Suflet și viață

Scris de Petronela Apopei. Posted in Cultura


În poemul „Avem timp”, Octavian Paler spunea: „Am învățat că scrisul ca și vorbitul / poate liniști durerile sufletești. /... / Am învățat să iubesc / ca să pot să fiu iubit.”, iar poetul Ioan Romeo Roșiianu știe să-și facă leac sufletului din însuși sufletul său, oferindu-l cu dărnicie într-o minunată explozie de culori lirice în volumul de poezie „Litanii pentru sufletul gol”, apărut la Editura eCreator, din Baia Mare.
Intarisiat în cunoscutele-i „Scrisori...” adresate iubitei, poetul – călător dinspre suflet înspre suflete – trece într-un alt registru liric (din cel modernist și postmodernist), acela al poeziilor cu particularități prozodice de ritm, rimă, măsură, dar mai ales cu eufonia și repetițiile caracteristice simbolismului, curent literar care cultivă: simbolul, sinestezia, sugestia; și prin care se realizează corespondența între senzații diferite (auditive, vizuale, olfactive, motorii).
Cu multă artă și meșteșug, Ioan Romeo Roșiianu nu mai folosește tiparele epistolare pe care le-a dăruit lectorilor săi, ci îi provoacă la o privire introspectivă în propriile lor suflete.


De data aceasta el nu își mai oferă doar sufletul, ci îndemnul de a se privi fiecare în oglinda proprie, astfel încât să înțeleagă scopul ființării pe pământ, autocunoașterea fiind primul pas înspre cunoașterea și explorarea lumii exterioare.
Deși antinomic cu poemele volumului, titlul „Litanii pentru sufletul gol” nu face decât să incite la lectură, deoarece litania (conform DEX) este o rugăciune dialogată (preot – credincioși), constând în scurte invocații, sau o expunere monotonă, plictisitoare, ceea ce contrazice lectura oferită spre călătoria în propriul univers existențial.
Un fin cunoscător al sufletului uman, un pionier pe drumurile neumblate ale Cuvântului, poetul realizează cu minuțiozitate de ceasornicar o revelare de spirit, minte și trup (acea Trinitate biblică sau echilibrul între minte, trup și suflet – vast teren de prospecție a gânditorilor lumii de-a lungul timpurilor).
Născut din țărână, „după chipul și asemănarea” Lui Dumnezeu, hărăzit să slujească Cuvântului, dar tributar unui destin implacabil, Poetul devine mijlocitorul fecund între limitele teluricului și nemărginirea celestă.
Volumul începe firesc... de la origini, de la lutul din care a fost plămădit, evocând cu duioșie imaginea părinților, printr-o odă covârșitoare („Eram copil acasă, și tatăl meu puternic, / și mama îmi era precum în zi lumina, / stătea în crucea zilei privind spre ceru-nalt, / și culegea luceferi cu sufletul și mâna.” – Odă părintelui meu), stabilind în acest fel identitatea ființării în Cuvânt, prin cei doi părinți care nu pot fi înlocuiți de nimeni, niciodată, deoarece doar ei dețin sufletul și doar ei pot culege „luminătorii” cerului... și cu sufletul... și cu mâna.
Părintele N. Steinhardt spunea că „dăruind, vei dobândi”, iar dacă părinții dăruiesc suflete, culeg suflete... și mai bogate decât ale lor.
Dar fiind supuși aceluiași timp nemilos al „clepsidrei”, oamenii se petrec de pe pământ, fără ca iubirea celorlalți să îi poată opri, rămânând să se înveșnicească prin mlădițele ce le-au crescut în trup.
„Totul ia timp, iar timpul ia tot” (M. Eminescu), astfel că nici gingășia mamei poetului, nici puterea bărbătească a tatălui său nu au putut fi oprite aici, pe pământ, ci s-au strecurat ca firele de nisip în „lumea celor drepți” („M-am dus să mă-ntâlnesc cu mama, / mâna aspră-a tatei s-o sărut, / ochii bunii să-i șterg cu năframa / unei pulberi negre de pământ.” – Inscripție pe-o cruce rece).
Tema centrală a volumului o reprezintă scurgerea omului dinspre naștere către moarte, iar simbolul baudelairian al morții se transformă în laitmotiv, imprimând poemelor un ton elegiac, al cărui ritm trohaic duce cu gândul la Prohodul Domnului.
Om sau Poet, după dezvăluirea originilor, stabilește următorul spațiu al spiritualității umane, rugăciunea către Dumnezeu: „Bate-un vânt peste icoane / Dumnezeu și Tată Sfânt / mai coboară-o dată, Doamne, / să faci pace pe pământ!”, astfel făcându-se un „Legământ de pace” (indiferent de care pace ar fi vorba), dar și apartenența la un neam, nu doar la familia creștină („Când se stinge-n lacrimi ultima durere / noi străbatem veacul pustiit de vânt / căci avem din ceruri și pământ putere / și-ntr-un colț de lume neamul nostru sfânt.” - De sufletul neamului), întărind spusele lui Eminescu că „iubirea de moșie e un zid” („Trece printre veacuri datina de pace / ne-am făcut cu timpul veșnic legământ / și iubim lumina brazilor cu ace / semnul de legendă pe acest pământ.” – Iubire de moșie).
Cu un incipit fulminant care dezlănțuie o sumă de trăiri și sentimente de ordin cosmogonic (amintirea părinților, a celor duși la „dreapta Tatălui”), împământenirea în neamul românesc (dragostea de neam și țară), ceea ce urmează în acest volum este partea de viețuire între coordonata nașterii și cea a morții... adică viața omului („De la naștere miros a moarte / Și sicriul meu nu e de plumb / Sângele a început să-mi poarte / Inima-n străfunduri de adânc” – Testamentar).
Cântăreț al iubirii, creatorul Scrisorilor adresate la modul imperativ „iubitei”, nu se dezminte nici în acest volum sferoid, circular, realizat pe axa naștere – stingere, cu staționare în iubire - esența vieții - („Am să te strâng în pumnii mei de gheață / Și-am să te plâng mereu cu lacrimi vii / Și o să porți ca un damnat parfum de viață / Și-am să te las să pleci să nu mai vii. // Ești crucea mea cu nestemate prinse / În ce argint de viață am avut / Tu ești blestemul vieții mele-nvinse / Ești cântecul de lebădă durut /... / Deci o să fie-o umbră-n infinit / Popas spre lumea nimănui / Căci mi-am lăsat în carte-un răsărit / O inimă albastră și un cui.” – Elegie despre frumos și nimic).
Apariția femeii iubite este un cântec trist („N-am să mai fiu în viața mea acasă / când tu-ai să vii ca să mai poți pleca / se va acri-n pocale vinul pus pe masa / la care trupul nopții adăsta / ... / ele-or vorbi de arderile mele / m-or mai pârî la porți împărătești / vei ști c-am fost iubit de multe iele / când la amiezi lumină-o să cerșești.” – Ultimă absență), nostalgic, amintirile fiind un fel de resemnare în fața sorții („Aș mai putea să-ți spun că te iubesc, / Dar n-are-n lumea asta niciun rost, / În viața noastră toate năpârlesc, / Durerea-i grea cât zilele de post. /... / Aș mai putea s-arăt că te doresc, / Dar tu o știi și toate-s inutile, / De mult te-ai învățat să te iubesc, / O știi de mult, o știi prea bine!” – Aș mai putea să-ți spun).
Tânguirea, jeluirea, plânsul sunt tot elemente semantice din arealul durerii („Și-am să te plâng cu ochii mei de gheață / și-am să te port în suflet uneori / îmi vei sculpta amiezile pe față / mă vei trăda de-atâtea ori” – Povestea plânsului), lacrima fiind omniprezentă („Ai venit din ceruri să-ți închin cântare / să îmi fie viața patimă de pârg / ai în tine taine plânse cu ninsoare / și o dimineață stinsă în amurg / ... / de aceea astăzi în ăst scăpătat / lacrima în lacrimi este grea și frige / te-am iubit prin vremuri până la păcat / n-ai știut ce patimi mi-ai sădit în sânge.” – A doua serenadă pentru un suflet frumos).
Dacă în „Scrisori”, Ioan Romeo Roșiianu folosea stilul declamativ, în acest volum familiaritatea adresării, intimitatea pe care o împărtășește cu cititorul dă o notă de foarte multă caldură volumului prin textura poemelor care au rolul de a descoperi adâncul său de suflet.
Cu iz de elegie, serenadă, blestem („Câte-o dimineață am să ard pe rând / ca să-mi fie viața o lumină plină / căci am la iubire și la moarte gând / un păcat în sânge și-n priviri o vină” – Blestemul zilelor de-acum), descântec („Aștept să mă închizi în pocale de somn / să-mi pui căpătâi amiezilor toate / să-ți fiu ibovmic și slugă și domn / să-ți fac din iluzii și vise palate” – Descântec de jale și suflet), poemele poetului Ioan Romeo Roșiianu poartă în ele o jale comprehensibilă, acutizând simțurile până la durerea ființării.
Dacă „iubita” din „Scrisori” era una iubită și muză, în acest volum capătă noi valențe: femeia totală („trupul tău de înger vindecă privirea / ochiul tău tânjește după răsărit / mi-ai dat printre șoapte sfânta ta iubire” – A doua serenadă pentru un suflet frumos), totul din poet – zeița, muza („și cu toate astea pot să te proclam / ultima zeiță în altarul meu / la fel cum la ceruri pot să te reclam / muză ce mi-a dat-o mie Dumnezeu.” – Serenadă pentru un suflet frumos), îngerul poeziei („În mine-un înger arde veșnicia / usucă-n lespezi pasul nefăcut / o muză-mi toarnă-n sânge POEZIA / cuvântul meu cât un smarald bătut./... / și am și-o patimă-n străfunduri de cuvânt / e cât o naștere de-adâncă și de plină / îmi șterge-n minte locul de mormânt / și-mi ține-n veacuri sufletul de mână.” – O Muză-mi toarnă-n Sânge POEZIA), cea care a plecat luând frumosul din suflet -„sufletul gol” din titlu – („Iubito, unde ești să-mi vezi arginții / cu care vreau să cumpăr dimineața / să-ntorc în viața mea părinții / să-mi șteargă de durere toată fața /... / e vina mea că te-am lăsat să pleci aseară / din viața mea cu trenu-ntunecat / acum mi-e toată inima amară / un suflet de femeie-ntr-un bărbat.” – Iubito, unde ești?), adică însăși viața („să-mi fii și iubită și soră și mamă / să-mi mângâi tristețea din ochiul închis / să-mi pui în clepsidre secunde de-o seamă / și slavă-n poemul ce încă n-am scris.” – Descântec de jale și suflet).
Finalul volumului asigură circularitatea de la început, moartea părinților („Privește-mi mamă sufletul întors / oglinda asta spartă și pustie / și-n gândul meu de remușcare ros / lumina mamă lacrimă să-ți fie / ... / privește-mi mamă plânsul măsurat / de fericiri plătite cu durere / și iartă-mi mamă marele păcat / de-a nu fi fost tu singura avere.” – De sufletul Mamei – datată: Roșiorii de Vede, 9 aprilie 1996; dar și cea dedicată „Tatălui meu” – „Dor de Moarte”), a prietenilor poeți („De dragul Poeților”) fiind readusă în scenă, ca un ultim și cert lucru din viață („Îți mai scriu o dată despre moartea mea / care stă să-mi plângă lângă veșnicie / că mi-ai fost iubită neuitata mea / și-o să-mi fii iubită până la vecie” – Scrisoare despre moartea mea).
Puterea iubirii răzbate ca un ecou încă de dincolo de moarte („Într-o altă viață viitoare / am să mă-ntorc să-ți spun că te-am iubit / să-ți spun că lumea-i reavănă sub soare / un loc de moarte primenit” – Într-o altă viață viitoare), infinitul are rol de neant („E putred infinitul la margine de ghețuri / la mijloc se-ntretaie cu lacrima jumate / și-n viscolul din frunze se-ascunde viața-n cețuri / când trupul își clădește în neființi palate” – E putred infinitul) sau de nimic (ca în poezia Veronicăi Micle: „Nimicul te aduce, nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea” – Și pulbere, țărână): „N-am să-ncetez să mai iubesc nimicul / nimicul meu mereu nimic va fi / am să mă pierd în lanuri și doar spicul / va ști amiaza-n care voi muri /... / de nicăieri vor năvăli miresme / un cer va spune lumii că am fost / o taină strecurată în pricesne / biet călător în lumea fără rost.”  (Statornicie).
Lumina cu care a fost hărăzit poetul va dăinui veacurilor, risipită în poeme („sunt marginea din marginea durerii / nimicul azi mi-e pus de căpătâi / iau taina zborului și-l dau puterii / de-a învia o dragoste dintâi /... / nimic din ce avem nu va mai fi / prilej de stat și de întors în cale / când din lumini o beznă va veni / și ne va pune lacrimi în pocale” – Neputință), aduse în lume în albul Luminii („albul meu e alb cu voia mea”, „albul meu e mijloc de înalt”, „albul meu e o poveste spusă”), întinate însă de albul murdar (gri) al lumii rele („albul tău e mijloc de genune”), iar la „vremea vremii” poetul își pune anumite întrebări („aș vrea să știu de ce-am murit / i-am zis luminii dintr-o dată” – Vrere), convins fiind că se va nemuri, învingând moartea spiritului („doar teama de clepsidră a venit / să chefuim cu moartea mea de față.”).
Transcendentalitatea („margini de margine”), nemurirea, viața și moartea, sunt cele care pun bazele volumului „Litanii pentru sufletul gol”.
Metaforele inedite, simbolurile nenumărate (lacrima, plumbul, șoimii, lupii, umbra, sfera, salcia, amiaza, privirea, oglinda, etc.), sinestezia și sugestia, toate acestea oferă cititorului un volum de suflet (plin ochi de iubire), nicidecum „un suflet gol”.
Iar chiar dacă un om se simte golit de suflet, acest volum poate fi un balsam, o terapie.
Durerile se pot vindeca, dar nu trec, dar timpul nu stă pentru nimeni în loc.
Merită să te bucuri de viață, să trăiești iubind, căci doar asta e viața: Iubirea și Lumina ei, indiferent de forma pe care i-o atribuim.
Inebranlabil în poezia sa, Ioan Romeo Roșiianu îndeamnă către introspecție, către viață și trăire, căci „ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată” (O. Paler).
Trăiește în sufletul plin de Lumină, cititorule!

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2024