Câteva cuvinte despre rachete
Am citit materialele despre rachete publicate pe internet. Din păcate, materialele nu cuprind toate informațiile necesare unui tur de orizont al fenomenului.
Fiecare material are goluri de informație care te fac să alergi după alte articole. Sau să rămâi cu informația trunchiată. Din acest motiv, m-am hotărît să scriu prezentul material, fără a fi un specialist în rachete. Istoria rachetelor Primele rachete au avut motor cu combustibil solid. Pulberea neagră. Inventată în China, pulberea neagră este compusă din salpetru (azotat de potasiu sau nitrat de potasiu), cărbune de lemn (mangal) și sulf. Proporțiile diferă de la fabricant la fabricant. Salpetrul trebuie să fie majoritar, totuși. Pulberea trebuie să fie uscată, ferită de umezeală, bine mărunțită și amestecată cât mai uniform. Deși cunoscută de multă vreme, răspândirea ei în China aparține celei de-a doua jumătăți a mileniului I e.n.
În mod normal, chinezii sunt și primii utilizatori ai pulberii. Artificii, grenade de mâna, rachete. Nu se știe sigur dacă inventează chiar rachete cu motor cu combustibil solid sau lansează săgeți/lănci cu încărcătură explozivă.
Oricum, originea rachetelor se află în Extremul Orient. Armele cu pulbere neagră sunt utilizate de chinezi împotriva mongolilor, inițial. Din China, pulberea neagră ajunge în Europa atât prin mongoli, cât și prin arabi, care o preiau de la indieni.
Primele scrieri despre pulberea neagră în Europa, apar la Roger Bacon, în 1267. Italianul Muratori utilizează termenul “Rocchetta” la 1379. De aici franțuzismul “roquette” și englezismul “rocket”.
Evul Mediu va cunoaște mai multe încercări de utilizare a rachetelor. Cel mai important este germanul Conrad Rudolf Haas. Născut lângă Viena, în 1509, va ajunge la Sibiu,
unde își va desfășura activitatea ca ofițer de
artilerie. Moare la Sibiu, în 1576. El
inventează racheta în trepte (cel mai vechi
document cunoscut în istoria rachetei
moderne) și o dotează cu aripioare sub
forma literei “delta”, pentru a stabiliza
traiectoria. Totuși, rachetele erau imprecise
și aveau un efect destul de slab. Sunt
abandonate.
În 1804, William Congreve este finanțat -de
guvernul Angliei- pentru a proiecta rachete
de luptă. Apare racheta “Congreve”. Cu o
greutate de 15 kg și o bătaie cuprinsă între
2500-3500m. Sunt utilizate la asediul
orașului Boulogne, în bătălia din portul
Copenhaga. Flota engleză echipează câteva
nave pentru utilizarea rachetelor. E de
menționat că ideea este furată de la indieni.
Aceștia au utilizat rachete în războaiele
purtate între 1780-1799. Un ofițer englez
descrie efectul devastator al rachetelor
indiene. Câteva au ajuns în depozitele
militare din Anglia. Comandant era tatăl lui
Congreve...
La 1844, tot în Anglia, William Hale a
perfecționat rachetele Congreve. Au apărut
rachetele “Hale”. Utilizate în războiul
americano-mexican și războiul Crimeei.
Totuși, cantitatea mică de exploziv și
traiectoria imprecisă, au făcut ca rachetele
să fie abandonate de armatele lumii. S-au
preferat tunurile și obuzierele (aruncau
obuzele pe o traiectorie curbă, fiind mai
eficiente în cazul asediilor.) Situația a rămas
neschimbată până în timpul primului război
mondial.
Apariția și dezvoltarea baloanelor captive, ca
punct de observație pentru artilerie, și a
dirijabilelor, a pus problema doborârii lor.
Ofițerii artileriști au constatat, cu uimire, că
muniția obișnuită nu producea explozia
uriașelor sfere umplute cu hidrogen. Nu
reușeau să producă explodarea lor nici cu
gloanțe obișnuite, penetrante, nici cu
gloanțe explozive sau incendiare(trasoare).
Abia după multe încercări, s-a reușit
stabilirea unei serii în banda de alimentare a
mitralierelor, alcătuită din perforante,
explozive și incendiare, care să producă
explozia baloanelor/dirijabilelor. (Incinta
baloanelor era saturată de hidrogen, fară
oxigen. Deci, incendierea și explozia era
imposibilă.) În timpul acestor încercări,
francezii au lansat în producție racheta “Le
Prieur”, care reușea să determine explozia
baloanelor/dirijabilelor.
Aceasta era instalata pe avioanele de
vînătoare Newport 11 și 16. Pe montanții ce
rigidizau aripile. (Era avion biplan.). Nu
aveau o rază foarte mare de acțiune și nu
prea erau precise. Dar un avion se putea
apropia suficient de mult de un balon,
pentru a putea să-l nimerească. Nu rareori,
în explozia ce urma... pierea și avionul. Dar,
“c'est la guerre...” Am găsit cifre diferite
privind numărul de rachete luat de un avion.
Să credităm varianta 8 (4+4). Patru rachete
pe fiecare montant de plan.
Să lăsăm -deocamdată- rachetele “tactice”,
utilizate de militari și să vedem ce se
întâmpla cu rachetele grele, destinate
cercetării spațiale. Scrierile lui Jules Verne
nu au rămas fără ecou, fizicieni din toată
lumea fiind atrași de zborul cosmic. Trebuie
să-i amintim pe Tziolkovski, cu numeroase
idei și calculul rachetei în trei trepte, Robert
Esnault-Pelterie, Goddard (care preia
sistemul de evacuare al gazelor de la Gustav
de Laval -suedez-), Herman Oberth (german
născut în Sibiu; iar Sibiu..., iar german...) și
elevul său, Wernher von Braun. Ultimul va
reuși să producă faimoasa V-2, racheta ce va
sta la baza "Redstone", prima rachetă
cosmică americană.
URSS a avut un centru puternic de cercetare
în domeniul motoarelor rachetă, condus de
Valentin Glushko. Între 1931 și 1937 va
produce numeroase prototipuri, dar în 1937
este arestat (?!!!) de Stalin și cercetările
oprite. După război va fi eliberat și împreună
cu Isaev vor reuși să producă R-7 (“Vostok”),
racheta ce va lansa primul Sputnik și va duce
primul om în spațiu. (Iuri Gagarin.)
(Și rușii au fost inspirați de cercetările
germanilor luați prizonieri, Serghei Koroliov
fiind consiliat de numeroși tehnicieni
germani. -Vezi R1, R2, R5.-)
Perioada interbelică a cunoscut o experiență
interesantă. Ploaia artificială. Deși au existat
oameni de știință care au teoretizat acest
lucru (SUA), prima realizare practică
aparține României. Shtefania Mărăcineanu
a înregistrat pe 10 iunie 1931 “la Direcțiunea
Proprietății Industriale din cadrul
Ministerului Industriei și Comerțului
cererea de brevet nr. 18547, „Un mijloc de a
provoca ploaia”.” Experiența a fost realizată
la Lehliu și pilotul care a lansat rachetele ce
au “însămânțat” norii a fost Constantin
“Bâzu” Cantacuzino. (Deși a fost brevetat ca
pilot la 28 de ani, în 1933. -?!!!-) Din păcate,
nu am putut să aflu ce rachetă au folosit. Le
Prieur cu cap modificat (România a avut
avioane Newport 11 și 16, cu muniția
necesară. După război, avioanele au fost
folosite ca avioane școală mai peste tot.), sau
o rachetă de concepție proprie. Este
interesant de aflat. Evident, experimentul a
fost reușit; la Lehliu a plouat după tirul lui
“Bâzu”.
(Desigur, pentru Shtefania Mărăcineanu
este nevoie de un articol special. O figură
tragică în cercetarea fizică mondială a
perioadei, a căror merite nu au fost
recunoscute. Nici acum, nu știu toți de
performanțele și sacrificiile ei. Personal
doream ca fotografia ei să apară pe hârtia de
20 lei, dar... a învins o războinică. Mde!)
Stefania a plecat în Franța și a repetat
experimentul în Algeria, dar rezutatele nu au
fost concludente, din păcate.
Revenind la rachetele militare, amintim că
în 1938, la Leningrad, demarează cercetările
pentru un lansator pentru rachetele RS-132.
În august 1939 este finalizat lansatorul BM-
13. Va fi cunoscut sub numele de “Katiușa”
sau “Orga lui Stalin”.
La finele anului 1941, în Africa de Nord,
englezii observă că atacul din aer asupra
tancurilor este mai eficient decât atacul
terestru. În 1942-1943 vor desfășura ample
și asidue încercări în poligoane. În acest
mod, în vara lui 1944, la debarcare și după,
vor putea utiliza avioane Hawker Typhoon
cu rachete antitanc.
Este vorba de RP-3 (aveau calibrul 3
inch=76,2mm). Au produs RP-3 de 60lb
(27kg) cu cap exploziv și RP-3 de
25lb(11,3kg), cu cap anti blindaj. Rachetele
au fost atât de bune, încât au fost preluate și
de aviația navală, împotriva submarinelor și
navelor comerciale.
Un loc aparte trebuie să păstram pentru
“racheta” V-1. Care a terorizat Londra și care
a fost deviata de un agent dublu. V-1 era de
fapt un avion fără pilot. Dronă, am spune
azi. În construcție, a apărut o problemă cu
direcția. Toate aparatele deviau de la direcție
și intrau în vrie.
S-a amenajat un post de pilotaj rudimentar
și au zburat mai mulți piloți de încercare.
Degeaba. Mașina cădea, invariabil. Până la
urmă, a fost solicitată Hanna Reitsch. O
femeie pilot mult mediatizată, multiplă
campioană, devenită pilot de încercare. Se
spune că-l iubea pe Hitler (?!!!). Femeia a
îmblânzit fiara și a reușit să stabilească hiba.
Ceva nu mergea la girocompas.
V-1 era un avion cu reacție, cu motor
pulsoreactor. Aceste avioane au nevoie de o
viteză inițială foarte mare, pentru a porni
pulsoreactorul. În plus, la aterizare trebuiau
să păstreze viteza ridicată. Era foarte
complicat, dar Hanna a reușit, unde mai
mulți bărbați au capotat. (La propriu. Au
murit cu aparatul izbit de sol.)
Pentru lansare foloseau o rampă orientată
spre țintă. Aparatul era plasat pe o sanie cu
motoare rachetă (cu pulbere) ce o lansau cu
viteză. Decolat, sania cădea și motorul
pornea. Când se termina combustibilul,
cădea în zona prestabilită.
Germanii aveau un spion în Londra, care le
indica zona în care cădeau “rachetele” lor.
Acesta a trimis date false, scoțând încet
terenul țintă din Londra, spre periferii.
Cum zburau cu viteză abordabilă (5oo km/h)
avioanele de vânătoare au fost trimise să
distrugă racheta înainte de Londra. Dacă nu
reușeau cu tunul de bord, veneau ușor sub ea
și cu capătul de plan făceau un tonou,
răsturnând racheta ce intra în vrie și se
prăbușea.
Campania anti V-1 marchează și debutul
avionului Gloster Meteor în luptă. Primul
avion cu reacție utilizat de UK în război.
Rachete asemănătoare au utilizat și rușii,
acroșate sub bombardierul Miasiscev
(devenit Tu-95) în timpul Războiului Rece.
V-2 a fost o rachetă adevărată. Motor
rachetă, cu combustibil lichid. Prima
utilizabilă. Era supersonică. Din fericire, a
fost destul de puțin folosită. Opinia publică
nu știa ce se întâmpla. Exploziile ei au fost
ținute ascunse de propagandă. Se explicau
devastările ce apăreau din senin, prin
explozia rețelei de gaze
Începând cu războiul mondial 2, rachetele
au cunoscut o dezvoltare impetuoasă.
Marota rachetelor a fost atît de dezvoltată,
încât mulți proiectanți de avioane (din
proprie inițiativă sau la ordinul superiorilor)
nu mai proiectau avioane cu tunuri de bord.
Puneau numai rachete.
Așa a fost Mig-21, care era un vîrf tehnologic
la vremea lui și net superior mai tuturor
avioanelor de vânătoare NATO. Dar fiind
dotat doar cu 2 (două) rachete a.a., nu putea
să dea valoarea sa totală în luptă. În plus,
antrenamentul piloților prevedea doar
interceptarea avioanelor inamice ghidați de
la sol, pe radar, lansarea rachetelor și fuga.
Din cauza asta, în Vietnam, Mig-21 a avut
numeroase eșecuri, deși era o mașină mai
bună. Nu doar Mig-ul a fost în poziția
aceasta. Și englezii au suferit de aceeași
manie. Etc.
O chestie nostimă a fost apariția avioanelor
Mig-19 în România. Desi aveau tunuri de
bord, au fost dotate cu radar propriu și
rachete ghidate radar. Ei bine, militarii care
nu aveau în îngrijire avioanele, trebuiau să
treacă în pas alergător pe lîngă ele și să nu le
privească. Trebuiau să întoarcă privirea.
Militarii care lucrau la rachete (de toate
tipurile) erau porecliți “muții”, pentru că nu
aveau voie să vorbească cu colegii lor. Nici în
unitate, nici în afara unității. Nebunia era la
paroxism. În principal, avem de-a face cu
familii diferite de rachete.
În primul rând, sunt rachetele strategice.
Intercontinentale. Care pot atinge orice
punct de pe glob. Derivate din rachetele
cosmice. Sunt destinate purtării
încărcăturilor nucleare. Ba mai mult, au
apărut rachete cu încărcături nucleare (zise
“focoase”, de mass-media) multiple. E de
reținut că au viteze hipersonice. Au avut de
la început. Apoi vin rachetele continentale,
cu raze de acțiune medie. 1500-2000km. În
ultima perioadă, s-au obținut viteze
hipersonice și pe ele. Și se afirmă că pot
să-și schimbe traiectoria. Sunt foarte
periculoase, căci viteza mare și distanța
scurtă nu lasă mult timp de reacție apărării
antiaeriene. În ce privește schimbarea
traiectoriei, este discutabil. La viteza asta... e
o schimbare lentă și limitată. Și în ultimul
segment de drum spre țintă, tot traiectorie
fixă, balistică, trebuie să mențină. Legile
fizicii nu pot fi încălcate nici de dictatori!
Mai bună decât ea, este racheta de
“croazieră”. Având o viteză mică, de
600km/h, cu o rază de aproximativ
2000km, racheta este periculoasă pentru că
se deplasează sub 70m înălțime. Adică intră
în unghiul mort al radarelor și nu poate fi
detectată. Având senzori proprii și
computere de bord, cu radar și harta zonei
survolate, cooperând cu sateliții, racheta
poate ocoli eventualele obstacole ce apar
(dealuri, clădiri înalte, pomi etc.), fără să
devieze de la ținta finală.
În fine, urmează o gamă largă de rachete
tactice și operativ tactice. Cu rază scurtă de
acțiune: pe front sau în imediata sa
apropiere: 200-500 km. O dezvoltare
prodigioasă au avut rachetele anti-tanc și
anti-aeriene. În general, ultima generație de
rachete dispune de tot felul de senzori, de
computer de bord și -uneori- radar propriu.
Rachetele anti-aeriene se și întorc din drum,
dacă nu au nimerit ținta, pentru a o căuta.
Dacă primele rachete ghidate radar păstrau
legătura permanent cu radarul, până la
atingerea obiectivului, obligând pilotul să
mențină avionul pe traiectoria țintei,
generațiile noi sunt de tipul “trage și uită”.
Își urmăresc singure ținta, pilotul putând să
schimbe direcția avionului. Sunt rachete
(vezi “Phoenix”, ce dota F-14) ce primesc
comanda de la radar, care urmărește 6 ținte
simultan. Dând comanda în funcție de
pericolul pentru avion (cât de aproape se
află). Cum viteza avioanelor supersonice
micșorează timpul de reacție, rachetele
ghidate radar deschid focul automat de la
200 km. În afara razei de vedere a pilotului.
Există și unele la 120 km. Și altele, ghidate
pe infraroșii, în lupta dog-fight, la maximum
9 km. Proiectilele de tip “Katiușa” se numesc
PRND. Proiectile Reactive Nedirijate. Sunt
de multe tipuri și calibre. Lansate de la sol
sau din aer. Sunt excluse -în general- din
categoria rachetelor, azi. Deși au o formă
tipică de rachete.
Rachetele tactice se împart după ținta
împotriva căreia sunt utilizate și mai puțin
după rampa de lansare. Avem rachete
antiaeriene, antitanc, anti navă. Aceeași
rachetă poate fi lansată de pe un avion sau
de pe o rampă terestră/navală.
Sunt și rachete antiradar, ce au dus o luptă
interesantă în Vietnam: americanii loveau
radarele cu rachetele lor, neutralizând
apărarea antiaeriană. Atunci antenele au
fost separate de aparatura electronică. Ce se
plasa la distanță, legătura făcându-se prin
cabluri. Distrugerea antenelor lăsa radarele
în funcțiune. După înlocuirea antenei, lupta
era reluată. Cu pierderi minore. În ex-
Iugoslavia, radarele mobile funcționau
câteva secunde, după care se opreau și
poziția era schimbată. ETC.
În anii '60, rachetele de mare altitudine
ghidate radar, au produs un șoc în lumea
proiectanților de avioane: lovirea avionului
de spionaj U-2 la mare altitudine, a trimis în
linia a doua toate bombardierele nucleare.
(Aveau viteza de aproximativ 1000km/h.) S-
au proiectat bombardiere bisonice sau
invizibile radar.
S-ar putea zice că războiul modern aparține
numai rachetelor. Nu prea. Rachetele au
dezvoltat și o formă de rachete... anti
rachete! În plus, au apărut avioane și nave
“invizibile” radar. Prin urmare, eficiența
rachetelor ghidate radar devine nulă.
Adevărata revoluție în domeniul rachetelor
a fost reprezentată de apariția rachetelor
individuale. Anti-aeriene (au înfrânt URSS
în Afganistan) și antitanc (înfrâng hoardele
de tancuri rusești în Ucraina). Lucrurile sunt
în evoluție. Să vedem continuarea luptei
tehnico-științifice!