TRANSCENDEREA LITANIEI ÎN ARTA CREAȚIEI LITERARE 

Scris de Valentin Lupea. Posted in Cultura


          Luând în discuție cartea de versuri a lui Ioan Romeo Roşiianu, LITANII PENTRU SUFLETUL GOL şi pornind de la ideea că "litania" este o rugăciune dialogată sau cântată alternativ de preot şi de credincioşi, constând în scurte invocații, ne face să credem că poetul transcende termenul bisericesc în arta creației literare, făcând din el o specie literară a genului liric în versuri, în care rolul preotului este luat de eul poetic, care-şi destăinuie păsurile, durerile şi trăirile sale, iar rolul corului, al credincioşilor, fiind preluat acum de masa anonimă a cititorilor.
          De fapt, autorul LITANIILOR, Ioan Romeo Roşiianu, apare aici în postura unui poet al unor atitudini lirice ieşite din comun, atitudini ce ne poartă până în pragul abisurilor infernal de dureroase.
          Ioan Romeo Roşiianu a fost întotdeauna, şi a rămas, un poet în inima şi-n simțirea căruia  totul prinde nuanță liturgică cu un pronunțat iz de sfântă împărtăşanie, armonizându-se perfect cu trăirile şi simțirile sale interne, cu dorurile şi ofurile sale atât de felurite, în care, pe prim plan se află moşii şi strămoşii săi, în primul rând părinții, tata şi mama, din care descinde direct.


          Astfel că, nu întâmplător, cartea se deschide cu poemul ODĂ PĂRINTELUI MEU, poetul fiind profund marcat de trecerea acestuia la cele veşnice, motiv pentru care evocă momentele copilăriei, momente în care totul era bine, în curtea casei, cu părinții lângă el: "Eram copil acasă şi tatăl meu puternic / şi mama îmi era precum în zi lumina /stătea în crucea zilei privind spre cerul'nalt, / şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna. // Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt, / şi mama-n mănăstire sfințea icoana rece, / stătea la miezul luminii, tăia în două un vânt, / privind cum înspre moarte amiaza sa se trece (...)" (ODĂ PĂRINTELUI MEU).
          Siguranța şi liniştea copilului de altădată dispar în momentul în care constată, adolescent matur fiind, că pilonul principal al sprijinirii sale, tatăl, nu mai este.
          Apar acum perturbări puternice în sufletul eului poetic, care se vede nevoit să treacă la o altfel de mărşăluire poetică, trecere care se realizează cu greu, prin acea prismă a tăcerii exprimată la modul artistic, prin versuri deosebit de înduioşătoare, mimând surprinderea, dacă nu consternarea trezirii la realitate: "Şi m-am trezit de-odată matur cu barba rasă, / şi tatălui în suflet îi tremura un gând, / aveam de toate-n viață, aveam de toate-n casă, / dar nu aveam un sprijin în tatăl meu cel blând. //(...) // Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece, / descântul meu de viață e veşted şi pătat, / şi amintirea caldă a tatălui nu trece, / el îmi rămâne-n vreme şi tată şi-mpărat" (ODĂ PĂRINTELUI MEU).
          Aşa după cum este şi firesc, evoluția lucrurilor nu rămâne pe loc, ea se accelerează şi prin dispariția mamei, al doilea pilon de sprijin pentru copilul de atunci, dar şi pentru omul matur de azi, care gestionează cu mult realism compartimentul melancolic din sufletul său, mergând în cimitir pentru reîntâlnirea cu cei dragi: "M-am dus să mă-ntâlnesc cu mama, / mâna aspră-a tatălui s-o sărut, / ochii bunei să-i şterg cu năframa  / unei pulberi negre de pământ. // Am plecat să-i văd pe nevăzuții zilei, / lumea petrecută s-o salut din mers, / dintr-un loc cu linişti şi-n lumina zilei / să vedeți în asta ultimul demers..." (INSCRIPȚIE PE O CRUCE).
          Tematica litaniilor variază progresiv, continuând cu instituirea legământului de pace pe pământ, cu versuri dedicate sufletului neamului, cu dragostea de țară, cu meditații filosofice asupra rostului şi sensului vieții poetului pe pământ, trecând apoi la manifestări şi aprecieri artistice prin elegii despre frumos şi  nimic, la fel, pe baza unei dezbateri filosofice, litanii care au la bază specii lirice de seamă ale genului liric: oda, elegia, serenada şi aşa mai departe.
          Nu lipsesc nici considerațiile tematice pe seama poeziei ca specie lirică, a inspirației poetice, a poetului ca şi creator, toate acestea sub semnul trecerii timpului, a sosirii inevitabile a ceasului de pe urmă: "E ceasul de pe urmă e ceasul de sfărşit / e ceasu-n care lumea se-nghesuie în viață / am să citesc în ziarul de mâine c-am murit / văzându-mi suferința la margine de ceață..." (E CEASUL DE PE URMĂ).
          Ideea morții, a trecerii la cele veşnice, îl frământă mereu şi constant pe eul poetic, frământare care se răsfrânge în majoritatea creațiilor sale, meditând la modul lucid asupra fenomenului apocaliptic interior, acceptându-l cu stoicism, convins fiind de inevitabilitatea lui:"Aş plânge-ades şi-aş muri uneori / de s-ar stinge lumina din stele / mă doare tristețea şi-adorm deseori / şi se face tăcere-n păcatele mele..." (APOCALIPSĂ INTERIOARĂ).
          Derularea tematică a litaniilor volumului continuă tematic la fel de variat, în toate poemele cuprinse-ntre coperțile cărții de față, încheindu-se cu veşnica nedumerire a căutării, eul poetic devenind el însuşi un căutător, în momentul în care "Păcatul serii piere-n humă / clepsidra numără-n zadar / şi zău c-aş reveni din urmă / să-mi beau tristețea din pahar // şi zău că somnul meu îngheață / cântarea mea-nserată pe furiş / şi zău c-aş mai lăsa în viață / pe trupul umbrei urma unui şiş. // Da-n care vânt să locuiesc desculț / când viscolul se ceartă cu tăcerea? / când mantii reci împodobesc durerea / eu care moarte să-mi anunț? // E vechi păcatul lumii-nsângerate / în toiul luptei terminate-n glod / cu lacrima şi zâmbetul uscate / eu care viață să-mi înod?" (CĂUTARE).
          Versul său, de data aceasta rimat, în stil clasic, cu rimă încrucişată în majoritatea poemelor, în asemenea momente, alternează când într-un suspin tânguios, când în apă tare, devenind punte spre paradisuri nevinovate, dacă nu cumva tunel spre bolgiile danteşti, spre acea vale adâncă din regiunea celui de-al optulea cerc al infernului lui Dante.
          Construcțiile versului, ale măsurii acestuia, ale ritmului şi ale rimei, scot pe deplin în evidență frământările, ofurile, iubirile şi drumurile unui suflet chinuit cuprins de dragoste şi doruri multe, alinate uneori, dar de cele mai multe ori nealinate, un suflet care trăieşte din plin la modul cerebral, consumându-se sufleteşte, dar şi spiritual.
          În destul de multe poeme - litanii ale lui Ioan Romeo Roşiianu se degajă un acut sentiment al stingerii, motiv pentru care nicăieriul şi moartea sunt gemene, şi ele anunță acea inevitabilitate a neantizării, cu gândul că moarte  este unica bunătate, deoarece ne scoate de sub imperiul grijilor.
         Când se sfârşeşte viața, omul iese de sub imperiul drumeției şi-al timpului, şi calea sa se deplasează definitiv în gând, iar timpul viu se transformă în timp mort.
         Poetul iubeşte lucruri care, de multe ori, nu-i răspund, iar ceea ce i se pare chinuitor este faptul că el însuşi nu-şi explică această tentativă obsedantă de a depăşi marginea posibilului.               
"Păcatul" vechi din poemul CĂUTĂRI, pe care şi-l recunoaşte, constă de fapt tocmai în veşnica sa nemulțumire care-l pune în postura de a sonda dincolo de lucruri.
          În spațiul poeziei lui Ioan Romeo Roşiianu,  arta cuvântului se află într-o fecundă interferență cu arta filosofării, structură care vizează o coordonată lirică permanentă, căpătând un rol decisiv în ansamblul creaţiei.               
Mai mult decât o performanță poetică sau o dezvoltare tematică oarecare, starea de filosofare multiplă, fie că e direct invocată, fie că o incubă versul însuşi, ține de stilul interior al cărții, structurându-i subtextul ei ontologic, de situare a condiției umane întru mister şi întru relevare.

Share

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Copyright © NecenzuratMM.ro 2009-2024