Litanii pentru sufletul gol

Scris de Gabriela Dimitriu. Posted in Cultura

,,Litanii pentru sufletul gol” este un volum amplu, scris de poetul Ioan Romeo Rosiianu și publicat la Editura ECreator. Este o carte care mi-a umplut sufletul de bucurie și pentru care, am încercat să fac o recenzie de suflet.
Poetul Ioan Romeo Roșiianu este înzestrat cu un stil inconfundabil de abordare a viziunii asupra vieții și morții, reprezentat printr-un tipar personalizat de evaluare și de constatare a propriilor sentimente, coroborate cu visurile și dorințele fiecărui om de a-și ocoli cât mai discret, clipa ,,Morții” și pașii care-l conduc până la ,,Ea”.
Tuturor ne este frică de sosirea acestui moment și cu toate acestea, descoperim în poezia dumnealui, sclipirile unui om învăluit de o tristețe profundă, dar împăcat cu destinul și inevitabilul.
Un labirint de gânduri, trăiri și sentimente interioare însoțește aceste poeme, ca într-un puzzle, în care jucătorul izbutește să construiască cu ajutorul pieselor împrăștiate, întregul!
Fiecare vers are semnificații aparte, reușind să ne conducă în interiorul visului poetului, odată cu escaladarea tuturor frământărilor sale existențiale.


Poetul Ioan Romeo Roșiianu își trăiește fiecare clipă și vers așternut, ca și cum ar fi ultimele momente ale vieții, încercând să învăluie cititorii cu dorințele și visurile care i-au luminat existența pe acest pământ.
,,Litanii pentru sufletul gol” este un volum de amploare meditativă și filozofică, care inserează în cuprinsul său, șaizeci și șase de poeme. Fiecare titlu întâlnit are valoare semnificativă, autorul reușind să traseze cu o acuratețe incontestabilă, trăirile sufletești parcurse de fiecare dintre noi, din clipa sosirii noastre în această lume, până în momentul întâlnirii cu Dumnezeu, Creatorul tuturor ființelor văzute și nevăzute.
Cerul semnifică simbolul Divinității, al sacralității, al universului care nu poate fi atins decât în imaginația sa și doar cu ajutorul ochiului nevăzut al lui Dumnezeu, entitatea supremă care-l veghează și care îi potolește zbuciumul sufletesc, oferindu-i o fereastră deschisă prin care poate zări, oglinda sufletului său răvășit de întrebări fără răspuns. Poetul dorește cu ardoare să atingă cotele infinitului, pentru a-și perfecționa spiritul obosit de ani și copleșit de bolile care îl macină, pentru a-și redobândi puterea corpului invadat de griji și tristeți ascunse dar și pentru a-și curăța sufletul de păcatele lumești inevitabile pe care oricare om le săvârșește măcar odată-n viață.
Însuși titlul acestui volum, este un strigăt contopit într-un mănunchi de rugi închinate sufletului său, pe care îl simte gol. Reprezintă un țipăt care se dorește auzit, desprins din propria conștiință, în speranța că inima sa va fi din nou încărcată cu preaplinul iubirii pierdute de-a lungul anilor.
Pentru Ioan Romeo Roșiianu, persoanele dragi care l-au părăsit plecând într-un Univers paralel aproape de Creatorul ,,tuturor văzutelor și nevăzutelor”, reprezintă incertitudinile și propriile sale rădăcini înfipte adânc în conștiința sa, care au încercat să-l clatine, odată cu pierderea mamei, sau a tatălui drag.
Spațiul emoțional și plin de profunzime creat de poet, este unul ales cu grijă, încărcat de metafore, comparații și hiperbole, un tablou în care descrierile abundă dar în același timp, oferă și lejeritatea peisajului imaginat de acesta.
Bun cunoscător al sufletului și minții Omului, o persoană meditativă și cu simț filozofic, Ioan Romeo Roșiianu ne deschide larg ferestrele inimii sale, către Universul Infinit creat de el. Cu siguranță, nu se va da niciodată bătut în fața sorții și își va petrece fiecare clipă, cu o intensitate emoțională admirabilă, demnă de un adevărat cunoscător al tainelor vieții, dar mai ales, mereu în căutarea și descifrarea condiției umane.
Poetul Ioan Romeo Roșiianu descoperă prin magia versurilor sale, toate aceste mici puncte de unire și tangență cu noi înșine și trăirile noastre interioare. Eu îl simt ca pe un profund cunoscător al vieții și firii umane, explicând totul în cele mai mici detalii și folosindu-se de metafore de-a dreptul extraordinare, care te îndeamnă la profunde introspecții despre existență și spiritualitate.
Și pentru că dragostea îmbracă diferite forme, autorul ne întâmpină încă de la începutul volumului, cu iubirea pentru părinții săi, o iubire sinceră, plină de adulație și nealterată în timp. Stau mărturie a acestei iubiri profunde, izvorâtă din sufletul pustiit de dor, poemele: ,, Odă părintelui meu”, ,,Inscripție pe-o cruce rece”, ori ,,De sufletul mamei”.
Tatăl și mama sa reprezintă valorile incontestabile după care poetul și-a ghidat pașii în viață, ființele pe care le prețuiește și venerează din adâncul inimii sale, chiar și după trecerea în neființă a acestora.
,,Eram copil acasă și tatăl meu puternic” / ,, și mama îmi era precum în zi lumina” / ,,stătea în crucea zilei privind spre cerul nalt” / ,,și culegea luceferi cu sufletul și mâna”.
Pentru poetul Ioan Romeo Roșiianu, tatăl era sfânt, un om care a înfruntat viața cu pieptul înainte și și-a făcut drum pe potecile ei, cu ajutorul cuvântului, iar mama, de asemenea, a fost o făptură cucernică, care și-a acceptat trecerea anilor cu demnitate.
,, tatăl meu cel sfânt” / ,, tăia în două viața cu pieptul și cuvântul” / iar ,, mama-n mănăstire sfințea icoana rece” / ,,privind cum înspre moarte, amiaza sa se trece”.
Trecerea anilor peste părinții săi, amplifică starea de tristețe a poetului, care realizează fragilitatea vieții pe pământ și inevitabila despărțire ce se va petrece la un moment dat de ființele dragi care i-au creionat copilăria, ajutându-l să devină omul de azi. În momentele de cumpănă ale vieții sale, prezența mamei și cuvintele de îmbărbătare, mâna tatălui care-i ștergea discret lacrimile, l-au ajutat pe poet să nu-și întoarcă idealurile din drum și să renască de fiecare dată, devenind mai puternic.
,, și venea tata-n grabă și mama mea venea,” / ,, aveau cu ei balsamul ce viața-mi vindeca” / ,,și tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ștergea”.
Mama, universul nostru din momentul nașterii și până în momentul în care închidem ochii, este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ni l-a oferit, căci ce poate fi mai frumos pe acest pământ decât să știm că aparținem unei ființe care ne poate iubi și dincolo de moarte?
Pierderea mamei dragi și al tatălui său considerat ,,și tată și-mpărat”, lasă un gol adânc în sufletul poetului și începând din aceste puncte de cotitură, viața lui Ioan Romeo Roșiianu va fi împovărată de dorul pentru cei care l-au ocrotit și i-au alinat cicatricele provocate de luptele interioare. Reînvie în mintea sa obsesiv dorul de părinții care i-au fost scutul împotriva suferințelor sale, iar ,, De sufletul mamei mele și ,,Dor de Moarte”, vor întregi paleta de regrete instalată în inima poetului, instalată odată cu decesul lor. Acesta nu-i va mai putea vizita decât la cimitirul unde stă mărturie ,, Inscripție pe-o cruce rece”, dovada că părinții săi au existat pe acest pământ. Își face cunoscută prezența astfel, un sentiment de deznădejde, de neputință, care se declanșează la fiecare vizită pe care poetul o face la mormintele părinților săi.
Dorul, un cuvânt de origine latină (dolus) este un sentiment care provoacă tristețe, deoarece persoana pe care Ioan Romeo Roșiianu o dorește în preajma sa, nu mai poate fi atinsă, îmbrățișată, auzită...
Dorul provoacă involuntar acea suferință și durere care pârjolește inima autorului. Acel sentiment de dor nu este îndreptat doar către mama sa, ci îl regăsește în amintirile declanșate de întâmplările care s-au perindat în timpul copilăriei, cât timp a locuit în casa părintească.
Casa natală, părinții și toate elementele strâns legate de cuvântul iubire, sunt mistuite de dorul nestins care reînvie la fiecare aducere aminte.
Poetul arde ca o lumânare aprinsă la vederea fiecărei imagini apăsătoare din trecut, iar ceara care se prelinge din aceasta, i se așază în suflet.
Dorul nu este simbolizat în poeziile sale doar pentru a-și aduce mai aproape de sine amintirile mamei și ale tatălui drag, ci apare și din dorința personală de a simți prezentă iubirea aproapelui, prezența efectivă prin gesturile și atingerile femeii iubite.
Dorul apare în mod inevitabil și pentru a reînvia lucruri și fapte care au contribuit la formarea caracterului și personalității poetului, a omului din prezent.
Poetul recunoaște că acest fior care ne răscolește întreaga ființă, apare atunci când omul este îndepărtat de la trăirea unor lucruri mărunte pe care poate, într-o vreme ulterioară, nu le-a știut prețui cum se cuvine.
Acest sentiment revine în forță, în clipele de singurătate, deoarece acele momente sunt de neoprit când este vorba de reflecții asupra întâmplărilor din trecut. Odată cu trecerea anilor, când poetul ajunge matur ,,cu barba rasă”, Ioan Romeo Roșiianu, începe să contemple cu admirație, Femeia, care devine muza și care-l inspiră să scrie versuri.
,, În mine-un înger arde veșnicia” / ,,o Muză-mi toarnă-n sânge poezia. Se nasc pentru sufletul său, poemele: ,,Povestea plânsului”, ,,Serenadă pentru un suflet frumos”, ,,A doua serenadă pentru un suflet frumos”.
Femeia pe care poetul o adoră și de care se simte îndrăgostit, poate fi considerată în poemele sale: ,,Înger, salvatoarea sa”, cea care îi este alături în clipele de tristețe și neliniște, oferindu-i oaza de siguranță de care are nevoie pentru a escalada și depăși obstacolele pe care viața i le oferă.
Poate fi considerată și Rai, atunci când aceasta îl părăsește, oferindu-i varianta să trăiască din amintiri.
Printr-un concurs de imaginație, poetul creionează trăsăturile unei ființe înzestrate cu o inimă încăpătoare și plină de iubire, care-l salvează de fiecare dată când se află cu un picior pe marginea unui abis, datorită luminii pe care o degajă, încercând să-l scoată din întunericul care s-a prăvălit peste el, într-un anumit moment de derută din existența sa.
Toate expunerile versurilor, sunt pictate de fiorii iubirii care înfruntă obstacolele apărute în drumul metamorfozării omului, readucând în prim plan scene din natura înconjurătoare și Celestul dăruit prin: soare, lună, luceferi, stele, ploaie, viscol, pământ, Rai, Dumnezeu, Înger, etc.
Poetul Ioan Romeo Roșiianu se simte absorbit de neant, de griji, de dorințe și speranțe, în această lume în care fiecare individ este unic. El își trăiește alertă, într-o clepsidră imaginară, unde anii se scurg nemilos, asemenea firelor de nisip în palma unor degete răsfirate.
Poetul aduce omagii prin versurile sale, prietenilor dragi care s-au ridicat la Cer, încercând să-și hrănească clipele despărțirii cu amintirile acestora, oferindu-și ca pentru sine, speranța că ei au ajuns în brațele lui Dumnezeu, într-un loc paradisiac.
Iubește poeții, iubește frumosul dăruit de aceștia și de fiecare dată când aude despre plecarea în lumea de dincolo a unui poet, este învăluit în amărăciune și disperare. Astfel, ia naștere poemul ,,De dragul poeților”, un poem profund, tulburător, în care poetul invită cititorul la o analiză profundă asupra vieții. ,, Închinarea poetului” atinge cote maxime de circumspecție asupra vieții, deoarece Ioan Romeo Roșiianu creionează puterea dragostei care se reflectă cu ajutorul cuvântului scris, și își ,,închină sufletul în fraze”, între ,,silabe de iubire”.
Pentru Ioan Romeo Roșiianu, iubirea înseamnă cucerirea întregii lumi, fără a apela la arme. Iubirea, cel mai înălțător sentiment al omului, poate schimba destine și mentalități, chiar și în etapa a III-a a vieții, când părul alb ne luminează chipul asemenea unui covor de nea care se odihnește și încălzește pământul înghețat. Poetul conștientizează că iubirea triumfă, dacă ea există cu adevărat în sufletele oamenilor. Astfel, la răscrucea anilor irosiți în zadar pentru cineva nesincer, dragostea constituie liantul perfect pentru a închega noi sentimente.
Iubirea nu poate fi pescuită cu ajutorul unor undițe și cârlige sofisticate, ea va rămâne mereu un vers, un poem, care-și atribuie șansa de a fi continuat sau reconstruit, dăruindu-i prin editări de suflet, un alt înțeles, o altă rimă, păstrând în cămara inimii noastre, esența gândului transmis dincolo de noi! Iubirea o îmbrățișăm pentru a nu ,,ne înrudi cu întunericul” din noi, ci pentru a ne construi o punte capabilă să ne adăpostească la pieptul lui Dumnezeu în momentul morții noastre, în clipa în care ,,ne-om duce toți” la Cele Sfinte.
Fiecare celulă din trupul poetului, fiecare gând și fiecare trăire, pare un joc al Divinității, care îl însoțește pas cu pas și îl îndeamnă să-și autoanalizeze viața, cât mai este capabil s-o facă.
Omul se înalță spre Cer, doar prin rugăciune.
Ne naștem și murim singuri... Nu pentru că așa vrem noi... Dumnezeu ne impune această experiență pentru a ne demonstra că sufletul nostru îi aparține doar LUI. Putem să fim înconjurați de o mare de oameni, tot noi înșine suntem cei care vom parcurge acel drum al nașterii și al morții noastre. Nimeni nu ne poate ajuta cu prima și ultima respirație... Doar noi și Creatorul suntem prezenți în acele momente, pare să conștientizeze poetul Ioan Romeo Roșiianu în versurile sale. În noi sălășluiește frica sosirii inevitabile a îngerului morții și cu toate acestea, descoperim în poezia lui Ioan Romeo Roșiianu, liniștea sufletească a omului împăcat cu sosirea clipei morții.
Astfel, poetul vorbește cu Dumnezeu în poemul: ,,L-am auzit cândva pe Dumnezeu” și în acele momente, moartea nu i se mai pare la fel de înspăimântătoare, reușind să privească cu detașare spre acel moment care ne va atinge pe fiecare dintre noi, când va sosi clipa.
Eul interior îl obligă să-și facă din timp un testament poetic printr-o ,, Scrisoare despre moartea mea”, trezind în sufletul cititorilor sentimentul abandonului în fața destinului inevitabil, iar în sufletul poetului, convingerea că ,, moartea” va fi iubită de el ,, în moarte și în veșnicie”.
Poetul își descătușează o ,, Vrere” și încearcă să afle un răspuns referitor la motivul morții sale, astfel încât îl întreabă pe Dumnezeu: ,,Aș vrea să știu de ce-am murit” / ,,i-am zis lui Dumnezeu în gând” / ,, dar diavolul care-a surâs perfid” / ,,mi-a zis că nici lumină n-am avut”, însă răspunsurile primite nu îi conferă relaxarea pe care și-o dorea. Cu toate acestea, întregul volum este de fapt un tir de întrebări și reflecții interioare, la care poetul va avea un cuvânt de spus, prin poemele sale.
Vom descoperi pe lângă sufletul trist, un suflet la fel de iubitor și plin de empatie pentru semeni, aflat într-o dualitate perfectă, ceea ce va atenua din conținutul răvășitor așternut în cuvinte.
Scriind despre Dor, Așteptare, Singurătate și Dragoste, poetul își descătușează trăirile interioare care s-au perindat înlăuntrul său, sub formă de gând nerostit, asemenea unui machiaj neiscusit pe care nu reușește să-l ascundă în fața celor care s-au risipit în toate colțurile lumii în momentele lor de pribegie în țări străine. În ochii poetului, țara în care s-a născut și pe care o iubește nespus, oamenii își iubesc glia strămoșească, iar străbunii noștri sunt ridicați la grad de eroi, deoarece au reușit de-a lungul veacurilor să nu înstrăineze acest pământ sfânt.
Lacrimile și plânsul regăsite în acest volum nu relatează altceva, decât dorința de eliberare a unui suflet încărcat de tristețe, tensiunea emoției când poetul își strigă disperat singurătatea în care se zbate.
Albul a fost considerat dintotdeauna, simbolul purității, al clarității, dar și al idealului( atunci când privim această culoare, ca o ,,non culoare”, cum spunea Vasili Vasilievici Kandinsky, artist avangardist, animat de nonconformism față de arta oficială, pictor si critic de artă al secolului trecut). Albul este deschizătorul de drum al tuturor culorilor desprinse din trăirile noastre interioare, este acea culoare care poate să umple nesfârșitul, ca un abur. Albul reprezintă lumina care ne călăuzește, pornită din inima noastră pătrunsă de iubire, dar poate fi și un simbol al doliului pentru multe persoane din lumea aceasta. Din această cauză, intervine semnificația frigului, care pătrunde în corpul persoanei în momentul despărțirii de cineva drag.
Și atunci se declanșează acel viscol al sufletului(pe care poetul îl menționează în multe dintre versurile sale), aducător de sentimente și trăiri interioare declanșatoare de aducerea la suprafață din eul poetului a tuturor gândurilor și idealurilor sale și dorința de împrăștiere ale acestora, în Universul Creatorului.

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2024