UK Bookmakers

Curs valutar, devalorizare, revalorizare, depreciere, repreciere, reapreciere

Scris de N. Grigorie Lăcriţa. Posted in Economie


Rezumat. Cursul valutar de schimb înseamnă „preţul” unei monede exprimat în altă monedă, adică „preţul” la care se schimbă moneda unei ţări cu moneda altei ţări. Cotarea este  denumirea specifică pentru a exprima stabilirea cursului valutar. Cotarea valutară constă în determinarea cursului (preţului) la care se fac tranzacţiile pe piaţa valutară şi rezultă din raportul cerere-ofertă dintre monede. Moneda naţională reprezintă însemnul monetar, banul (de metal sau hârtie), care are curs legal pe teritoriul unui stat, care este admis şi utilizat într-o ţară. Valuta reprezintă unitatea monetară a unui alt stat, respectiv totalitatea mijloacelor de plată exprimate în moneda altui stat, care pot fi folosite în plăţile (decontările) internaţionale. Valuta forte este valuta care este acceptată ca mijloc de plată de mai multe ţări. Devalorizarea înseamnă ieftinirea, oficială, stabilită de banca naţională/centrală, a monedei naţionale, faţă de o altă monedă. Revalorizarea este inversul devalorizării. Revalorizarea înseamnă scumpirea, oficială, stabilită de banca naţională/centrală, a monedei naţionale, faţă de o altă monedă. Operaţiunile valutare reprezintă încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective.

Valuta înseamnă moneda naţională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere. Valute cotate sunt valutele menţionate în lista cursurilor de schimb ale pieţei valutare, comunicată de banca naţională/centrală a unei ţări. Piaţa valutară reprezintă piaţa pe care se efectuează operaţiuni de schimb valutar şi care cuprinde: a) piaţa valutară interbancară; b) piaţa valutară a caselor de schimb valutar; c) piaţa valutară a entităţilor care beneficiază de prevederi legale exprese. Piaţa valutară oficială exprimă operaţiunile valutare efectuate la cursul valutar stabilită de banca naţională/central. Piaţa valutară liberă exprimă operaţiunile valutare efectuate prin casele de schimb valutar şi prin băncile comerciale la cursul valutar stabilit "pe piaţa liberă", fătă nici o intervenţie şi/sau control din partea băncii naţionale/centrale. Deprecierea înseamnă scăderea, pe piaţa liberă (la casele de schimb valutar şi la băncile comerciale), a „preţului” unei monede, faţă de moneda altei ţări. Reprecierea este inversul deprecierii. Reprecierea înseamnă creştere, pe piaţa liberă (la casele de schimb valutar şi la băncile comerciale), a „preţului” unei monede, faţă de moneda altei ţări.
*
În condiţiile globalizării economiei mondiale, a societăţii informaţionale, a generalizării operaţiunilor valutare la nivelul majorităţii populaţiei, al liberei circulaţii a persoanelor, forţei de muncă, banilor (capitalurilor), bunurilor şi serviciilor, nimeni nu mai poate rămâne în afara efectuării unor operaţiuni valutare.
Nu în puţine cazuri însăşi mărimea veniturilor, capitalurilor şi/sau economiilor unor persoane fizice şi juridice depinde, uneori chiar într-o măsură importantă, şi de valuta în care sunt ţinute şi/sau de operaţiunile valutare efectuate cu acesta.
Abordarea corespunzătoare a operaţiunilor valutare nu se poate face fără a înţelege sensul şi conţinutul noţiunilor, termenilor şi expresiilor specifice pieţei valutare internaţionale.
Pe piaţa valutară, ca şi pe celelalte pieţe, se foloseşte un vocabular specializat.
Unele noţiuni, care altădată erau folosite numai de specialişti din domeniul valutar, în condiţiile actuale au devenit „de uz curent”, fiind folosite de marea majoritate a populaţiei.
Cuvinte precum „curs valutar”, „devalorizare”, „revalorizare”, „depreciere”, „repreciere” sunt auzite (aproape) zilnic de întreaga populaţie şi folosite frecvent.
În prezent - şi cu atât mai mult în viitor, în condiţiile internaţionalizării vieţii economice şi sociale -,  marea majoritate a populaţiei este implicată în operaţiuni valutare constând în primirea, cumpărarea, vânzarea, schimbul, economisirea de valută, se preocupă de evoluţia cursului leului, euro, dolarului, de câştigul sau pierderea înregistrată de deţinerea economiilor şi/sau capitalurilor într-o anumită valută.
Ca urmare, pentru populaţia unei ţări este foarte important să se intervină, atât prin reglementările în materie, cât şi prin mass-media şi literatura de specialitate, pentru a se explica sensul şi conţinutul corect al noţiunilor, termenilor, expresiilor şi mecanismului valutar, naţional şi internaţional, în concordanţă deplină cu sensul şi conţinutul cu care acestea sunt folosite în practică.
 
Cursul valutar de schimb, pentru care se folosesc, mai pe scurt, noţiunile de "curs valutar" sau "curs de schimb", înseamnă „preţul” unei monede exprimat în altă monedă, adică „preţul”la care se schimbă moneda unei ţări cu moneda altei ţări.
Cursul euro (€) faţă de dolarul SUA ($) exprimă „preţul” unui euro în dolari: câţi dolari trebuie plătiţi pentru a cumpăra un euro.
De exemplu, dacă 100 euro „se vând” contra 125 dolari, atunci „preţul” unui euro este de 1,25 dolari.
Altfel spus, pentru operaţiunile de „vânzare” a unei valute, pe o altă valută, se foloseşte, în vocabularul valutar, noţiunea de „schimb valutar”: 100 euro se schimbă contra 125 dolari, sau 1 euro se schimbă contra 1,25 dolari.
Pentru a exprima „preţul” unei valute în altă valută se foloseşte noţiunea (specifică domeniului valutar) de „curs de schimb”: în loc să spunem „preţul unui euro, în dolari, este de 1,25 dolari pentru un euro”, vom spune „cursul de schimb al unui euro, în dolari, este de 1,25 dolari pentru un euro”, sau, mai pe scurt, „cursul euro/dolar este de 1,25”.
Atunci când, spre exemplu, pentru un euro se plătesc 4 lei, în loc să spunem că „preţul” unui euro este de 4 lei, vom spune: „cursul de schimb” al unui euro este de 4 lei.
Cursul valutar se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori care, în final, concentraţi, se exprimă prin raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa valutară.
Cotarea este  denumirea specifică pentru a exprima stabilirea cursului valutar.
Cotarea valutară constă în determinarea cursului (preţului) la care se fac tranzacţiile pe piaţa valutară şi rezultă din raportul cerere-ofertă dintre monede.
Moneda naţională reprezintă însemnul monetar, banul (de metal sau hârtie), care are curs legal pe teritoriul unui stat, care este admis şi utilizat într-o ţară.
Valuta reprezintă unitatea monetară a unui alt stat, respectiv totalitatea mijloacelor de plată exprimate în moneda altui stat, care pot fi folosite în plăţile (decontările) internaţionale.
Valuta forte este valuta care este acceptată ca mijloc de plată de mai multe ţări.
De exemplu, în România, leul este monedă (naţională), iar dolarul este valută, în timp ce în SUA dolarul este monedă (naţională), iar leul valută.
Valutele care sunt folosite de (aproape) toate ţările lumii în efectuarea schimburilor valutare sunt considerate valute forte (tari, puternice, acceptate de toate ţările).
Statutul de valută forte se poate schimba la intervale de timp, mai mari (chiar de peste 100 de ani), sau mai mici (de câţiva zeci de ani), în funcţie de volumul tranzacţiilor şi gradul de recunoaştere a respectivei valute ca fiind „forte”.
Spre exemplu, lira sterlină a dominat piaţa valutară internaţională o perioadă îndelungată de timp, după care s-a impus dolarul SUA.
Ulterior a căpătat tot mai mult teren şi yenul japonez, iar în prezent se află într-o ascensiune rapidă euro.
În cazul în care dorim să exprimăm cursul de schimb al dolarului în euro, avem de făcut o simplă operaţiune aritmetică:
1 € = 1,25 $; 1, 25 $ = 1 €; 1 $ = 1 € : 1,25 $ = 0,80 €.
La fel procedăm şi în cazul în care dorim să exprimăm cursul de schimb al leului în euro:
1 € = 4 lei; 4 lei = 1 €; 1 leu = 1 € : 4 lei = 0,25 €.
La exemplele prezentate s-a utilizat cotaţia directă dintre două valute, respectiv dintre dolar şi euro, sau dintre euro şi leu.
În practică se mai utilizează şi cotaţiile indirecte, folosindu-se în acest caz trei valute.
De exemplu, de la leu la dolarul SUA, prin intermediul euro.
Dacă, de pildă, utilizăm cotaţia indirectă pentru a afla câţi lei valorează un dolar şi cunoaştem doar paritatea (= cursul de schimb) dintre (1) un leu şi un euro, de 1 leu = 0,25 euro, şi (2) dintre un euro şi un dolar, de 1 euro = 1,25 dolari, cursul de schimb leu/dolar se va stabili astfel:
1 leu  =  0,25 €; 1 €  = 1,25 $ ; 1 leu = 0,25 € = 0,25 € x 1,25 $/1 € = 0,31 $.
Frecvent raportul dintre „preţul” monedelor se schimbă.  
Au fost perioade în care un dolar se schimba pe 1,20 euro, după care a urmat o perioadă de „ieftinire” a dolarului faţă de euro, constând în încasarea de mai puţini euro pentru un dolar.
În raportul dintre două monede, când una se „ieftineşte”, cealaltă se „scumpeşte”.
Când dolarul s-a „ieftinit”, euro s-a „scumpit”, adică pentru un euro se plăteau mai mulţi dolari.
 
Ca urmare a „ieftinirii” dolarului şi a „scumpirii” euro, s-a ajuns ca, la un moment dat, un dolar să se schimbe contra unui euro, după care „ieftinirea” dolarului a fost şi mai mare, ajungând ca,  într-o perioadă, să se plătească 1,40 dolari pentru un euro.
Devalorizarea înseamnă ieftinirea, oficială, stabilită de banca naţională/centrală, a monedei naţionale, faţă de o altă monedă.
Exemplu.
La data t1,  pentru un euro se plăteau 4,00 lei.
Raportând euro la leu, vom avea: 1 € = 4 lei; 4 lei = 1 €; 1 leu = 1 € : 4 lei = 0,25 € sau 1 leu = 25 eurocenţi, având în vedere că 1 euro = 100 eurocenţi.
La data t2,  Banca Naţională a României (BNR) comunica, oficial, că, datorită devalorizării leului, un euro se vinde cu 5,00 lei, în loc de 4,00 lei.
În acest caz vom avea 1 € = 5 lei; 5 lei = 1 €; 1 leu = 1 € : 5 lei = 0, 20 €, sau 1 leu = 20 eurocenţi.
După devalorizare, un leu nu se mai vinde cu 0,25 €, ci cu 0,20 €, adică cu mai puţini euro, ceea ce exprimă o „ieftinire” a leului, o scădere a puterii de cumpărare a acestuia faţă de euro (cu un leu nu mai cumpărăm 25 eurocenţi, ci numai 20 eurocenţi, deci mai puţin cu 20%).
Prin devalorizare leul s-a ieftinit, oficial (prin intervenţia Băncii Naţionale a României), în raport cu euro: prin vânzarea unui leu nu se mai încasează 25 eurocenţi, ci numai 20 eurocenţi, deci mai puţin cu 25 – 20 = 5 eurocenţi, ceea ce înseamnă că leul a scăzut în putere, adică s-a ieftinit faţă de euro, cu 20% în acest caz.
 Devalorizarea leului faţă de euro înseamnă reducerea puterii, a „preţului”  leului faţă de euro  şi se poate exprima (1) fie prin încasarea de mai puţini euro din vânzarea unui leu (de la 25 eurocenţi, la 20 eurocenţi pentru un leu), (2) fie prin creşterea numărului de lei care trebuie plătiţi pentru cumpărarea unui euro (în acest exemplu, de la 4 lei, la 5 lei pentru un euro),
Scăderea „preţului” unei monede, faţă de o altă monedă, înseamnă creşterea „preţului” celeilalte monede de referinţă cu care se schimbă.
În raportul de schimb lei/euro, când leul se întăreşte, se revalorizează, euro scade ca putere, se devalorizează, şi invers: când leul se devalorizează, euro se revalorizează.
Revalorizarea înseamnă scumpirea, oficială, stabilită de banca naţională/centrală, a monedei naţionale, faţă de o altă monedă.
Revalorizarea este inversul devalorizării.
În raportul dintre două monede, în timp ce una se devalorizează (îi scade preţul, valoarea, puterea de cumpărare), cealaltă se revalorizează (îi creşte preţul, valoarea, puterea de cumpărare).
Revalorizarea leului faţă de euro înseamnă creşterea, oficială,  a „preţului” leului faţă de euro: trebuie plătiţi mai mulţi eurocenţi pentru un leu.
Exemplu.
La data t1,  pentru un euro se plăteau 4,00 lei, sau, altfel exprimat, pentru un leu se plăteau 25 eurocenţi.
La data t3,  Banca Naţională a României a comunicat, oficial, că, datorită revalorizării leului, un euro se vinde cu 2,50 lei, în loc de 4,00 lei.
Plătindu-se mai puţini lei pentru un euro, înseamnă că leul s-a întărit, a crescut în putere, în valoare faţă de euro, al cărui preţ s-a redus faţă de leu.
În termeni monetari se spune că leul s-a revalorizat, s-a întărit faţă de euro.
Într-o altă exprimare, vom avea: 1 € = 2,50 lei; 2,50 lei = 1 €; 1 leu = 1 € : 2,50 lei = 0,40 €, sau 1 leu = 40 eurocenţi.
Deci, după revalorizare, pentru a se cumpăra un leu nu se mai plătesc 25 eurocenţi, ci 40 eurocenţi, deci mai mult cu 40 – 25 = 15 eurocenţi, ceea ce înseamnă că leul a crescut în putere faţă de euro cu 60% în acest caz.
Revalorizarea leului faţă de euro înseamnă creşterea puterii, a „preţului” leului faţă de euro şi se exprimă:
1) fie prin creşterea cantităţii de euro ce trebuie plătiţi pentru a cumpăra un leu (de la 25 eurocenţi, la 40 eurocenţi pentru un leu, în acest exemplu),
2) fie prin reducerea numărului de lei care trebuie plătiţi pentru cumpărarea unui euro (în acest exemplu, de la 4,00 lei, la 2,50 lei pentru un euro).
Atât în vorbirea curentă, cât şi în lucrările de specialitate, nu se face distincţie între „devalorizare” şi „depreciere”, respectiv între „revalorizare” şi „repreciere”.
Pentru a se înţelege cât mai corect această problemă este necesar să amintim faptul că au fost cazuri în care, în aceeaşi zi, BNR anunţa, oficial,creşterea cursului euro faţă de leu (de exemplu, de la 4,00 lei, la 4,05 lei pentru un euro), în timp ce pe piaţa liberă (la casele de schimb valutar şi la băncile comerciale) cursul euro faţă de leu scădea (de pildă, de la 4,00 lei, la 3,95 lei pentru un euro).
Pe pieţe valutare diferite, cursul valutar cunoaşte, uneori, evoluţii diferite.
Operaţiunile valutare, curente şi de capital, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).
Operaţiunile valutare reprezintă încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective.
Valuta înseamnă moneda naţională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere.
Valute cotate sunt valutele menţionate în lista cursurilor de schimb ale pieţei valutare, comunicată de banca naţională/centrală.
Piaţa valutară reprezintă piaţa pe care se efectuează operaţiuni de schimb valutar şi care cuprinde următoarele segmente:
a) piaţa valutară interbancară;
b) piaţa valutară a caselor de schimb valutar;
c) piaţa valutară a entităţilor care beneficiază de prevederi legale exprese.
Piaţa valutară oficială exprimă operaţiunile valutare efectuate la cursul valutar stabilită de banca naţională/centrală.
Piaţa valutară oficială (interbancară), are volumele de tranzacţii valutare şi regulile ei proprii, faţă de piaţa valutară liberă (case de schimb valutar şi băncile comerciale), care are un specific şi particularităţi proprii.
Piaţa valutară liberă exprimă operaţiunile valutare efectuate prin casele de schimb valutar şi prin băncile comerciale la cursul valutar stabilit "pe piaţa liberă", fătă nici o intervenţie şi/sau control din partea băncii naţionale/centrale.
Pe pieţe valutare diferite, cursurile de schimb (preţurile dintre monede) sunt diferite.
În acest exemplu, oficial, leul a scăzut în putere, în timp ce pe piaţa liberă fenomenul a fost invers: leul a crescut în putere faţă de euro.
În alte cazuri, oficial, prin intervenţiile Băncii Naţionale a României (BNR), a avut loc o scădere a cursului euro faţă de leu (de exemplu, de la 3,80 lei, la 3,75 lei pentru un euro), în timp ce pe piaţa liberă (la casele de schimb valutar şi la băncile comerciale) cursul euro faţă de leu creştea (de pildă, de la 3,80 lei, la 3,85 lei pentru un euro).
În asemenea cazuri, oficial (la cursul valutar stabilită de BNR), leul creştea în putere (plătindu-se mai puţini lei pentru a cumpăra un euro, respectiv 3,75 lei, în loc de 3,80 lei pentru un euro), în timp ce pe piaţa liberă (la casele de schimb valutar şi la băncile comerciale), fenomenul era invers: leul scădea în putere (de la 3,80 lei pentru un euro la 3,85 lei, deci se plăteau mai mulţi lei pentru un euro).
Deprecierea înseamnă scăderea, pe piaţa liberă (la casele de schimb valutar şi la băncile comerciale), a „preţului” unei monede, faţă de moneda altei ţări.
Concret, deprecierea leului, pe piaţa liberă, adică la casele de schimb valutar şi la băncile comerciale, înseamnă scăderea „preţului”, a valorii, a puterii de cumpărare a leului faţă de euro.
Reaprecierea. Pentru a exprima creşterea „preţului” unei valute, faţă de o altă valută, expresia corectă este de „repreciere” şi nu de „reapreciere”. „Reprecierea” decurge din fenomenul invers al „deprecierii”, în timp ce „reaprecierea” decurge din fenomenul invers al „aprecierii”.
Reprecierea înseamnă creştere, pe piaţa liberă (la casele de schimb valutar şi la băncile comerciale), a „preţului” unei monede, faţă de moneda altei ţări.
Reprecierea este inversul deprecierii.
În timp ce devalorizarea şi revalorizarea sunt stabilite oficial, prin intervenţia băncii naţionale/centrale a fiecărei ţări, deprecierea şi reprecierea sunt stabilite pe piaţavalutară liberă.
Atunci când, oficial, prin intervenţia Băncii Naţionale, (1) fie se încasează mai puţin dintr-o altă monedă străină, din vânzarea unui leu, (2) fie vom plăti mai mulţi lei pentru cumpărarea unui euro, dolar sau orice altă valută, are loc o devalorizare a leului.
În cazul în care, pe piaţa liberă (1) fie se încasează mai puţin dintr-o altă monedă străină, din vânzarea unui leu, (2) fie vom plăti mai mulţi lei pentru cumpărarea unui euro, dolar sau orice altă valută, are loc o depreciere a leului.
Devalorizarea este stabilită, oficial, de banca naţională/centrală a fiecărei ţări, în timp ce deprecierea este stabilită pe piaţa valutară liberă, respectiv prin casele de schimb valutar şi prin băncile comerciale.
Sunt cazuri când evoluţia cursului leului faţă de o anumită monedă străină înregistrează (1) devalorizare şi depreciere, (2) revalorizare şi repreciere, (3) devalorizare şi repreciere sau (4) revalorizare şi depreciere.
În condiţiile în care milioane de români muncesc în alte ţări, încasând anual sume în valută de zeci de miliarde de euro, este deosebit de iportant ca aceste noţiuni să fie înţelese, interpretate şi folosite corect.
Frecvent se face greşeala ca, în loc de „repreciere”, şi chiar de „revalorizare” a unei valute, să se folosească noţiunea de „apreciere”.
Reprecierea monetară, în general, şi „reprecierea leului”, în concret, trebuie înţeleasă ca o noţiune specifică domeniului monetar.
Aprecierea are sensul general, dat şi de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), de „1. A determina preţul, valoarea unui bun, a evalua. A preţui pe cineva sau ceva (pentru calităţile sale), a preţui. 2. A socoti, a considera  (că) ...”.
Apreciere are sensul şi conţinutul, dat de DEX, de „acţiunea de apreciere şi rezultatul ei. Expr. A lăsa (ceva) la aprecierea cuiva = a lăsa pe cineva să chibzuiască şi să hotărască singur (într-o problemă)”.
Cursul unei monede, „preţul”, valoarea acesteia, nu poate fi stabilit "sentimental", prin actul de voinţă, prin „aprecierea” unor persoane, nici oficial, şi nici pe piaţa liberă; acesta se stabileşte numai pe baza raportului dintre cererea şi oferta de valute.
Unei monede nu i se poate stabili, de nimeni (persoane sau instituţii), nici oficial, şi nici pe piaţa liberă, creşterea sau scăderea puterii de cumpărare a acesteia faţă de alte monede.
Nimeni, în nici o condiţie, nu poate stabili care este raportul de schimb al leului faţă de euro, dolar sau preţul aurului.
Legea cererii şi ofertei de valute din România (care are în spate o multitudine de factori de influenţă) este cea care stabileşte, atât oficial, cât şi pe piaţa liberă, care este „puterea” leului faţă de alte monede, când leul creşte în putere (adică se repreciează) sau când scade în putere (adică se depreciază).
Noţiunea de „apreciere” ţine mai mult de latura sentimentală, de părerea personală a indivizilor,  fiind asociată mai mult cu un act de voinţă, ca o măsură conştientă, deliberată, planificată, întreprinsă într-un scop precis determinat de cineva.
Aprecierea ţine de sentimente, de convingerile personale, de factorii subiectivi, de elementele psihologice, pe când „reprecierea”, şi nu „reaprecierea”, aşa după cum am mai arătat, este în afara voinţei şi puterii de decizie sau de influenţare a persoanelor juridice, fizice şi/sau instituţiilor.
Creşterea puterii de cumpărare a unei monede faţă de alte valute, sau faţă de aur, nu poate fi nici controlată (programată, planificată), nici prin lege, nici prin alte măsuri statale şi/sau de altă natură, şi nici nu poate fi prevăzută, estimată.
Ca urmare, pentru a exprima creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale faţă de alte valute trebuie folosită noţiunea de „revalorizare” şi/sau „repreciere”, după caz, şi nu de „apreciere” şi/sau nu de „reapreciere”.
Anumite monede, aşa cum sunt euro, dolarul SUA, yenul japonez şi altele, considerate „valute forte” (tari, puternice, acceptate de toate ţările), se bucură de „apreciere” şi în perioadele de „devalorizare” şi/sau de „depreciere” ale lor, adică sunt „apreciate” ca „valute forte” şi în perioadele în care puterea lor de cumpărare scade faţă de alte valute.
Aşa după cum am mai arătat, însăşi mărimea veniturilor, economiilor, capitalurilor unor persoane fizice şi juridice depinde de modul în care acestea ştiu să le valorifice pe piaţa valutară.
Ori, prima condiţie în realizarea unui asemenea scop este să cunoşti (1) sensul şi conţinutul noţiunilor, termenilor şi expresiilor folosite, şi (2) mecanismul de funcţionare al pieţei valutare.
Spre exemplu, un agent economic implicat în operaţiuni de export şi/sau import, care nu înţelege efectele pe care le produce schimbarea cursului de schimb valutar asupra exporturilor şi/sau importurilor, este permanent supus unor riscuri, care oricând îi pot produce pierderi deosebit de mari.
Acesta este considerentul pentru care fiecare persoană fizică şi juridică trebuie să acorde o importanţă deosebită cunoaşterii consecinţelor generate de modificarea cursului valutar asupra exporturilor,  importurilor, economiilor, schimburilor valutare, raporturilor dintre valute etc.

Bibliografie.

1. Hempel H. George, Alan B. Coleman, Donald G. Simonson. Bank management – text and cases, John Wiley & Sons, 1990
2. Mehta Dileep, Fung Hung-Gay. International Bank Management, Blackwell Publishing, 2004
3. FMI, Global Financial Stability Report, Octombrie, 2007
4. The Economist, A special report on international banking, Mai 2008
5. Banking System Stability – A Cross-Atlantic Perspective, Working Paper Series, European Central Bank, No. 527, september, 2005.
6. Samuelson A. Paul, Nordhaus D. William. Economics.
http://www.oanda.com/currency/converter/
http://www.taxrates.cc/index.html

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

The Best betting exchange http://f.artbetting.netby ArtBetting.Net
All CMS Templates - Click Here
Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2019