împovărătoare cu cât veniturile unei persoane şi, respectiv, ale unei familii, sunt mai mici. Cu cât veniturile unui contribuabil sunt mai mari, cu atât mai mult impozitul stabilit, după acest sistem, capătă o pondere tot mai mică faţă de venitul impozabil), devenind derizoriu, insignifiant, ridicol chiar de la un anumit nivel al veniturilor.
Greşeala guvernării Thatcher de a subestima reacţia populaţiei faţă de introducerea unui asemenea sistem de impozitare a fost de neiertat: atacurile populaţiei faţă de un asemenea sistem de impozitare, susţinute şi de figuri proeminente – aparţinând, în special, domeniului politic şi economic – au avut un rol-cheie în răsturnarea guvernării Thatcher, după 11 ani de succese.
Aceasta ilustrează, în modul cel mai convingător, că economia şi politica nu se ghidează numai după eficienţă.
Din punctul de vedere al marii majorităţi a populaţiei, într-o ţară cu o autentică democraţie şi care doreşte să realizeze statul bunăstării sociale, principiile de echitate fiscală sunt mai puternice decât cele de eficienţă.
Din cele de mai sus se mai desprinde o concluzie foarte importantă: dificultatea alegerii între eficienţă şi echitate în elaborarea politicii economice, în general, şi a celei fiscale în special.
Personal consider că episodul capitaţiei din Marea Britanie, din anul 1990, a pus capăt definitiv practicării unui asemenea sistem de impozitare, indiferent cât de mici sunt cheltuielile cu stabilirea şi cu încasarea impozitelor, indiferent cât de scăzut este impozitul stabilit pe bază de capitaţie şi indiferent cât de ridicat este standardul de viaţă şi mărimea veniturilor populaţiei.
Un „guvern ieftin” nu trebuie să se realizeze prin inechităţi fiscale.
Un „guvern ieftin” trebuie să se bazeze pe:
1) respectarea unor autentice principii de echitate fiscală;
2) existenţa unei legislaţii clare, precise, la modul imperativ şi stabile în timp;
3) un aparat fiscal redus, bine pregătit profesional, cu o conduită ireproşabilă şi performant în activitate;
4) întregul aparat de stat trebuie să fie cât mai eficient şi mai puţin costisitor: redus ca număr, compus din elite şi profesionişti şi cu venituri decente;
5) o preocupare permanentă nu numai pentru sporirea veniturilor bugetare, dar şi pentru reducerea cheltuielilor bugetare, concomitent cu creşterea eficienţei folosirii banului public.
Pentru o mai bună edificare asupra impozitului pe cap de locuitor, consider că se impune a cunoaşte modul în care este prezentat acest „impozit pe cap de locuitor” (capitaţia) în Dicţionarul de politică Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
„Impozit pe cap de locuitor. În funcţie de diferitele sensuri ale lui poll |vot, cap, n.t.], termenul are două sensuri diferite, dar de o remarcabilă convergenţă:
1) Un impozit fix perceput pe cap de locuitor (poll însemnând „cap de om", deci „persoană pe o listă"). Două vestite impozite pe cap de locuitor au fost percepute în Anglia: unul în 1381 (în realitate al treilea dintr-o serie începută în 1377) şi unul în 1990. Impozitul din 1381 a fost descris la vremea sa drept „nemaiauzit până acum". Era greu de colectat şi a fost în mare parte eludat în locurile inaccesibile pentru perceptori, cum era Cornwall. A dus la răscoale serioase, iar Savoy Palace (lângă actuala Trafalgar Square) a fost incendiat. A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei. Impozitul din 1990 (în Scoţia 1989) a fost şi el greu şi sâcâitor de colectat şi a fost în mare parte eludat în locuri pe care perceptorii le-au găsit greu accesibile, ca de exemplu „inima Londrei". A dus la revolte serioase, iar clădiri din Trafalgar Square au căzut pradă focului. A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei. Cu toate acestea, se pare că a adus un beneficiu neaşteptat conservatorilor, care 1-au introdus. Dându-le votanţilor mai puţin bogaţi motive de a dispărea din registrul electoral, conservatorii au câştigat alegerile generale din 1992, la o diferenţă mai mare decât ar fi făcut-o altfel.
2) Taxă percepută ca o precondiţie de înregistrare ca alegător (poll însemnând „numărarea de voturi la o alegere"). A fost utilizată în statele din sudul Statelor Unite, drept una dintre căile de a-i împiedica pe cetăţenii negri să voteze (-> drepturi civile) şi a fost declarată neconstituţională în alegerile federale prin Amendamentul 24 la Constituţie (1964).
Deoarece registrul electoral a fost una din sursele utilizate în alcătuirea registrului de impozitare pe cap de locuitor în Marea Britanie, acesta are un efect similar (fără îndoială în mod neintenţionat) cu acela al impozitului în sensul 2”.

Bibliografie

Grigorie N. Lăcriţa. Impozitul pe venitul global. Editor Tribuna economică, Bucureşti, 2000. ISBN 973-9348-66-1. 340 pg.
Grigorie N. Lăcriţa (coordonator). Impozitul pe venitul global. Întrebări şi răspunsuri. Editura Eficient, Bucureşti, 2001. ISBN 973-9366-64-3. 288 pg.
Grigorie N. Lăcriţa. Evitarea dublei impuneri. Editura Sitech, Craiova, 2003. ISBN 973-657-382-6. 294 pg.
Grigorie N. Lăcriţa. Evitarea dublei impuneri pentru veniturile din muncă. Editura Universitaria, Craiova, 2003. ISBN 973-8043-403-3. 296 pg.
Grigorie N. Lăcriţa (coordonator). Impozitarea veniturilor din muncă. Editura Sitech, Craiova, 2004. ISBN 973-657-645-9. 124 pg.
Grigorie N. Lăcriţa. Impozitul pe venit. Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 2006. ISBN (10) 973-688-067-2; ISBN (13) 978-973-688-067-4. 156 pg.
Grigorie N. Lăcriţa (coordonator). Impozitarea progresivă. Editura Tehnică, Bucureşti, 2010. ISBN 978-973-31-2367-5, 260 pg.
Grigorie N. Lăcriţa (coordonator). Impozitarea progresivă sau pe bază de cotă unică? Editura Sitech, Craiova, 2010. ISBN 978-606-11-0722-3, 150 pg.
Grigorie N. Lăcriţa (coordonator). Metode de impozitare. Impozitul forfetar. Impunerea pe bază de norme de venit. Probleme şi soluţii de impozitare. Editura Sitech, Craiova, 2010. ISBN 978-606-11-0755-1, 212 pg.
Dr. N. Grigorie Lăcriţa. „Metode pentru evitarea dublei impuneri” , Editor Tribuna economică, Bucureşti, 2014, ISBN 978-973-688-368-2, 158 pg.
Samuelson A. Paul, Nordhaus D. William: Economie politică, Editura Teora, Bucureşti 2000.
https://www.wall-street.ro/slideshow/International/131359/care-sunt-tarile-cu-cele-mai-mari-impozite-pe-venit.html?full#gref
 https://www.wko.at/site/mehrsprachige_info/Valori-actuale:-Impozit-pe-venit-pe-profit.html

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2022